Gospodinele se îngrijesc zilele acestea să pregătească sau să comande cozonaci, desertul nelipsit pe mesele de Crăciun. Primii cozonaci se pare că au fost copți în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, în ruinele din Egipt descoperindu-se cuptoare pentru copt, dar şi desene care dovedesc că egiptenii ştiau să facă pâine dospită de felurite tipuri, multe dintre acestea îndulcite cu miere şi mâncate ca desert, conform Muzeului de Etnografie Brașov.

Cert este că și grecii mâncau cozonac, numit ”plakous”. Îl făceau cu miere, stafide şi nucă. Romanii au furat de la greci drojdia şi pâinea dospită, dar au adăugat în cozonac fructe uscate. La început au fost doar două varietăţi numite ”libum” şi ”placenta”, de la cea din urmă venind termenul ”pasca” din prezent. ”Libum” era un cozonac mic, folosit ca ofrandă adusă zeilor. ”Placenta”, mult mai elaborat, era un cozonac cu brânză, stafide şi alune, care era servit împreună cu un vin dulce. Romanii au fost cei care au descoperit toate posibilităţile pe care le oferă drojdia adăugată aluaturilor. Se pare că denumirea de cozonac provine din limba greacă – ϰοσωνάϰι (kosonáki), în traducere – păpuşică.

Românii preferă cozonacul pufos şi mult crescut, frământat cu drojdie de bere, dulce, savuros, aromat, cu stafide, nuci, cacao sau rahat. Simbolismul său este asimilat de cel al pâinii: pâinea, sub forma ei euharistică, se raportează la viaţa activă, iar miracolul ei (înmulţirea pâinilor) este de ordin cantitativ.