Ne-am propus un interviu și a rezultat o călătorie! Am pornit reportofonul în sala de repetiții a Teatrului Bulandra, la scena de lângă Strada Grădina Icoanei și, simbolic, acela avea să fie punctul de plecare al acestei călătorii imaginare prin Timp și peste Locuri. Locuri în care maestrul Andrei Șerban și-a făcut simțită prezența fie prin succesele spectacolelor sale, fie prin oamenii pe care i-a mentorat, fie prin cronicile care l-au făcut, de 3 ori, să plece în exil. Exiluri care, în loc să-l descurajeze definitiv, l-au învățat mai multe despre sine, despre motivele pentru care face Teatru și despre publicul pentru care regizează spectacolele. Am trăit intensitatea New York-ului din amintirile despre lumea de dinainte ca majoritățile să se răstoarne în minorități și-am fi călătorit preț de câteva cărți, poate, dacă nu ne-ar fi ancorat la realitate datoriile fiecăruia: ale sale despre spectacolul pe care îl montează la Teatrul Bulandra – ale mele și despre misiunea de a transcrie fiecare nuanță din emoțiile încredințate mie de marele, unicul și deseori neînțelesul regizor Andrei Șerban.

– Mă gândeam acum, în drum spre interviul nostru, cum lucrurile „se întâmplă” frumos: ne întâlnim la o poveste chiar în zona Grădina Icoanei, zonă de care se leagă chiar copilăria Dvs… Un spațiu mai plin de autenticitate pentru începuturile Dvs. decât acesta, nu cred să existe. Tatăl, fotograf…
Da… Tatăl meu a fost unul dintre artiștii fotografi cei mai valoroși și prețuiți – a fost Președintele Asociației Fotografilor, mult timp. A participat la el și fel de expoziții internaționale… Dacă am „ochiul”format – e de la tata! Adică sensul unghiului pe scenă – când lucrez, e ca și cum aș fi un cameraman fără cameră. Așa privesc. Iar „ochiul” mi l-a format tata. Apropo de Grădina Icoanei, aici am învățat sensul Teatrului, aici m-am întâlnit prima data cu Teatrul, pentru că eram un mare campion la „Hoții și Vardiștii” – copil fiind, jucam când un hoț, când un vardist. (N.R.: Râde!)   

– În legătură cu viziunea aceasta despre care spuneați că o moșteniți de la tatăl Dvs. – nu v-ați apropiat niciodată de film, dar întotdeauna ați gândit ca un regizor de film: atunci când construiți un personaj, vi-l imaginați printr-o cameră de luat vederi.
Da, sunt exact ca un cameraman frustrat care lucrează cu o camera imaginară și îmi închipui tot timpul cum ar fi dacă aș face un film. Și astfel, cumva, mă consolez în fața faptului că nu am facut niciodată film, deși toată lumea mă întreabă „dar cum de nu faci un film?!” N-a fost să fie!

– Talentul l-ați moștenit genetic sau v-a și fost explicat de tata?
Nu, niciodată nu mi-a fost explicat. Cred foarte mult în intuiție, în inteligența intuiției și a emoției. Nu cred deloc în explicații ale minții. Expicațiile mintale sunt, in primul rând, teoretice. Și, până nu ai experiența însăși a faptului, a trăirii artistice, a creativității, nu poti să înveți nimic. Înveți doar făcând ceva. Deci, am fost 27 de ani Directorul Școlii de Teatru de la Columbia University din New York. 27 de ani! Și la fiecare început de an le spuneam studenților „nu sunt aici ca să vă învăț eu ceva pe voi, pentru că nu cred că în Teatru, în Artă înveți ceva teoretic… Teatrul este ca viața care este mereu surprinzătoare, mereu neașteptată, mereu făcută ca să o trăiești”. E exact ca un act de dragoste: nu poti să îl explici! E imposibil! Și le spuneam: „Vreau să învățăm împreună, să descoperim! Nu sunt aici ca să vă arăt eu, iar voi să urmați ce vă spun. În primul rând că ar fi foarte plicticos, pentru că sunteți o altă generație și aveti vocabularul vostru care nu mai e vocabularul meu! Vă respect vocabularul și vreau să aflu și să mă inspire și de la voi, iar eu să vă ajut ca un fel de frate mai mare!” Întotdeauna studenții se uitau la mine și parcă nu credeau tot ce spun, de parcă ar fi zis „haha, cine vă crede?! Sună frumos, dar nu o să faceți așa”. Și, la sfârșitul anului îmi scriau, toți, „Vă multumim pentru că ați facut exact ce ați spus!”

„Teatrul este numai despre acum!”

– V-ați ținut de fiecare dată de cuvânt și pentru că Dvs. credeți că teatrul este despre „acum”?
Teatrul este numai despre „acum”!

– Acesta să fie motivul pentru care v-ați ținut de cuvânt întotdeauna în legătură cu ce le-ați promis tinerilor?
Normal! Pentru că totul se întâmplă acum, când vorbim. Ce a fost acum un minut sau ce va fi peste un minut, nu mai contează, respectiv nu știm ce va fi. Întotdeauna trebuie să fii absolut prezent în momentul „acesta”. Și dacă nu esti cu totul implicat în prezent, se petrece un blocaj în comunicare. Acest blocaj influențează ceea ce faci. Deci, cu cât suntem mai atenți în momentul din prezent, cu atât suntem mai eficienți. La fel se întâmplă cu actorul și cu spectatorul! Actorul trebuie să țină atenția spectatorului, continuu. E foarte greu – pentru că mă duc foarte des la teatru, ca spectator și mor de plictiseală, stau pe scaun și mă gândesc la cu totul altceva! Și nu e vina mea! Înseamnă că actori, piesa, spectacolul nu au reușit să îmi capteze atenția tot timpul. Deci, elemental principal în teatru este să fii prezent acum și să fii surprins acum.

– Să fii prezent și disponibil…
Exact!

– Mă gândeam la episodul cu criticul acela din Los Angeles care a scris o cronică extrem de dură la adresa unui spectacol al Dvs. dar, pentru că avea argumente, nu v-ați supărat… Ba chiar i-ați scris un răspuns. Nu v-au plăcut însă niciodată cei care vin la spectacole „știind” de la început ce ar trebui să vadă pe scenă și neavând disponibilitatea de a primi o viziune regizorală nouă… Mai sunt oamenii din teatre dispuși să ofere tot ce ofereați Dvs. atunci când ați pornit pe Calea aceasta? Spectacolele de teatru se tot transformă, convenția se tot micșorează, ideea de costum e mai șubredă… Judecând după costum – sau mai degrabă spus după lipsa lui – pare că oricând un spectator din sală poate urca pe scenă și poate deveni personaj fără a îmbrăca haine suplimentare… Motivul pentru care ați plecat de la Columbia University a fost tocmai acesta al listei de „must have” într-un spectacol. Și de „must be” politically correct, #meetoo…
Apropo de spectatorul care poartă același „costum”… cred că singurul fel de a răspunde e că întotdeauna ne întrebăm în repetiție, cu actorii, dacă pe noi ne atinge subiectul acelei piese pe care o lucrăm. Dacă ne atinge în viața noastră personală, ca oameni, nu ca artiști. Dacă e vreun fel în care coincide cu o durere, cu o bucurie, cu o năzuință, cu o speranță… Cu o depresie – pe care eu am trăit-o. Sau… unul dintre noi a trăit-o. Este posibil ca exact această impresie a acestei experiențe să fie împărtășită și de spectatori. Iar dacă este împărtășită – suntem în aceeași barcă! Actorii și spectatorii trebuie să fie în aceeași barcă! Pe o apă, navigăm pe aceeași barcă spre necunoscut. Că nu știm… dar suntem cu toții împreună! Este atât de important! Atât de des simt că există un fel de pâclă sau de cortină între actori și sală! Și atunci se întâmplă un fel de blocaj, ceva nu e fluid. Totul trebuie să fie fluid, să circule. Nu știu cum să explic mai bine, dar… e nevoie de doi ca să dansezi! Mă rog, în sensul în care era dansul odată… tangoul… Că în dansul de azi, poți să dansezi de unul singur, perfect! Și fiecare dansează singur. Ceea ce e un fel de… masturbare, îmi cer scuze pentru exprimare! Dar nu mai e dans în sensul în care tangoul era dans!

– Și nici spectacolul nu mai face neapărat curte spectatorului…
Da.

– Tatăl Dvs., prin fotografie lua un moment și îl făcea pentru totdeauna… Asta face fotografia – oamenii dintr-o fotografie rămân fericiți pentru totdeauna sau triști, depinde cum au fost ei prinși pe peliculă. Melancolici, poate – că tot vă place acest cuvânt! Există o imagine pe care v-o amintiți din copilărie, din fotografiile tatălui Dvs.? Ceva ce v-a urmărit sau v-a inspirat în spectacole?
Nu neapărat. În primul rând, tatăl meu m-a pozat pe mine, cum orice părinte își pozează copiii. Dar pozele pe care le-a făcut au surprins în mine ceva esențial despre mine, într-un fel pe care nu pot să îl explic. Adică văd poza și văd ceva ce nimeni – niciun alt fotograf nu a surprins. E un fel aparte de relație, de comunicare pe o altă undă, evident, pentru că era vorba de tată și de copilul său. Și e talentul lui! Pentru că alt tată nu știu dacă ar găsi esențialul în copil. Fotografiile lui din natură sunt extraordinar de sensibile! Îmi vine în minte fotografia unei bănci într-un parc și mă gândesc la felul în care cade lumina soarelui pe bancă, la clarobscur, la contrastul dintre umbră și lumină, la felul în care banca se unduiește. E o poveste! E un poem întreg în acea fotografie! Sau mă gândesc cum e fotografiată o fetiță în dreptul unei uși vechi. Fetița este dincolo de ușă și în ochii ei, oglindită într-o crăpătură în lemn este simbolul că ea privește spre viitor. Mi se face pielea de găină și doar gândindu-mă ce imagine extraordinară este aceasta! Este exact ca și cum ai intra într-un fel de legendă mitică despre năzuință, despre singurătate, despre dorința de a fi parte dintr-o lume mai largă, cu un alt orizont. Și ceea ce fac este exact această încercare de a mă deschide spre altceva, spre o altă lume.

– Cât de departe a ajuns arta tatălui Dvs.? Apropo de istoria familiei, o istorie care consemnează că la botezul Dvs. a participat Iuliu Maniu.
Evident că era cenzura care își punea amprenta peste tot, însă ce era totuși valoros răzbătea. Văd astăzi ce se întâmplă în „cancel culture, political correctness” – cenzura perversă și periculoasă, mai periculoasă, de fapt, decât cea a comunismului pentru că această mișcare este plină de oameni care urăsc arta. Oameni care urăsc arta, urăsc libertatea artistului, le urăsc! În America, care este țara free speech. Free speech este în primul amendament din Constituție – să ai dreptul să vorbești liber. Ei vor să schimbe Constituția – „the death of free speech”. Există sloganuri care cer asta. În comunism, cu câtă cenzură era, exista un fel de respect pentru cultură. Cultura nu era înnăbușită, nu era disprețuită. Dacă te încadrai în anumite norme, de fapt erai foarte liber să faci ce vrei mergând pe sub apă. Sau mergând împotriva curentului! Dar știai cum să o faci.

– Sau măcar știai care sunt bornele spre care să năzuiești, dacă într-o zi n-ar mai fi existat cenzura…
Știai! Deci se putea lucra! Nu era doar gândul că comunismul a înnăbușit cultura. Nu e adevărat deloc! Pe când astăzi cultura este într-adevăr în pericol.

– Care erau șansele să reușiți în zona artistică atât de sus, atât de departe, venind din România atât de gri? O țară mică… Practic, Dvs. v-ați teleportat – la 25 de ani ați plecat în America.
Am ajuns… Am avut noroc. Adică desigur, la un moment dat trebuie să ai multe alte calități, să faci efort, dar noroc trebuie să ai oricum. Nu se poate să ajungi undeva dacă nu ai și puțin noroc. Deci, printre multele daruri pe care Dumnezeu mi le-a făcut a fost și acela că am avut noroc. Și norocul a fost că această femeie de culoare, care era un fel de geniu al teatrului newyorkez La MaMa – Ellen Stewart, care nu mai este printre noi, a fost în România cu ocazia unui congres de teatru, invitată cu o delegație americană. Ea a văzut niște spectacole de-ale mele, eu student fiind. A văzut „Iulius Cezar” pe care îl făceam la Bulandra, ca student, invitat de Ciulei. Aveam 1 de ani. Datorită ei și insistențelor ei de a îmi obține o viză, un pașaport – ceea ce era de neconceput! – am plecat. Era de neconceput că pot să am un pașaport, să plec în America. Ea a reușit să găsească, prin Fundația Ford, o bursă care era nominală – nu putea fi dată nimănui altuia, că și astea se dădeau unuia și plecau alții. La bursa aceasta eu și numai eu puteam să plec. Ea a avut atâta încredere în mine că există ceva în mine de care are nevoie teatrul american încât a făcut tot posibilul să mă invite și datorită ei am lucrat la acest teatru extraordinar, teatru de avangardă din Downtown New York – La MaMa. Și de acolo… New York Times a scris o cronică fabuloasă și cariera mea a explodat fără să fi conceput eu vreodată că voi ajunge acolo.

– Dar, de fapt, când v-ați hotărât serios să faceți teatru?
La 15 ani mi-am dat seama că sunt un fel de catastrofă la liceu. Eram foarte slab la învățătură.

– La matematică și științe exacte?
La tot. Dar, da, în special la matematică și științe exacte. Eram ok la literatură, îmi plăcea poezia…

– Vă place Eminescu.
Da. Îmi plăcea mult poezia. Dar la științe eram…

– Artist!
Artist! Și când am terminat liceul m-am gândit ce să fac, pentru că atunci era foarte greu de intrat la facultate și trebuia să te gândești bine, pentru că dacă nu intrai la facultate, mergeai la armată doi ani. Ceea ce nu era neapărat ce aș fi visat! În școală făcusem niște scene de teatru, niște mici spectacole de teatru cu colegii și toată lumea spunea că am un fel de chemare. Colegii mei îmi spuneau că se simt bine, că simt că eu am ceva special. Și eu simțeam astfel și m-am gândit că poate că asta e: Teatrul! Și i-am spus tatălui meu că vreau să dau examen la Teatru. Și tata, care era un om care mă iubea și îmi voia binele, a spus „ești nebun!” Fiindcă atunci, pe vremea aceea, la Teatru erau 300 de candidați pe un loc. La Actorie. Nu era încă secție de Regie. Nici nu știam că, de fapt, sunt talentat la Regie. Dar atunci mi-am spus „orice, numai să fiu în teatru!” Și tata m-a întrebat de ce nu dau la Filologie, pentru că acolo cât de cât erau mai multe șanse. Dar pentru prima dată în viața mea i-am spus tatălui meu „Nu!”

– Cât timp au văzut părinții Dvs. din succesul pe care l-ați avut?
Am intrat la Teatru în același an în care Florian Pittiș a picat. Florian Pittiș a dat examen la Actorie în același an cu mine și a picat… Iată cât de bună era comisia de la Institut de nu și-a dat seama că el este un foarte mare talent și eu, de fapt, nu prea am talent pentru Actorie! Eu am intrat la Actorie, la clasa maestrului Finteșteanu și Sanda Manu – care era o tânără asistentă și am stat trei ani. După trei ani, profesorii mei, cu foarte mult drag și cu atenție pentru mine mi-au spus să mă gândesc dacă nu cumva sunt mai bun la Regie. Și m-am mutat la Regie, secție care abia se înființase. Și atunci mi-am dat seama că aceasta este adevărata mea chemare. Părinții mei, când au văzut că într-adevăr înfloresc în Teatru… Până atunci nu credeau, nu vedeau în mine un artist, dar apoi au fost evident entuziasmați. Și, când am ajuns în America, când tatăl meu a văzut ce fac – îi trimiteam cronici, din când în când prin poștă, să vadă și el…

– I-ați avut în America în sală la vreun spectacol?
Mama s-a stins înainte de a putea eu să îmi permit să-i chem. Pentru că începuturile mele nu au fost ușoare. Ca orice tânăr în exil, am dus-o destul de greu, financiar, mult timp, pentru că eram la un teatru mic din Downtown New York – nu era un teatru pe Broadway. Mi-a luat timp – ani de zile – ca să îmi clădesc o carieră și ca să ajung pe Broadway. Și când am ajuns să am posibilitatea să îl invit pe tatăl meu, l-am invitat. Când a ajuns în New York, într-adevăr, dintr-o dată era foarte mândru. „Dar îți aduci aminte, dragul meu tată, cum mi-ai spus că nu crezi că e bine să dau la Actorie?”, l-am întrebat. „Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă!”

– Aveți o fotografie împreună în New York?
Am!

– Ați ajuns în America la 25 de ani. Cu un bagaj definitiv sau cu gândul că o să vă întoarceți în România, la un moment dat?
Am ajuns cu un geamantan destul de mic. Era noiembrie. În geamantan aveam două pulovere, un trench și câteva cămăși. Și atât! Nici nu aveam palton! Pentru că bursa Fundației Ford era pentru trei săptămâni. În acest timp trebuia să stau o săptămână la New York…

– Deci plecarea era doar pentru trei săptămâni!
Da. O săptămână la New York, o săptămână la Los Angeles și una în Texas – să văd teatru american. Era o bursă de studiu pentru un tânăr regizor din Europa de Est care să se familiarizeze cu mișcarea teatrului american. După trei săptămâni, înainte de plecare, i-am spus directoarei Teatrului La MaMa că mi-am încheiat misiunea cu bursa. Mi se terminaseră și banii – era o bursă, dar o bursă mică, cât să pot să mă descurc cât de cât. Dar pentru mine era formidabil! M-a întrebat pentru cât timp am viza de ieșire din România. Aveam o viză pentru trei luni. Și atunci m-a întrebat de ce nu stau să fac un spectacol pentru Teatrul La MaMa. Am fost uimit și i-am mulțumit – nici nu mă gândisem la asta! Și am făcut un spectacol. După acel spectacol a ieșit această cronică în Nw York Times, care a fost extraordinară!

– Aveți ziarul?
Îl am. Cronica nota „a young genius from Eastern Europe comes to teach us what theatre is”. Îți dai seama! În New York Times! Acesta este ziarul cel mai mare din lume! Să scrie așa ceva… După care evident că au început să curgă ofertele de lucru.

„Văd teatrul ca o artă a intuiției”

– Vorbeați engleza?
Foarte prost. Foarte, foarte prost. Dar m-am descurcat. Și, ca să îți mărturisesc – nu m-am gândit niciodată că voi rămâne!

– Cum v-ați descurcat? Că est-europenii în Actorie – după cum recunoșteați într-o altă discuție – primesc, de obicei, roluri de mafioți.   
Numai că eu eram regizor! Era altceva…

– Cu atât e nevoie de un reglaj mai fin în nuanțele cuvintelor într-o limbă pe care nu o stăpâneați!
Văd teatrul ca o artă a intuiției în care nu cuvintele contează. Contează ceva care este în spatele cuvintelor, ceva care este dedesubt, un fel de relație subterană între oameni, între noi, între actori și mine. Și asta au simțit-o actorii! Toți au simțit-o! Au simțit cum ceva „subteran” îi hrănește. Le transmiteam ceva, îmi transmiteau ceva înapoi. Și din această relație am învățat engleza – prin asta, încet-încet. Dar apropo de România – niciodată nu m-am gândit că voi pleca definitiv.

– Ați rămas pentru acel spectacol…
Și după aceea alt spectacol a venit. Și am cerut prelungirea vizei. 7 ani de zile am stat cu viză prelungită, cu pașaport românesc. Până mi-am dat seama că eram de-acum chemat în Europa să regizez spectacole. Plecam din America în alte țări din Europa de Vest. Peste tot trebuia să aștept la câte o coadă îngrozitor de lungă ca să îmi iau viză, pentru că eram cu pașaport românesc.

„Orice om care vine la teatru are dreptul să înțeleagă ceva”

– 7 ani în care nu v-ați întors în România.
Nu m-am întors în România decât la moartea mamei mele. Murise și cu greu am reușit să obțin o viză să mă întorc și să fiu lăsat să plec iar. Foarte greu a fost! Niște complicații… Dar am reușit. Am avut garanția că pot să ies iar din țară. Pentru că atunci, odată întors, nu mai puteai să ieși. Deci, după 7 ani mi-am dat seama că este inutil să mai continui să merg cu un pașaport comunist, când eu nu mai eram deloc în România. Și atunci am aplicat pentru cetățenia americană, am obținut-o și până azi am două cetățenii. Niciodată nu am renunțat la cetățenia română! Niciodată!    

– Teatrul La MaMa a fost un compliment pentru talentul Dvs. și un context care v-a adus în fața celor mai importanți. Spuneați, la un moment dat, că ați greșit dorindu-vă mai mult, dorindu-vă Broadway-ul. Așa este?
Da, numai că Broadway pe care l-am făcut eu nu era cu musicaluri. Nu erau neapărat spectacole pentru un gust comercial, pentru turiști. Pentru că turiștii merg pe Broadway, azi. Turiștii alimentează financiar Broadway-ul. Ceea ce nu a fost niciodată my cup of tea. Am făcut teatru așa cum cred eu că e făcut teatrul și simt că îl fac pentru un public larg. Deci nu puteam să fac pe Broadway teatrul avangardist pe care îl făceam în Downtown, în teatrul La MaMa care era un teatru de avangardă, un teatru pentru niște oameni care erau extrem de cunoscători în ale teatrului. Pe Broadway faci un teatru pentru un public popular. Și asta m-a învățat să fac un teatru care era pe înțelesul tuturor. Și asta e important pentru că foarte des noi, regizorii, facem teatru puțin teribilist, ca să arătăm că suntem speciali, că suntem ca nimeni alții, că facem altceva. Și ceea ce comunicăm este destul de confuz. Adică orice om care vine la teatru are dreptul să înțeleagă ceva. Și nu pot să spun că fac un teatru pentru elită. Am prieteni, colegi, pe care nu îi interesează teatrul popular, fac teatru pentru elită spunând că „această elită trebuie să mă urmeze pe mine, să înțeleagă ce fac” și „dacă ei nu înțeleg ce fac, înseamnă că eu sunt înaintea publicului și publicul nu înțelege, ceea ce pentru mine e un merit”. Acesta este snobism. Nu e un merit, e snobism.

– Și nu mai este despre „acum”.
Exact.       
  
– Înainte de a ajunge în America, ați mai fost și în alte țări, măcar turist?
Avusesem, când eram încă student la Regie, o bursă la Paris. Eram la bursă împreună cu Lucian Pintilie și am stat acolo trei luni. Amândoi ne-am hrănit cu teatrul francez care era foarte bun pe vremea aceea și am fost foarte inspirați, amândoi.

– Pentru că din nou este vorba de intuiție – să reușiți în America, în cealaltă parte a Lumii…
Țara concurenței celei mai mari de pe planetă. Se spune că dacă reușești la New York, reușești oriunde.

– E așa?
Cam da.

– V-ați îndrăgostit de Nw York. Atunci sau mai târziu?
Atunci și mi-a trecut toată dragostea, acum. Pentru că New Yorkul de azi nu mai este New Yorkul pe care l-am cunoscut eu când am ajuns acolo la 25 de ani. Este un Nw York decimat de ură, de frustrare, de clanuri de radicali, de radicali extremiști de stânga, radicali extremiști de dreapta. Acum ai impresia că oricând poate să pornească un război civil. În universități este o situație foarte tensionată pentru că studenții protestează în loc să învețe carte. Prostestează împotriva justiției drepte – de aceea mi-am dat demisia de la Columbia University, pentru că simțeam că nu mai este locul meu acolo – eram acolo ca să comunic o tehnică a profesiunii mele și nu să mă ocup de altele…

– Și după 27 de ani ați putut să plecați împăcat?
Am putut, pentru că dacă rămâneam simțeam că sunt necinstit. Primeam un salariu și nu îmi mai profesam meseria. Tinerii nu mai erau interesați de profesie, erau interesați să facă justiție. Ceea ce, într-un fel, poate e dreptul lor, dar eu nu mai vedeam că am un rost să îmi profesez meseria. Meseria mea nu erau protestele. Era teatrul!

– Întorcându-ne la anii frumoși ai New Yorkului care v-a dat cheia spre întreaga Lume, nu v-a tentat nicio altă țară să o alegeți definitiv?
Nu, pentru că mulți, mulți ani în care am lucrat în New York și în teatrul downtown și în uptown și în experiment și în teatrul mai conservator și la Metropolitan Opera… E un oraș pe care l-am iubit pentru că avea o energie unică! Niciun oraș din lume nu are atâta energie de care profiți pentru că parcă furi energia orașului și o transformi în creativitate. Ca artist, m-a ajutat imens să fiu la New York, să lucrez în New York. Am lucrat mai bine la New York decât oriunde! Și de aceea consideram New Yorkul ca fiind locul meu. Acum am și o vârstă… Aș putea spune că mă pot retrage dacă vreau. Am dreptul!

„Mi se pare că toată viața mea a fost o ficțiune”

– A trebuit să verific de câteva ori datele pe care le știam, pentru că matematica mea nu se potrivea cu imaginea pe care o aveți. 80 de ani… nearătați.
Știu, mulți spun asta… Am noroc! Așa a vrut Dumnezeu să mă facă, să mă țină.

– Întâlnirile de după ajungerea la New York au depins de Dvs., de felul în care ați știut să gestionați contextele, de talentul din profesie? Adică Metropolitan Opera pentru foarte mulți este un loc la care speră să ajungă să viziteze sau, cel mult, să vadă spectacole!
D’apoi pe scenă… Știu…          

– D’apoi pe scenă, d’apoi să contezi!
Să conduci un spectacol întreg… Da, așa e… (N.R.: Cu nostalgie)

– Privind din afară, gândindu-ne la un puști de pe strada Grădina Icoanei din București, România…
Care se juca de-a hoții și vardiștii…

– Și la regizorul de acum, Andrei Șerban, viața sa pare ficțiune! Viața Dvs… Toată această dimensiune…
Dar știi că mi se pare că toată viața mea a fost o ficțiune?! Că eu însumi nu știu ce s-a întâmplat. Am fost luat de o mână invizibilă, purtat în acea mână ca un fel de Tom Degețel și dus printr-un fel de stratosferă a Artei, a Teatrului dintr-un loc în altul. Și cumva m-am simțit bine întotdeauna călătorind, descoperind, învățând lucruri noi. Și, în același timp, niciodată nu am simțit că obosesc, nu am simțit că e momentul să mă opresc. M-am simțit bine în teatru, să creez, cu ceilalți. Și pentru mine asta e cumva… o asigurare mai mare decât o relație în viață. Pentru că, în viață, suntem cu toții mai amari, mai plini de negativitate, mai frustrați, mai loviți de viață într-un fel sau altul. Nu-i ușor să trăiești azi pe planeta Pământ! Nu-i o mare, mare bucurie – e din când în când, dar nu continuu. În teatru, bucuria e continuă. Și toți artiștii cu care am lucrat erau la fel de bucuroși să fie acolo. Deci e o energie pozitivă, asta vreau să spun. Și această energie pozitivă îți schimbă viața, îți schimbă AND-ul, îți schimbă felul de a fi pentru că trăiești și respiri un aer al bunătății, al pozitivului, nu al negativității, nu al urii, nu al frustrării.

– Ați fost și un trendsetter în sensul în care oamenii responsabili de Cultură știau că atunci când vă angajează pentru un proiect nou au certitudinea unui box-office, a unui CV în spate…
În America? Absolut!

– Peste tot în lume.
În America, da, sigur! Pentru că dacă nu ești un nume…

– Așa se explică toate celelalte miracole de după?
Aș vrea să spun că nu, dar… Aș vrea să spun că e doar faptul că teatrul pe care îl fac inspiră și că, de obicei, sunt chemat pentru că oamenii știu, află sau văd ceea ce fac în teatru sau în operă și mă cheamă pentru că ei consideră că e valoros sau important ceea ce fac. Dar… poate că nu-i adevărat. Poate că doar firma, numele… poate că asta cheamă – ceea ce… aș fi trist să fie așa!

– În teatru și în operă… Nu v-a mai ajuns cuvântul și ați avut nevoie și de muzică?
În operă am ajuns din întâmplare. Pentru că mergeam ca student la Opera din București și era atât de old-fashioned… Atât de în afara timpului, în afara prezentului de atunci. Era în trecut… Spectacolele de operă, decorurile, costumele, manierismul cântăreților… Ca actori erau atât de neadevărați! Vocile erau superbe! Dar actoria era de pomină. Și mi-am spus la un moment dat că nu mai vreau să văd un spectacol de operă în viața mea, pentru că nu era ce voiam, nu era ce mă interesa. Muzica era superbă, dar teatrul în Operă era lamentabil. Și am fost chemat din întâmplare să montez operă în Marea Britanie. Acel director de operă venise la New York și a văzut un spectacol la Lincoln Center, „Livada de vișini” pe care l-am făcut cu Meryl Streep și mi-a spus că el crede că aș fi foarte bun să regizez operă. I-am spus că nu mai regizasem operă până atunci și m-a rugat să-I accept propunerea. Și mi-a dat o șansă. Și am făcut o operă care este superbă, de Ceaikovski, „Evgheni Oneghin”. Și cum acest spectacol de operă făcut în Marea Britanie de un regizor de teatru care nu știa nimic despre operă a avut succes cu totul remarcabil, mi s-a deschis o carieră în operă la care nu mă așteptam chiar deloc. La un moment dat făceam mai multă operă decât teatru. Spectacolele de operă pe care le fac întotdeauna le văd ca și cum sunt teatru cu muzică. E ca și cum un cântăreț nu are un alt mijloc de a comunica decât cântând. Cum e o piesă de Shakespeare sau de Cehov… la fel privesc, dar cu gândul că el nu știe să exprime altfel decât prin cântec. Dar transmisia trebuie să fie umană, tot la un nivel pe care să îl înțelegem, cu care să ne identificăm.

– Ce știa România despre succesele Dvs.?
Aud că românii știau foarte multe! Se asculta Europa Liberă cu sfințenie. În ultimii ani ai comunismului, când veneam în România să îl văd pe tata care era foarte bolnav, constatatam că era foarte multă lume care dorea să mă întâlnească. Eram uimit de unde se știe despre mine. „De la Europa Liberă”, mi se șoptea.

– Erau oameni care, din invidie profesională, opreau Europa Liberă când se vorbea despre Dvs.? Ați simțit asta de la cei care au avut, poate, mai puțină șansă sau mai puțină intuiție?
Nu am simțit, când veneam în timpul comunismului. Am simțit-o când am ajuns să lucrez în România ca director al Teatrului Național, 3 ani. Am plecat – un alt exil. Exil pentru că am simțit că nu primesc niciun fel de ajutor, că sunt singur și că viziunea pe care o aveam pentru Teatrul Național nu am putut-o realiza. Viziunea despre ce trebuia să însemne un Teatru Național. Și am plecat iar pentru că a fost un eșec pentru mine. Un eșec trist.

– Primul mare eșec?
Primul mare eșec.

– Singurul?
Ca manager. Ca manager, da, pentru că nu am mai vrut să fiu niciodată directorul unui teatru, după această experiență. Dar revenind după aceea să montez spectacole… După Revoluție, după 1989, mi s-a dat șansa să vin de multe ori să lucrez. Și am venit cu plăcere. Înainte nu mi se dădea șansa, că aș fi venit. Dar, odată plecat, nu aveam dreptul să vin să montez aici. În timp ce montam în România și în special în ultimii ani, din ce în ce mai mult, simțeam un fel de rezistență a multora din breaslă. Rezistență pe care nu o înțeleg nici azi decât dacă pot să o justific, așa cum spui, ca gelozie.

– Sunt prea mică să judec. Pentru că eu m-am născut în 1989, așadar nici evenimentele istoriei de atunci nu le-am experimentat direct… Ce a fost cu acel „Oedipe” de la Opera Națională Română – pe atunci… Opera din București? A fost succes sau a fost eșec? Publicul s-a împărțit…
Știu…

– Unii au spus că au închis ochii ca să nu vadă ce e pe scenă, alții au spus că, dimpotrivă, ceea ce era pe scenă le-a deschis ochii. Și mă gândesc acum la imaginea-metaforă a unui alt „Oedipus” al Dvs. când, venind în linie dreaptă spre public, toate personajele de pe scenă poartă o legătură în jurul ochilor, numai Oedipe nu, ca un alt fel de văzător într-o lume a „nevăzătorilor” precum în „Eseu despre orbire” a lui José Saramago… ce îi povestiți generației mele și celor mai tineri despre acel „Oedipe” de la București?
Acel „Oedipe”… Intenția era să găsesc un Opedipe din noi. Aceasta era tema – Oedipe din noi. Ce înseamnă Opedipe din noi?! „Oedipe”, povestea lui Enescu începe cu Oedipe în fașă. Apar părinții lui, regi, care îl botează. Și el crește. Ajunge la vârsta majoratului și merge și întreabă Sfinxul care este calea lui în viață. Sfinxul îl dă peste cap și îl sperie. E o autoritate îngrozitoare pentru el. După care Oedipe ajunge rege. Devenind rege, află de destinul îngrozitor al faptului că și-a omorât tatăl și s-a culcat cu mama sa. Și se orbește și dispare într-o ceață, într-o pădure, undeva, condus de una dintre fiicele lui, fiind orb. Orbind. Povestea lui Oedipe. Ce însemna Oedipe din noi?! Oedipe era istoria României actuale. Începea cu Oedipe fiul Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, era botezul ortodox… Asta era o interpretare! 18 ani merge… Sfinxul e Stalin. Comunismul care vine… Pacostea imensă care vine! El urmează istoria, se alătură mișcării, devine rege – devine un președinte al Regimului, acceptă până își dă seama de imensa greșeală, de imensa minciună care este Comunismul. Și atunci, pe lângă ciuma – care ciuma era ce se întâmpla în Piața Universității; Piața Universității era pe scenă – își scoate ochii. Recunoaște și ce se întâmplă în piesă, dar recunoaște și faptul că a greșit crezând în Comunism. Conștiința lui sângerează și pleacă spre necunoscut. Necunoscutul este Masa Tăcerii și Poarta Sărutului. Și iese prin Poarta Sărutului… Ei bine, această viziune a rupt sala în două. Unii au spus „Este o porcărie sinistră! Este o bătaie de joc la adresa lui Enescu!” Apropo: la intrarea în sală, fotografia lui George Enescu era imensă, pe scenă. Imensă! 5 metri pe 3! Dar era Enescu cel încruntat, cu ochii ieșiți din orbite. Pentru că era Enescu de când a scris „Oedipe”. Enescu a scris „Oedipe” exilat din Franța, mergând spre America. I-a luat ani de zile să scrie „Oedipe” și era tot timpul un om în furtuna secolului XX, a Războiului, a Comunismului, a Exilului. În schimb, Enescu era ca și Eminescu – văzut tot timpul ca Luceafăr, cu imaginea tânărului frumos, olimpian, care nu era deloc omul care a trăit o suferință imensă a Războiului. Deci am făcut „acel” „Oedipe”, al „acelui” Enescu! Ei bine, nimeni – aproape nimeni – nu a scris o cronică bună. Toate cronicile au fost derizorii, au fost ironice, sarcastice. Și acum, după ani și ani, mulți încep să înțeleagă. „Mai putem să vedem specatcolul acesta undeva?”, primesc întrebarea… Zic: „Nu, voi l-ați șters! Și șters e! Dus!”

– N-a fost România pregătită să vă înțeleagă?
Deloc! (N.R.: Tace!)

– V-a aruncat vreun astfel de moment în vreo depresie? Sau în vreo stare în care să aveți nesiguranțe în legătură cu intuiția despre care tot vorbeam?
După „Oedipe” de la Opera din București a urmat, pentru mine, al treilea exil. Primul a fost când am plecat în America, în tinerețe, al doilea exil a fost când am plecat de la Teatrul Național din București, al treilea exil a fost după „Oedipe” de la Opera din București. Am plecat iar și nu am mai venit câțiva ani pentru că am fost extrem de tulburat de faptul că nimeni, chiar nimeni să nu înțeleagă că am vrut să fac ceva care are foarte mult sens pentru noi, pentru cine suntem noi. Să nu fac un „Oedipe” general…

– Sau un „Oedipe” frumos.               
Da, cu coloane mari grecești cum erau la săracul David Ohanesian. Era marele „Oedipe” al tuturor timpurilor și săracul Ohanesian a venit la spectacolul meu și a plecat la pauză. Deci, în orice faci îți iei un risc… Ești o persoană publică, spui ce crezi, spui adevărul în care crezi și ești exact ca un echilibrist pe o sârmă – poți să cazi oricând. Dar, în caz că te prăbușești, trebuie întotdeauna să te ridici. Și asta mi-a fost întotdeauna un fel de deviză. Cad, intru în depresie, dar nu mă las! Voi reveni!

– Dar după acel al doilea exil… după plecarea de la conducerea Teatrului Național – poate greșesc, dar eu nu știu niciun spectacol în regia Dvs. la TNB.
După ce am plecat… Da, pentru că multă lume mă întreabă cum de nu am fost chemat să montez un spectacol. Toți regizorii sunt chemați, eu nu sunt chemat. Și răspunsul meu este… Există o piesă celebră care se numește „Cui îi e frică de Virginia Woolf?” – și eu traduc asta „Cui îi este frică de Andrei Șerban?” și nu știu.

– Cui îi e frică de Andrei Șerban?
Nu știu! Dar cuiva îi e frică. Sigur cuiva îi e frică.

– S-au schimbat miniștri, Ion Caramitru nu mai este… s-au schimbat managerii… Nici acum nu aveți o invitație?
Și lui Caramitru îi era frică de mine, nici el nu m-a invitat. Iar acum… tac. Prefer să tac.

– Când ați fost pus să alegeți cel mai bun spectacol, ați spus „Unchiul Vania” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, „Carusel” de la teatrul Bulandra din București… Mă așteptam să dați și titluri de mai departe de România.
Și „Indiile Gaalnte” de la Opera din Iași. Dar toate acestea erau făcute atunci. Dacă mă întrebi acum care sunt spectacolele mele favorite îți spun că sunt cele mai recente. Întotdeauna ultimele spectacole sunt, pentru mine, cel mai aproape de unde mă aflu acum, în momentul prezent. Cumva, îmi îndrăgesc toate spectacolele. Nu pentru că sunt toate reușite, ci pentru că toate reprezintă câte ceva din efortul meu de a mă defini pe mine însumi, de a mă înțelege. Pentru că atunci când fac un spectacol am marele avantaj că prin piesă, prin actori, prin experiență învăț ceva despre mine însumi. Ceva despre care nu știam. Încep să mă înțeleg pe mine însumi. Încerc să fiu eu însumi cu adevărat. Nu-i ușor.  

„Orice succes pe care încerci să îl repeți e o catastrofă”

– Unde locuiți acum?   
Jumătate de an la New York, jumătate – în România. Și când vin în România, vin exclusiv ca să lucrez. Dacă nu trebuie să lucrez, nu vin în România. Nu vin în România pentru că nu mă simt bine nici la București, nu mă simt bine nici la New York. Singurul loc în care mă simt bine este la 3 ore de New York, unde mi-am clădit o cabană într-o pădure, lângă un lac, unde nu există nicio casă în apropiere. Doar căprioare, iepurași și cățelul meu Rocco. Acolo mă simt cel mai bine, pentru că acolo sunt în natură, pot să citesc, pot să mă reîncarc, pot să ascult muzică și pot să scriu cărți. Că am început să scriu – am scris deja două cărți. Îmi place să scriu! Deci nu este un timp pierdut, este un timp de încărcare a bateriilor – acolo mă simt bine. Și când vin aici vin pentru că îmi place să lucrez, îmi plac actorii români, îmi place teatrul românesc când am posibilitatea să lucrez liber. Și când termin o premieră – plec iar.

– Dintre întâlnirile cele mai importante, pe care le-ați menționat? În sală, la spectacolele Dvs. au fost și șefi de stat… și mari artiști…
Poate cea mai importantă întâlnire din viața mea a fost cea cu Peter Brook, cel mai mare regizor al lui Shakespeare din Secolul XX. Top! Îl admiram de când eram copil, știam despre el din tinerețe. Nu mă așteptam să îl întâlnesc vreodată și nu mă așteptam vreodată ca el să vină să vadă un spectacol al meu la New York și să mă invite să lucrez cu el un an, la Paris, ca asistent. Era un grup internațional de căutare teatrală. Întâlnirea cu el mi-a schimbat viața! Întâlnirea cu el m-a pus în fața unor întrebări pe care nu mi le-aș fi pus niciodată. Făceam teatru din bucurie, dintr-o plăcere sexuală aș putea spune – nu știam de ce fac teatru. Mă simțeam bine! Nu erau întrebări „de ce Teatru, ce vreau să fac în teatru”. Peter Brook mi-a deschis apetitul pentru întrebări. De ce fac teatru? Ce datorie am față de de teatru? Ce responsabilitate am și față de cine – față de actori, față de public, față de mine însumi? Prin teatru, înțeleg ce nu știu despre mine însumi. Toate aceste întrebări m-au făcut să nu mai dorm bine noaptea. Erau întrebări care mă țineau treaz mult timp. E foarte greu să răspunzi – nici azi nu știu cum să răspund la aceste întrebări! Nu știu! Dar faptul că trebuie să cauți și să faci efort și să nu te bazezi niciodată doar pe un succes… Orice succes pe care încerci să îl repeți e o catastrofă. Nicium succes nu poate fi repetat – trebuie întotdeauna să găsești altceva. Dacă repeți un succes, începi să devii manierist. Și cunosc mulți colegi de-ai mei care sunt foarte ruginiți prin faptul că repetă același succes. Nu e bine să faci asta.

– Și lideri ai lumii pe care i-ați întâlnit?
Lideri ai lumii?! Am întâlnit… Giscard d’Estaing a venit la spectacolele mele, a venit la Operă. Am întâlnit politicieni din America… Acest fapt m-a flatat, dar nu a însemnat nimic.

– Dacă ieșiți din zona Teatrului și vă întâlniți cu Andrei Șerban… cetățeanul lumii… Sunteți tată – aveți doi fii. Ce mai știți despre Dvs.?
Cetățeanul lumii este la fel de nepriceput ca oricine în a fi tată. Pentru a fi părinte nu am fost la nicio școală, niciunul dintre noi. Orice părinte e un diletant.

– Dar aveți intuiție.
Am intuiție, dar nu-i destul! Copiii au lumea lor și au inteligența lor. Și nu știu cât de mult am fost un tată așa cum mi-aș fi dorit să fiu. Și continui să fiu, deși acum sunt și ei…

– Cetățeni ai lumii, nu?
Da. Și am o relație frumoasă cu ei, dar la mare distanță. Trăim și pe continente diferite – unul trăiește la Londra, altul la Berlin, eu trăiesc între New York și București… Deci, nimic nu e ușor.

– Frumusețea Dvs. v-a deschis uși? Sunteți un domn fermecător! Ați fost conștient și de această parte a vieții Dvs.?
Asta e mai greu…

– Priveam peste sala de spectacole în care ne-am tot revăzut. Și vă decupați. Chiar și prin felul în care vă îmbrăcați. Sunteți un domn! Înainte vă decupați pentru că România era gri și Dvs. veneați dintr-o lume colorată, acum ați rămas gri-elegant într-o lume de toate culorile și toate formele…
(N.R.: Oftează!) Răspunsul este dificil de dat, dacă nu fac o confesiune. O confesiune pe care mulți nu o vor crede! E greu să o spun pentru că sunt sincer, dar par nesincer în a spune ce voi spune. Eu nu cred despre mine însumi că sunt fermecător! Realmente nu cred! Adică eu consider că tot ce am făcut în viață până acum nu este nici destul, nici la potențialul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Cred că trebuia să fac mult mai mult și că aș fi fost capabil să fac mult mai mult decât am făcut. Și poate din cauza aceeasta am eu despre mine însumi o părere nu fascinant de bună. Deci când îmi spui că sunt… cum spui că sunt, nu știu despre cine e vorba. Nu mă recunosc!