România va participa la cel mai important turneu de hochei pentru copii, International Pee Wee Quebec Tournament. Echipa Team Wolves Romania este antrenată de László Kovács, cel căruia i se datorează toate cele patru participări ale țării noastre la acest campionat de prestigiu. Modestia sa l-a ținut departe de titlurile de ziar, performanța sa fiind vizibilă mai degrabă dincolo de granițele României. În perioada 8-19 februarie, gândurile României zboară departe, în Canada, unde 14 sportivi, 2 antrenori și 2 team-manageri luptă pentru stălucirea unui sport despre care țara noastră știe, deocamdată, prea puține…

– Cum v-ați întâlnit cu Sportul?
Eu m-am născut în Miercurea Ciuc, județul Harghita, unde și astăzi hocheiul este sportul-rege. Acolo, cei mai mulți dintre copii încep viața sportivă cu hochei. Așa am început și eu, ca mai toți copiii din oraș. Pot să spun că la Miercurea Ciuc a început cariera mea de hocheist. Apoi am făcut facultatea la București și am jucat la Sportul Studențesc, după care am început perioada de antrenorat, în 2003. Și sunt antrenor la Corona Brașov din 2007.

– Pentru că povestiți despre copiii care pornesc la drum cu hochei acolo, la Miercurea Ciuc, vă întreb cum se vedea cariera atunci când erați copil? Cât de departe vă propuneați să ajungeți și cât de departe se putea ajunge concret în România în toți acești ani, dacă ne gândim că sportul nu a fost întotdeauna o prioritate… Vă doreați să ajungeți un mare campion? Puteați să ajungeți un mare campion?
Pe vremea aceea nu prea ne puteam gândi să ajungem în străinătate. Atunci noi ne gândeam doar la duelurile cu Steaua, Dinamo București… Voiam să fim campioni naționali. Am visat să câștigăm o finală cu Steaua în fața spectatorilor noștri. La Miercurea Ciuc, până în ziua de azi, la fiecare meci sunt 2.000 de spectatori și visul nostru a fost tot timpul ca acasă, la Miercurea Ciuc, să ieșim campioni. N-aveam alte vise… Eu îmi aduc aminte că, pe vremea junioratului, cel mai departe am ajuns în Cehia, Slovacia și Ungaria.

„Hocheiul era sportul-rege în Miercurea-Ciuc”

– În acest context, ce vă spuneau părinții? V-au încurajat să faceți sport?
De atunci, lumea s-a schimbat foarte mult! Părinții ne încurajau, dar niciodată nu au intervenit în munca antrenorilor. Dar ne încurajau părinții, da! Dacă pierdeam un meci contra echipei Steaua, de exemplu… era ceva trist. Eu îmi aduc aminte de tata, care nu a vorbit cu mine două zile pentru că am pierdut un meci cu Steaua. Da, părinții ne-au încurajat pentru că așa cum am spus, hocheiul era sportul-rege în Miercurea Ciuc. Era o mare bucurie și o mare mândrie să fii hocheist.

– Vă amintiți cine v-a cumpărat prima crosă pe care v-o doreați? Poate una performantă, mai bună, specială?…
Pe vremea aceea nu existau trei tipuri de crose, de exemplu. Exista un tip de crosă din lemn și mai primeai de la antrenor o crosă și jucai cu ea până când se rupea. Nu exista opțiunea să alegi de la o mulțime de firme, cum se poate acum…

– Despre ce ani vorbim?
Anii ’88 – ’89.

– Ce vă doreați de la antrenor? Simțeați că antrenorul este mai mult decât cel care vă pregătește, din punct de vedere sportiv? Era un model, un exemplu?
În primul rând, antrenorii noștri erau modele pentru noi, dincolo de domeniul Sportului – erau modele de oameni! Pe vremea aceea nu mergeam în străinătate, nu știam cât de pregătit e antrenorul nostru, dar mereu ne uitam cu admirație la antrenori și chiar dacă nu făceam atâtea tipuri de antrenamente câte sunt astăzi, chiar dacă antrenorii nu erau informați cum sunt astăzi, nouă ne plăcea foarte mult să ne ducem la antrenamente. Mereu vorbeam cu antrenorul. Dacă ne certa, eram întristați. Pe vremea aceea încercam să dăm tot ce aveam mai bun, era concurență și în echipă. Eram 20-30 de jucători care concuram pentru primele 15 locuri în echipă.

– Exista mentalitatea aceasta că sportul modelează caracterul? Că sportul te face să fii corect nu doar pe gheață, ci și în viață? Că la sport se dobândește spiritul de echipă… Erau și acestea motive pentru care vă plăcea hocheiul?
Da. În primul rând că pe vremea aceea, când nu prea aveai altceva de făcut, noi eram o echipă închegată. Tot timpul mergeam împreună, nu numai la antrenamente, ci și în afara antrenamentelor. Nu numai noi, cred că toți sportivii aveau mai mult spirit de luptă cu echipa, în ideea de a fi împreună unul pentru celălalt.

– Când v-ați dat seama că veți deveni un antrenor bun? Pentru că nu toți sportivii de performanță devin antrenori…
Da, se spune că un sportiv foarte bun nu este întotdeauna și un antrenor foarte bun. Eu mi-am dat seama când am dat Bacalaureatul. Pe vremea aceea exista Academia Națională de Educație Fizică și Sport. Atunci mi-am dat seama că pot să fac hochei – un sport dur, de contact. Pe vremea aceea am fost accidentat, și eu și colegii mei, de foarte multe ori, pentru că nu aveam echipament performant, cum au copiii de acum. M-am gândit să dau examenul de Admitere și, dacă urma să intru, mi-am spus că precis o să fiu antrenor de hochei. Am intrat, din fericire! Apoi am jucat în timpul facultății la București, la Sportul Studențesc. După aceea m-am întors acasă, la Miercurea Ciuc, fiind deja jucător senior. Am câștigat Campionatul jucând pentru Miercurea Ciuc – deci visul meu a devenit realitate. Am mai jucat până la 24 de ani, apoi am renunțat la cariera de sportiv de performanță și am continuat cu antrenoratul. Eu am avut o gândire diferită de a celorlalți: am renunțat la cariera sportivă în timp ce aveam performanțe, ca să pot să am rezultate ca antrenor, de foarte tânăr. Acum nu regret deloc acea decizie, fiindcă de aproape 20 de ani sunt antrenor, am și performanțe și experiență.

„Până să ajungi pe podium este foarte multă muncă”

– Până la momentul în care ați devenit antrenor – când ați urcat pe podium ca sportiv, ce simțeați? Cum se simte victoria? Cum se poate ea descrie celor care văd campionii și își pot doar imagina cum e să fii cel mai bun?
Până să ajungi pe podium este foarte multă muncă. Foarte multă! Eu am început cariera de antrenor la Cârța, în județul Harghita. Acum acolo, în Harghita, funcționează Academia Secuiască de Hochei, în condiții foarte, foarte bune. Cum e infrastructura acum la Cârța… sunt foarte puține astfel de exemple în Europa!

– Datorită cui există această performanță acolo? Cine a ajutat? Ministerul, Federația?
Datorită statului maghiar. Acolo statul maghiar a investit foarte mult! Ei au făcut Academia Secuiască. Când am început eu să lucrez acolo nu era încă Academie, era un patinoar descoperit unde, în fiecare zi iarna făceam antrenamente chiar și când erau -20 de grade. Am văzut acolo cum le place copiilor să vină la antrenamente, chiar dacă frigul era puternic. Aveau obrajii roșii, dar erau fericiți că sunt pe gheață! Așa cum era gheața pe atunci… Copiii au venit la antrenamente cu atât de multă poftă încât atunci mi-am dat seama că eu asta trebuie să fac: să fiu antrenor de hochei, să lucrez cu copiii. Se întâmpla prin 2005.

– Copiii de ce vin la antrenamente – ca să ajungă campioni, pentru că le place acest sport?…
Hocheiul este un sport care dă dependență, de îndată ce începi. Este un sport complex: joci, sunt goluri, patinezi, trebuie să fii puternic, să ai viteză, inteligență… Din păcate, nu prea avem în România cultura acestui sport. De exemplu, până când s-a făcut patinoarul din Brașov, hochei era doar în București și în zona Harghita. Și eu, la vremea mea, am simțit să joc la Sport Club Miercurea Ciuc pentru că echipa județului Harghita era echipa cea mai în vogă. Toată generația mea voia să ajungă la Sport Club Miercurea Ciuc! În județul Harghita erau patinoare – în zona Ghiorghieni, Ciuman, Remetea, iar toată lumea voia să joace la Miercurea Ciuc! Eu cred că din acest motiv s-au apropiat copiii de acest sport.

– Cum definiți acest sport? Ce este hocheiul? Dar nu ca un termen de dicționar, ci pentru un om care îl cunoaște atât de bine…
E greu să definesc acest sport! După părerea mea, este sportul cel mai complex din lume.

– Peste două zile, miercuri, 8 februarie, plecați în Canada la Turneul Internațional Pee Wee, cel mai faimos turneu de hochei pentru juniori din lume.
Este cel mai important turneu din lume pentru categoria de vârstă de 13 ani. A fost un drum interesant în acest demers. Proiectul este din 2019. Noi atunci participam la Campionatul Ungariei cu copiii din Brașov. Acolo m-am întâlnit cu un vechi prieten care lucra și în Federația Internațională de Hochei. Noi eram cu juniorii în Ungaria și ne-am întâlnit la Budapesta. Atunci am aflat detalii despre Pee Wee și despre impactul pozitiv pe care participarea la un astfel de turneu a avut-o asupra copiilor lor, care se aflau deja la a doua participare. Eu am avut susținerea părinților copiilor pe care îi antrenam și, cu bagajul acesta al informațiilor pe care le-am primit de la acest antrenor, m-am dus la hotel și am început să dezvolt ideea. Din 2010 aveam patinoar la Brașov, aveam și o generație foarte talentată de copii… Prima mea generație pe care am dus-o la marea performanță! Cu ei am început să câștigăm Campionatul României, Cupa României… Aveau 12 ani pe vremea aceea. Am socotit cât însemna bugetul – era foarte mare, nici nu puteam să visez că putem să facem rost de atâția bani, de 60.000 de euro. Dar părinții copiilor m-au încurajat. Trebuie știut faptul că acest campionat nu e cu invitație – nu te invită cineva, organizatorii au o mulțime de reguli – trebuie să trimiți filmări, e foarte complicat să ajungi acolo. Am mers mai departe, încurajat de determinarea părinților, mai ales a unora dintre ei. Oricum, și pe vremea aceea știm că nu prea suntem sprijiniți de alte surse. Nu vreau să vorbesc de rău pe nimeni și nici să se interpreteze greșit spusele mele… Dar știam foarte bine că fără sponsori și fără părinți nu puteam să facem rost de atâția bani. Apoi a început o muncă imensă! Majoritatea copiilor din acest proiect sunt din Brașov. La vârsta aceasta, eu nu pot să fac o selecție altfel… Echipa nu este o selecționată a României pentru că nu am cum să monitorizez toți jucătorii din țară. La Academia Secuiască, de pildă, e foarte interesant pentru că ei au Academia lor, Campionatele lor, participă în Campionatul Ungariei… Ei au un proiect diferit. E foarte greu să aduc jucători de acolo, dar tot timpul au participat și de la ei. Este o muncă grea și pentru că nu pot selecta cei mai buni 15 copii din țară astfel încât atunci când ajung la PeeWee să fie cei mai buni. La vârsta aceasta apar tot soiul de situații – sunt părinți care nu lasă copiii până în Canada, sunt părinți a căror situație financiară nu le permite să plătească partea lor… Sunt antrenori de la alte echipe care nu-i lasă pe jucători deoarece au programate alte meciuri… Niciodată nu am putut face o selecționată a României Under 13.

– Credeți că se va ajunge la acest lucru? S-ar putea ajunge la astfel de perfromanță… organizatorică, în câțiva ani?
Eu sper. Sper să se ajungă aici, chiar dacă altcineva – și nu eu – va duce copiii la acest turneu. În Cehia, de exemplu, în Campionat joacă mai multe etape cu echipa chiar copiii care pleacă la PeeWee. E clar că sunt în avantaj. Dar acum… diferă și cultura. Nu poate fi vorba ca noi să concurăm cu mentalitatea din Cehia.

– În ceea ce faceți sunteți foarte hotărât, ați găsit soluții singur. Nu v-ați consumat timpul și energia arătând spre cei care nu vă ajută, ci ați demonstrat că se poate! Există însă și mesaje pe care ați vrea să le lansați prin intermediul acestui interviu către Minister, Federație?…
Către toată lumea aș face un anunț. Noi suntem prima și singura echipă care din 2019 a ajuns în Canada. Eu aș vrea ca acei copii – cei mai buni din România – să se reunească într-o selecționată cu sprijinul tuturor. Să existe o selecționată foarte puternică astfel încât acești copii să ajungă cât mai departe. Mi-aș dori să ajungă în Canada cât mai mulți copii, să vadă cum e acolo! Eu știu, acum vă spun din experiență: la întoarcere, copiii aceștia care au participat la acest turneu sunt încurajați de impactul acestei experiențe. Sportiv și psihologic.

– Se întorc, practic, campioni.
Da, indiferent de rezultat. Copiii simt acolo cum joacă „ăia mari”, ce viață au cei care joacă în NHL, cei care joacă pe un patinoar cu peste 18.000 de locuri. Eu am avut norocul ca în 2019, când am și câștigat grupa și am ne-am făcut un nume în Canada – ne-a felicitat și Lucian Bute pe vremea aceea – să văd cum foarte mulți români ne-au aplaudat. Canadienii, unii, nici nu auziseră de România. Și noi am făcut o figură foarte frumoasă – la prima participare am și câștigat grupa interB unde am jucat. Eu știu cum m-am simțit! Am jucat în fața a 13.000 de spectatori, în semifinală. Vă dați seama, copii de U13… care au 13 ani… cum s-au simțit?! Acum pot să vă spun cu mândrie că dintre acei copii care au câștigat atunci doi joacă în Cehia, unul în Germania, unul în Finlanda, unul în Austria, mai mulți în Ungaria, la un nivel foarte înalt de care cred că o să profite și hocheiul românesc. Și totuși, până când se va ajunge la acel moment, ar trebui și Federația, și Statul și oricine ar putea să se implice să ajute, să intre în acest proiect. Că proiectul este început deja! Proiectul acesta demonstrează că se poate și funcționează!

– În România avem multe stadioane de fotbal construite haotic – cu capacitate mare, în comunități mici, pe post de realizări electorale. De ce credeți că la nivel de patinoar România nu a ținut pasul? Să fie de vină veșnica problemă pe care încercăm să o ascundem și să o mușamalizăm – dacă guvernul maghiar a făcut patinoar, guvernul din România nu spriină ideea patinoarelor? Credeți că este un lucru care ține de această veșnică discuție?
Nu cred… Bine, discuțiile acestea sunt răutăcioase, zic eu. Nu există patinoare… există patinoare în Ardeal, în zona aceasta. Nu poți să ai hochei de performanță, dacă o capitală nu are un patinoar. Nu poți să ai performanță dacă orașele mari – Constanța, Timișoara, Oradea… nu au patinoare. Noi – vă rog să mă credeți – avem performanțe în hochei mult mai înalte decât infrastructura. Noi nu avem infrastructură, dar avem un Campionat puternic, avem jucători valoroși. Și Naționalele sunt destul de puternice! Dar eu zic că, în primul rând, mediatizarea ar ajuta. Dacă pe diferite posturi de televiziune sunt difuzate meciuri de fotbal din liga a IV-a, … nu știu de când nu am mai văzut un meci de hochei la canalele de televiziune! Nu vedem nicăieri un meci de hochei. Nu vedem o finală… Și atunci unii sunt răutăcioși și spun că de ce guvernul maghiar a făcut patinoar. Păi cine oprește statul român să facă patinoare?! Aceasta este întrebarea! Pentru că sunt mulți copii care iubesc acest sport și se uită pe internet la meciuri, pe diferite platforme americane. Nu sunt eu în măsură să vorbesc despre asta…

– Care este cea mai înaltă performnță din cariera dumneavoastră de antrenor?
Am antrenat de la inițiere – cei mai mici copii, până la seniori, inclusiv. Deci am parcurs toate etapele. Am fost ca antrenor secund la Naționala de seniori a României, am obținut medalie de argint și medalie de bronz în divizia a II-a, am câștigat Campionatul Mondial de Juniori Under 18… Ca antrenor principal la copii și juniori din Brașov, 12-16 ani, am câștigat Campionatul Național și Cupa de vreo trei-patru ori. Cu toate categoriile de vârstă am câștigat câte un campionat național.

– Ce simțiți la o finală? Cum simte antrenorul când lucrurile depind de el, dar depind direct de cei care sunt pe gheață? Cum vă stăpâniți emoțiile?
Am o ambiție în plus la finalele acestea jucate cu Ciuc, Cârța sau Academia Secuiască. În majoritate, finalele la toate categoriile de vârstă le jucăm astfel. Eu fiind antrenor aici la Brașov de foarte mult timp, am ambiția să arăt că și noi – care avem condiții mai modeste decât ceilalți – putem să ajungem în finală și chiar să câștigăm. Pentru mine este o mare mândrie! Sunt mându de copii! Și sunt mândru de toți! Generația cu care am început eu activitatea de antrenor are acum 18 ani. Eu sunt sigur că dacă cei care joacă în străinătate se vor întoarce va fi alt nivel în România. Și dacă nu se întorc… oricum vor practica hochei la nivel foarte înalt, oriunde vor fi. Am destul de mulți jucători care sunt în străinătate și cred că dacă s-ar întoarce la Echipa Națională, atunci vom juca meciuri cu miză foate importantă.

– Plecați în Canada peste două zile. Cu ce planuri, ce vise, ce vă doriți?
Partea cea mai grea și – pentru mine – câștigarea campionatului este până ne urcăm în avion. E gândul că am reușit iarăși să ajungem acolo! Obiective sportive nu am – nu pot să câștig toate meciurile, dar vreau ca acest demers să aibă continuitate astfel încât să ajungă acolo cât mai mulți copii, cât mai mulți copii să se bucure de această experiență astfel încât la revenirea în țară să fie mai determinați. Am văzut cum copiii care participă la acest turneu, când se întorc în România încep să muncească mult mai mult. Iar cei care s-ar potrivi pentru anul următor, deja vin la mine și îmi spun că fac antrenamente în plus. „Sper că o să mă duceți și pe mine, pentru că muncesc mai mult și muncesc și pe uscat” – aud, de la mulți copii. Pentru mine acesta este obiectivul principal!

– Dacă un copil din România vrea pur și simplu să înceapă să practice hochei, care ar fi pașii de urmat?
În primul rând, trebuie să aibă patinoar în apropiere. Un copil din Timișoara degeaba visează… Sau se mută. Cunosc și părinți care s-au mutat, pentru patinoar, astfel încât copilul să poată să facă hochei. În Brașov, de exemplu. Acum am un copil-sportiv care vine dintr-un oraș fără patinoar și care, la 16 ani, s-a mutat în Brașov. Părinții nu au avut posibilitatea să se mute pentru că au serviciul la București. Și copilul stă singur, vine la antrenamente, se duce la școală, se descurcă. Deci, trebuie să aibă patinoar, infrastructură. Pentru că fără antrenamente… fără să fii pregătit nu poți să faci acest sport.

– Ați putea fi un antrenor comod – un om care să antreneze și atât. Totuși, dumneavoastă vă luptați pentru performanță și pentru ceea ce este dincolo de gheață – mentalitatea de campion, corectitudinea, visurile. Ce vă dă putere să faceți toate aceste lucruri?
Este foarte greu. Cu fiecare proiect pe care îl încep – pentru că mai avem proiecte cu hocheiul la nivel internațional – am mai mulți contestatari, din păcate. Pentru că nu pot să iau toți copiii. După pandemie am observat că este din ce în ce mai greu. Dar pentru copii, trec peste toate greutățile! Câteodată și eu simt că nu mai pot, sunt atacat din toate părțile… dar apoi mă gândesc la copii. Înainte, pe vremea mea, pentru familii antrenorul, eductorul, profesorul erau… sfinți și părinții se raportau la ei ca la un alt set de părinți ai copilului. Acum există și alte comportamente, la unii dintre părinți. Nu la toți! Cu cei mai mulți am o relație foarte bună! De exemplu, proiectul acesta, PeeWee nu ar fi existat fără sprijinul părinților. Mai ales fără sprijinul părinților care au adus sponsori și pentru alți copii. În Canada, cheltuielile se împart. Cu câțiva părinți și cu sponsori încercăm ca în fiecare an pentru deplasarea aceasta în Canada să strângem suma necesară astfel încât efortul să fie mai mic pentru părinți. Noi aducem sponsori pentru biletele de avion și pentru echipament. Părinții trebuie să plătească numai cazarea și masa copiilor. Deci, cam jumătate din cheltuiala unui părinte e acoperită de sponsorizări.

– Și când ajungeți acolo sunteți… România?
Da, suntem România. Team Wolves Romania.

– Celelalte echipe care ajung la acest turneu au și sprijin de la statele din care fac parte?
Nu știu în detaliu cât, dar știu că au, da. De la federații… În țările cu o cultură bogată în hochei loturile se fac de la U13… Ei au loturi aproape la fiecare categorie de vârstă și știu foarte bine ce înseamnă acest turneu. Noi când suntem acolo, aproape toată ziua, stăm la patinoar și ne uităm în grupa a III-a, care este grupa cea mai înaltă din punct de vedere al performanței, la ce nivel se joacă…

„Vreau ca atunci când intră pe patinoar, copiii români să se simtă bine”

– În ceea ce privește echipamentul, stați bine?
Cu echipamentul da, stăm bine. Când ne ducem în Canada, și noi arătăm ca celelalte echipe. Avem brandurile noi. Tot timpul avem echipamentul corespunzător, de top. Nu ne facem de rușine – e un lucru la care eu țin foarte mult. Vreau ca atunci când intră pe patinoar, copiii români să se simtă bine. Și chiar am reușit să facem să fie astfel! Din acest punct de vedere, suntem acolo unde sunt și ei!

– Când erați copil, la început de drum în hochei la Miercurea Ciuc, vă imaginați că veți ajunge un model pentru juniorii care așteaptă să fie luați în proiectele dumneavoastră?
La început nu m-am gândit. Noi nici nu aveam condițiile pe care le au copiii de astăzi. Dar când am ajuns în Brașov și am început să avem performanțe, mi-am dat seama că și aici se poate! Am spus că putem să luptăm cu oricine pentru titlul de campion! Sloganul nostru în 2019, când am câștigat în Canada, a fost „follow your dream!” Și, de atunci, copiii își urmăresc visul!

– Ce visați să faceți în hochei?
Mai departe decât performanța de a participa la acest campionat mondial la vâsta aceasta, nu cred că se poate. Eu cred că e maximum! Mai departe decât performanța de a participa la cea mai mare competiție de hochei pentru copii din lume, nu cred că se poate obține ceva în acest sport pentru copiii care îl practică acum în România. Dar aș vrea să facem performanță și la loturile mai mari de vârstă. Să ajungă acești copii la 18 ani la Lotul Național și să câștige un Campionat Modial de divizia noastră! Acum… nu visez să jucăm în aceeași grupă cu Canada, Finlanda, dar nu se știe niciodată! Deocamdată o luăm pas cu pas. Măcar să ajungă din când în când câte un copil în Finlanda, în Cehia, în Germania. Eu sunt mândru de ei! Și așa, acum sunt mândru de ei!