AcasăMarile ÎntâlniriOANA IONIŢĂ: „Acum 10 ani m-am întors la prima dragoste, baletul, și...

OANA IONIŢĂ: „Acum 10 ani m-am întors la prima dragoste, baletul, și am început să investesc în pedagogie și educație”

România o cunoaște de la televizor – „Bebelușa Oana” de la „Cronica Cârcotașilor”. Străinătatea o cunoaște de pe podiumurile internaționale, unde școala ei de dans primește premiu după premiu. În copilărie a fost selecționată să plece la studii la Kiev, împreună cu Alina Cojocaru. N-a plecat și s-a angajat la Opera Română, cu un salariu din care abia putea să se descurce. Acum, la ani distanță, manageriază un business de succes în cel mai imprevizibil domeniu – arta. „Mereu am vrut să demonstrez că Bebelușele pot mai mult”, mi-a mărturisit Oana Ioniță, pe care vă invit să o descoperiți în acest interviu realizat în timpul pregătirilor pentru un nou proiect al școlii Dance Planet, școala privată cu cele mai bune rezultate din România.

Am fost selecționată să merg la Kiev, împreună cu Alina Cojocaru”

– Cum ai descoperit baletul, în copilărie, și cum ai știut că acesta este drumul?
Se spune că ceea ce trăieşti în copilărie, te ghidează toată viaţa şi te defineşte ca om. Am trăit intens, ca orice copil care stătea aproape toată ziua în faţa blocului, pe vremea aceea. Mă căţăram în copaci, mă băteam cu băieţii şi îmi spuneau „karatista”. Alergam de dimineaţa până seara şi mă jucam mult. într-o zi, vecina mea de la etajul 4 mi-a arătat că ea ştie să facă o mişcare nouă – „coşuleţul”. Toţi stăteam cu gurile căscate când ea îşi atingea capul cu vârful picioarelor. Am rugat-o pe mama să mă ducă şi pe mine la balet, dacă reuşesc să fac acea mişcare contorsionată.

Oana, în copilărie


– Prima amintire din sala de balet?
Ţin minte că mergeam de două ori pe săptămână la balet, aveam în fiecare an spectacole la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti şi erau tot felul de evenimente şi parade la care participam cu vecina mea din bloc. Între timp, mi-am făcut o mulţime de prieteni cu care am rupt lăgatura, din păcate, când am plecat la Bucureşti, la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”. Cea mai importantă amintire este de când am dat examenul de admitere, împreună cu Alina Cojocaru. Aveam emoții foarte mari, știu că m-am pregătit. Aveam 10 ani atunci și nu știam exact ce se întâmplă. Veneam pentru prima dată la București, știam că este locul unde vin cei mai buni copii din toată țara, era singura instituție care se ocupa de balerini – acum sunt mult mai multe școli private, atunci era doar această variantă la București. Atunci, la examen, ne-a supus unor probe de ureche muzicală, de aptitudini și de postură a corpului. Țin minte cu exactitate acele momente din fața comisiei, de când aveam 10 ani. Semăna cu ceea ce se întâmpla și se întâmplă încă la Balshoi, la Moskova, la Vaganova – Sankt Petersburg. Țin minte cum ne examinau, rând pe rând și cum discutau dacă să fim admise sau nu. Examenele erau destul de grele, comisia era strictă pentru că erau foarte mulți copii veniți din toată țara. Țin minte că atunci am fost selecționată să merg la Kiev împreună cu Alina Cojocaru și alte două fete care au și plecat atunci la studii, dar mama a spus că este prea departe – abia m-a lăsat să merg de la Ploiești până la București, nu se punea problema până la Kiev.

Primii pași la balet

– Cum era familia în care te-ai format? Ce profesie aveau părinții?
Nu am avut pe nimeni în familie care să profeseze în domeniul artistic – balet, muzică, pictură, arhitectură… Unchii mei erau profesori de Limba Română și Matematică, directori de școală, mama lucra Fondul Locativ – se numea pe atunci, se ocupa de locuințe, iar tata era mecanic de locomotivă. Nu aveam un ascendent în familie care să mă îndrume în direcția aceasta, pur și simplu așa m-am născut eu – cu pasiune pentru artă.

– Care era culmea carierei, în planurile tale din copilărie?
Să ajung la Operă. La Opera Națională București, pe atunci Opera Română. Așa visam în copilărie. Dar nu știi niciodată ce îți pregătește viața. Pentru mine, culmea carierei a fost colaborarea în emisiunea „Cronica Cârcotașilor”, pentru că acolo am descoperit nu numai partea de dans – da, un alt stil de dans, mult mai ușor dar pe de altă parte mult mai expresiv și mai comercial – dar acolo am învățat tainele actoriei, tainele pantomimei, am învățat ce înseamnă să lucrezi într-o echipă, am învățat ce înseamnă televiziunea. A fost o etapă din viața mea care a pus o amprentă destul de adâncă și care m-a ajutat mai departe să-mi conturez următoarele planuri în viață. Într-adevăr, Opera a fost momentul maxim pentru care am muncit în toți anii de până atunci, dar nu toți absolvenții Liceului de Coregrafie ajung să danseze la Opera Română. Mulți merg mai departe la Operetă, la emisiuni, în televiziuni. E bine că această școală te pregătește, îți formează un viitor, o meserie și te antrenează pentru a fi echilibrat, ordonat, ascultător.

„Am început să lucrez fără să știe nimeni din școală, niciun profesor – știa doar mama mea”

– Cât de greu este pentru un copil să aibă o pasiune serioasă, cu responsabilități, competiții?
Cred că baletul este un mod de viață, iar pentru copii – băieși și fete, în egală măsură, este important să își ghideze drumul în viață deprinzând valori sănătoase. E bine să se raporteze la o calitate didactică avansată, e bine să învețe să se respecte, să-și respecte profesorul. Copiii pot fi cizelați foarte bine, atunci când sunt mici. Sunt ca statuetele pe care, sculptându-le, poți să le faci din ce în ce mai frumoase, poți să le descoperi strălucirea.

La casting, toată lumea a venit pregătită cu songuri din musicalul Chicago. Eu am cântat Moș Crăciun cu plete dalbe

– De ce ai renunțat la ideea de a avea o carieră pe scena Operei?
Când am intrat la Operă, m-am angajat cu un salariu echivalent cu 80 lei acum pe lună. Era anul 2000. Mi-am dat demisia în anul 2004, cu un salariu echivalent acum cu 400 lei pe lună. Era un salariu destul de mic, care nu mă ajuta să realizez tot ce îmi doream eu în viață. Adică, să-mi cumpăr o mașină, o casă, să fiu independentă. Când la 16 ani am intrat în Teatru, la „Constantin Tănase” și am început să lucrez fără să știe nimeni din școală, niciun profesor – știa doar mama mea, atunci am realizat că banii se pot câștiga prin muncă și dedicare. Și, atâta timp cât îți respecți cuvântul și cel care te angajează vede că ești un om serios, întotdeauna vei fi apreciat pentru munca ta. Apoi, la 16 ani am început să lucrez în televiziune, la „Ora 1 a venit” cu Andei Duban. A fost prima emisiune, la Tele 7 ABC și apoi a urmat un lung șir de colaborări cu PRO TV, ANTENA 1 – Bingo… toate emisiunile care erau în atenție și în care se cerea foarte mult dans. Eu eram mereu la emisiuni, în corpul de balet. Atunci am învățat toate stilurile de dans, fapt care m-a ajutat foarte mult. Când mi-am realizat visul și am intrat la Opera Română, acel salariu nu era la nivelul care să fi compensat toți anii de muncă și de implicare pe care i-am avut în școală. În schimb, în 2004 a fost un casting la Teatrul Național, casting pentru musicalul „Chicago” și o mulțime de colegi de-ai mei au participat la acel casting. Am fost selecționată pentru personajul principal, Roxie Heart, și a fost o mare onoare pentru mine, având în vedere că știam doar să dansez. Televiziunea m-a ajutat foarte mult să interpretez, să mă pot descătușa ca artist pe partea teatrală, dar nu știam să cânt. La casting, toată lumea a venit pregătită cu songuri din musicalul „Chicago”, Ozana Barabancea mi-a spus să cânt și eu ceva. Eu am cântat „Moș Crăciun cu plete dalbe” dar am fost foarte apreciată, iar regizorii și producătorii m-au selecționat. Atunci am rămas la Teatrul Național, mi-am dat demisia de la Operă pentru că îmi era foarte greu să merg la „Cronica Cârcotașilor” în paralel și cu facultatea și cu rolul de la teatru. Am hotărât atunci să continui cu proiectul de la TNB care mi-a plăcut, m-a făcut să descopăr o altă latură a existenței mele artistice.

Bebelușa Oana și Bebelușa Delia

– Notorietatea ta a apărut odată cu emisiunea „Cronica Cârcotașilor”. Îți amintești cum era când începuseră oamenii să te recunoască pe stradă?
Nu am înțeles decât foarte târziu ce înseamnă să fii persoană publică și să ai notorietate. Am fost învățată să îmi păstrez modestia și, indiferent de situație, să rămân aceeași persoană. Cu timpul am văzut că pot beneficia de multe facilități de pe urma acestui statut, mai ales în trafic pentru că polițiștii mă recunoșteau și poate mai scăpam câteodată de vreo amendă din cauza centurii sau a micilor prostioare inevitabile în traficul bucureștean. La emisiune eram o echipă indestructibilă, unită și am crescut împreună în lumina reflectoarelor.

În televiziune, banii se fac mai ușor, mai plăcut și mai repede”


– Televiziunea a fost mai ispititoare decât scena clasică?
O să fiu directă! În televiziune, banii se fac mai ușor, mai plăcut și mai repede. Aprecierea vine chiar și atunci când faci lucruri simple și automat dorința de a progresa și de a învăța este mai mare, cu satisfacții multiple. În Operă simțeam că pot face mai mult, dacă sunt încurajată, dar acolo era un mecanism automat unde rar poți prinde un rol. Am renunțat la Operă, dar nu și la scenă, știam că Teatrul Național o să îmi dea o altă perspectivă asupra carierei mele. Îmi pare rău, pe de altă parte, că în România nu este o școală de musical care ar putea oferi noi artiști complecși. România, din păcate, nu dispune de o experiență asemănătoare cu istoria și școala londoneză sau din New York, orașe care aduc pe scenă spectacole senzaționale. Eu, la școala mea, la Dance Planet pregătesc copiii să danseze balet, acro-dance, dans contemporan, jazz și soțul meu predă canto, așa că avem sanse mari ca noile generații să ne surprindă plăcut.

– În cadrul emisiunii de atunci s-a format și „brandul” Bebelușelor. Pentru unii încă ești „Bebelușa Oana”. A fost o etichetă benefică sau dimpotrivă, pentru tine?
Cumva m-a afectat pentru că pare un nume infantil, jovial, pueril, dar am știut să mă folosesc de conjunctură pentru a-mi crea un capital de imagine care să mă favorizeze. Consider că orice lucru pe care îl faci cu demnitate, seriozitate și asumare poate ajunge un brand de succes și poți câștiga multă admirație.

Echipa emisiunii „Cronica Cârcotașilor”

– La 20 și puțin de ani, dansai la Ibiza. Acum trimiți copii balerini la cele mai prestigioase competiții de balet din lume. Cum a survenit schimbarea? Pur și simplu te-ai maturizat?
Am plecat pentru câțiva ani în Spania. De acolo am aflat de teribilul accident al lui Șerban Huidu și m-am întors un sezon, să îi țin locul ca prezentator. A fost o experiență inedită care a atras mai departe un contract la Pro TV, la emisiunea „Dansez pentru tine”. Între timp, mi-am deschis mai mult în joacă prima mea școală de dans. Mi-am promis că mă voi extinde, dacă ajung în finală. Așa a fost și școala a fost acaparată de noi și noi cursanți doritori să învețe să danseze. După câțiva ani m-am întors la prima dragoste, baletul, și am început să investesc în pedagogie și educație.

Cu Enrique Iglesias
Cu Armin van Buuren

– Crezi că dacă abordai direct perspectiva unei școli de balet, ai fi avut succes sau „etapa Ibiza” a avut rostul ei?
„Etapa Ibiza” a avut loc timp de 7 sau 8 ani, în fiecare vară. Era un job sezonier care m-a ajutat să cunosc multe personalități internaționale, să învăț spaniola și engleza – în școală studiasem franceza, să îmi fac prieteni și să câștig bani. Probabil nu m-aș fi dus pe banii părinților în fiecare vară să mă distrez, pentru că ai mei nu aveau cum să mă susțină și mereu am muncit și am fost foarte serioasă în toate proiectele.

Oana, în rolul pentru o emisiune TV

– Ce înseamnă să ai o Școală de Balet în România, astăzi? Cât de dificil este acest business?
Cel mai mare regret este că școlile private de balet sau de dans din România nu pot fi acreditate de nicio instituție de specialitate astfel încât, după ce am reușit să clădim un viitor unor talente, nu le putem elibera un atestat spre a se putea angaja la un teatru.

Pot spune că trăiesc din afacerea mea”

– Ce investiție financiară a presupus școala? Ați ajuns la performanța de a scoate profit din dans?
După aproape 10 ani în care doar am investit și nu am fost deloc atentă ca bussines, am învățat din greșeli și încă mai am de învătaț cum se conduce o afacere. Arta te învață să fii boem, dar afacerile te învață să fii mereu cu picioarele pe pământ. Într-un continuu dute-vino, trebuie să îți găsești echilibrul. Acum pot spune că trăiesc din afacerea mea, dar muncesc de zece ori mai mult decat o făceam când eram angajată.

– Care este cel mai frumos moment de pe scenă?
Am avut câteva roluri la Opera Română care îmi vor rămâne în suflet și, din păcate, nu am filmate decât 15 minute cu mine dansând balet la Operă. Am iubit dansul spaniol din „Lacul lebedelor” și „Spărgătorul de nuci” în coregrafia lui Oleg Danovski. La Teatrul Național eram cover Roxie Hart cu Monica Davidescu, iar la „Cronică” îmi plăcea când le imitam pe Oana Zăvoranu și Andreea Marin.

– Te consideri dansatoare, coregraf sau manager?
Întrebare bună!!! Mă consider un iubitor de artă. Iubesc să stau cu balerinii mei în sala de balet și să uităm de ore și urăsc să fac calcule, facturi și inventare. Mă consider un om care știe să facă multe, dar în primul rând un artist.

– Performanța Dance Planet este demonstrată de premii, de bursele pe care le-au primit copiii voștri. Sunteți cei mai buni din România?
De curând, am lucrat cu Cătalin Bucureșteanu, care acum a terminat Academia de la Balshoi, Martha Savin – prima româncă cu locul 1 la finala mondiala de la New York, Youth America Grand Prix și care acum este studentă la Monaco. Am lucrat cu Darius Grămadă care anul acesta a câștigat și el locul 1 la același concurs important, la categoria „pas de deux contemporan”. Sunt copii care au ajuns la un nivel extraordinar! Consider că la Dance Planet sunt cei mai buni copii din țara, artiști care pot dansa de la balet clasic, la dans contemporan, jazz și folclor. Rezultatele lor pot ridica școala pe primul loc în România, ca performanță. Pentru mine, viitorul lor contează mai mult.

– Bebelușa Oana nu mai are bebeluși – cei doi copii ai tăi au crescut. Ce profesii visează? Iei în calcul dansul, pentru ei?
Isabel este balerina familie, dar îi place să predea și să mă ajute la clasele mai mici. Chiar dacă are 11 ani, pare că are un talent de autoritate în fața celor mici, mai evident decât am avut eu. Maxim, în schimb, iubește tot ce face: îi plac dansul, matematica mentală, japoneza, cântă cu Florin, tatăl lui – tenor la Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Face balet, gimnastică, street dance, dans contemporan și când aude muzica nu se poate stăpâni să nu danseze.

Oana și familia ei

Mereu am vrut să le demonstrez colegilor mei de la Cronicacârcotașilor că bebelușele pot mai mult”

– Ești o femeie frumoasă care, o vreme, a stat într-un context care a lăsat loc prejudecăților. Că așa se întâmplă…  Ai simțit nevoia să dovedești în fața cuiva că poți, că ești cea mai bună?
Mereu am vrut să le demonstrez colegilor mei de la „Cronica cârcotașilor” că bebelușele pot mai mult. Era frustrant ca, într-o echipă de bărbați, să te ridici. Mi-a luat ceva timp și cred că am demonstrat că această competiție între noi de a demonstra că putem fi mai buni pe mine m-a ajutat să îmi depășesc condiția. Am ajuns ușor să fac reportaje, să joc în scenete, să prezint emisiuni.

– Care este cel mai de preț compliment profesional pe care l-ai primit?
Am primit multe complimente, unele gratuite, altele din suflet. Am simțit o mare fericire când cineva m-a oprit pe stradă și nu m-a recunoscut de la TV, ci de pe scena Operei Române.

– Dar cele mai mari performanțe ale Școlii de dans?
Pe lângă cele despre care am vorbit deja, podium câțiva ani consecutiv la balet, acro-dance, dans contemporan și jazz la finala mondială de la Dance World Cup, Germania, Jersey și Spania.

– Din punctul tău de vedere, cum se vede scena internațională? Ce trenduri au apărut, care este direcția în care merge dansul?
Dansul a evoluat enorm! Consider că aceste generații, de acum, sunt cu mult mai bune față de cum eram noi. Au multe perspective, condiții și sanse, dar trebuie să muncească mult mai mult pentru că în străinătate este o competiție foarte mare. Cred că în România se pot schimba multe, dar este nevoie de timp. Se simte nevoia creării unei școli de musical, unde copiii să studieze mai mult jazz, pantomimă și muzică, dar acestea nu se pot face fără o bază de balet clasic. Chiar dacă nu vom ajunge la nivelul celor de la Londra sau New York, este bine să încercăm, mai ales că la teatre vor veni coregrafi din ce în ce mai buni care vor monta spectacole fabuloase și atunci doar cine este bun va putea intra în distribuție. Competiția este foarte benefică în acest domeniu și te ajută să rămâi mereu antrenat, implicat și în competiție cu tine.

– Care sunt următoarele tale proiecte?
Din 22 august până în 2 septembrie organizez la cel mai mare workshop de balet din România, care se află la a șaptea ediție. Balerini și dansatori din toată țara vin să se pregătească timp de două săptămâni cu opt coregrafi și maeștri de balet din străinătate și șapte din România. Apoi, la 1 decembrie organizez Concursul Național de Dans „Young Artist Grand Prix” și între timp spectacolul școlii, care anul acesta împlineste 10 ani.

Ultimele Articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.