AcasăMarile ÎntâlniriRICHARD STAN: „Arta nu înseamnă să faci ceva doar pentru o anumită...

RICHARD STAN: „Arta nu înseamnă să faci ceva doar pentru o anumită nișă și să mori sărac!”

Richard Stan este genul acela de om pe care poate l-aș fi ocolit pe stradă, seara, dar pe care l-aș fi aplaudat cu entuziasm la Teatrul Național „I.L. Caragiale din București”, neștiind că în aceeași personalitate încap valențe atât de diferite. Vă invit să citiți acest interviu pentru că prezentul ne demonstrează că nu doar copiii cu meditații și familii perfecte ajung profesioniști. Din Berceni la Hollywood este un drum lung. L-a parcurs! Ritmul discuției este cel al lui Richard, tânărul care nu a fugit de România, ci s-a dus să-i învețe pe americani câte ceva despre țara noastră. Regizorul ale cărui videoclipuri au peste un miliard de vizualizări!

– Te-ai născut în România, în 1981, în plin regim comunist. În anii copilăriei de până la Revoluţie, care era visul tău pentru carieră? Cât de departe puteai merge cu imaginaţia… fără paşaport?
La 7 ani, visul meu a fost să devin fotbalist. Am practicat fotbal la fostul Progresul București, devenit ulterior FC Național, dar din diferite motive am fost obligat să renunț. Apoi, la 15 ani, când eram deja la liceu, ascultam rap. Pe timpul acela deja aveam trupe și în România: Bug Mafia, La Familia, Il-egal, Morometzii, Delikt etc. și m-a atras treaba asta cu muzica, mai ales la insistențele profesoarei mele de fizică – știu, sună ciudat, care îmi tot spunea că la Balul Bobocilor trebuie neapărat să cânt. Nu știu de unde i-a venit ei ideea asta, dar m-a convins și am cântat pentru prima dată, la balul respectiv, piesa „Încă o zi, Încă o poveste” de la Mafia. Din momentul acela am știut că asta vreau să fac. După ceva timp, împreună cu doi prieteni, Mitelea și Tony, am format trupa K-rtel (ulterior am schimbat în Kartel, motivul a fost că mulți nu prea înțelegeau cratima și poceau numele)! Pot să spun că, pe vremea aceea am avut sute de concerte prin țară, iar în București nu cred că a existat vreun Bal de Boboci la care să nu cântăm. Pentru niște puști de 18 ani, trăiam niște chestii foarte tari. Pe timpul ăla radiourile pirat erau cele mai în vogă, de fiecare dată când mergeam să dăm interviuri acolo, efectiv primeam sute de telefoane în direct, lumea voia să vorbească cu noi. Vremuri foarte tari și intense! Dar în 2003 au început problemele: Tony a fost arestat, Mitelea a fost ucis de niște jeguri la mine în cartier și practic am rămas singur. Frate-miu, Claudiu Stan, mereu a avut aptitudini pentru muzică și l-am cooptat în trupă. Am vrut să duc mai departe treaba asta cu orice preț.

– Numele tău chiar este Richard sau ţi l-ai schimbat pentru State?
Asta mai lipsea! Să mă fi chemat Vasile sau Gheorghe și să devin Richard în America! Este numele meu din buletin. Pe nașul meu îl cheamă Richard. Surprinzător, nu îmi plăcea numele ăsta. În comunism, să te strige cineva „Richard” era cel puțin dubios.(n.r. râde). Dar cum am intrat la liceu și m-au întrebat cum vreau să fiu strigat, am răspuns clar: „Richard sau Richie”. Se pare că a fost predestinat (N.R. râde).

„Strada era familia mea, și mamă și tată!”

– Ce profesie aveau părinţii tăi? Cum a fost mediul în care te-ai format?
Ambii au lucrat în Telefoane. Acolo s-au cunoscut. Dar taică-miu s-a angajat în TNB prin ‘85. Ai mei au divorțat prin ‘90, iar mama a avut grijă de noi așa cum a putut. Cu restul familiei nu prea am avut așa treabă, generații diferite, mentalitate total diferită, nu prea ne-am înțeles. Mediul a fost destul de ostil, pe timpul ăla. Țin minte și acum, indiferent cât de tare eram la o materie, din start aveam șanse mai mici să iau notă mare din cauză că ai mei erau divorțați. Mentalitatea de atunci. Iar pentru faptul că nu am avut un tată să mă protejeze, a trebuit să ma descurc singur. Unii din școală când își mai luau câte un capac, veneau cu tații lor, eu dacă luam un capac mă descurcam singur sau cu prietenii mei, iar dacă dădeam vreun capac, trebuia să fac față și taților (n.r. râde). Cu timpul am început să stau numai pe afară, nu mă vedeai în casă niciodată. Strada era familia mea, și mamă și tată! Oriunde mergeam știam pe cineva sau cineva mă știa. Pe langă faptul că am prins perioada cea mai nasoală din București, anii 2000, când toată lumea consuma heroină și străzile nu erau sigure absolut deloc, eu m-am simțit protejat! Bine, cu riscurile de rigoare, dar mediul ăsta periculos pe mine m-a învățat enorm!

– Cum ai ajuns să lucrezi la Teatrul Naţional?
Taică-miu era angajat acolo, iar până să divorțeze ai mei obișnuiam să merg foarte des în teatru. La 4-5 ani deja îi vedeam pe scenă pe Mișu Fotino, Anda Călugăreanu, Ileana Stana Ionescu și mulți, mulți alții. Cu toate că la vârsta aia nu prea înțelegeam eu care e treaba, mirosul scenei a intrat rapid în creierul meu. Apoi, după mulți ani, am încercat să leg din nou o relație cu taică-miu și am venit la TNB, frate-miu deja lucra acolo, mi s-a părut cea mai bună decizie. Nu s-a întâmplat să rezolv legătura, dar măcar am rămas cu Teatrul. Prima dată, în TNB am fost angajat ca muncitor necalificat, adică eram într-o echipă care se ocupa cu reparatul țevilor din subsolul teatrului și tot felul de mecanisme. Efectiv purtam salopetă și cizme de cauciuc și când treceam prin spatele scenei Sălii Mari (acum Sala Ion Caramitru”) și vedeam toți actorii pe scenă repetând, echipele de luminiști, sunetiști, masiniști etc. cum își petreceau timpul creând, am zis că treaba asta cu țevile nu e de mine și mi-am jurat că într-o zi voi face lucruri prin care să fiu cel puțin egal cu ei. Apoi am lucrat la Teatrul Masca pentru o perioadă, m-am întors în TNB și pentru câțiva ani am lucrat de toate, electronist, luminist, iar singurul meu venit erau „șușele”. Nu aveam salariu lunar ca toată lumea, posturile erau limitate de către Ministerul Culturii și ca să poți ocupa un loc, trebuia să se elibereze acel loc, iar cum din teatru pleci doar la pensie sau mort, a cam trebuit să aștept (n.r. râde). Dar, la un moment dat, am reușit să mă angajez pe profilul meu, luminist. Pe parcurs am făcut și video.

– În România, până în 2020 când te-ai mutat în Los Angeles, ai făcut producţie video timp de mai bine de 10 ani. Te-ai orientat spre artă sau spre comercial?
Am început treaba asta prin 2004. Pe atunci am tot încercat diferiți regizori care terminaseră școli de specialitate, pentru videoclipurile trupei mele, dar de fiecare dată am fost dezamăgiți. Ca o paranteză, eu nu am nici bacalaureatul! Nu că am fost prost, am fost doar idiot că nu m-am ținut! Era perioada mea de nebunie și efectiv nu am vrut. Nu am niciun fel de școală de regizor sau de imagine sau de ceva de genul, nici eu, nici frate-miu! Am auzit mulți până acum: „Cum fac ăia clipuri când n-au nicio școală, iar eu am stat ani de zile și am tocit băncile facultății?” (N.R. râde). Degeaba ai doar școala aia, dacă în rest nu te recomandă nimic. În primul rând, trebuie să ai tupeu, să fii pregătit psihic. În industria asta poate să fie mai multă „vagabonțeală” decât pe stradă, iar școala e bună să te învețe basic-ul, dar imaginația e din interiorul tău. Am început singuri, eu, frate-miu și un tovarăș bun de al meu, Daniel Olteanu. Iar într-o zi, i-am zis lui frate-miu: „De ce nu încercăm să facem o afacere din asta? Avem idei, luăm o cameră de prin teatru și vedem noi ce iese”. Și aia a fost! Artă… Chiar dacă e comercial tot artă o poți numi. Arta nu înseamnă să faci ceva doar pentru o anumită nișă și să mori sărac! Nu m-am gândit niciodată ca și cum ar fi separate, am vrut doar să facem ceva ce ne place și implicit din care să câștigăm și bani, nu doar hai să ne aflăm în treabă.

Teatrul Național m-a ajutat enorm! Teatrul m-a salvat!

– Consideri că jobul de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” a fost punctul maxim pe care puteai să îl atingi în România?
Nici nu am avut un target anume de atins în România. Am făcut tot ce a fost cu putință să am experiențe total diferite față de viața din cartier, am vrut să-mi îndeplinesc visurile, iar Teatrul Național m-a ajutat enorm! Chiar dacă peste tot o să întâlnești oameni invidioși pe orice realizare a ta, pot să spun cu mâna pe inimă, că fără TNB nu aș fi reușit nimic pe niciun plan. Teatrul m-a salvat! M-a scos din cartier, am trăit experiențe incredibile, am fost privilegiat să cunosc și să stau la aceeași masă cu oameni de care mulți aud și văd doar la televizor și multe din proiectele de succes pe care le-am avut acasă se datorează oamenilor de acolo, de la paznici, plasatoare, luminiști, mașiniști, recuziteri, actori, regizori, inclusiv maestrul Ion Caramitru, Dumnezeu să-l ierte, au contribuit la tot ce înseamnă Richard Stan în acest moment și o să le fiu recunoscător toată viața mea!

– Producția video independentă, despre care spuneam că a fost ocupația ta timp de peste cinsprezece ani, presupune costuri mari și foarte mari. Cum vă finanțați?
Hustle! (*N.R. – agitație) Nu ne-a plăcut să investim în echipament și nici nu aveam cum, sincer. Singuri, fără niciun ajutor material, a trebuit să ne descurcăm. Ia o cameră de acolo, ia lumini de acolo și tot așa, noi am ieșit la suprafață fără un ban în buzunar. Când ai chirii de plătit, când buzunarul e gol, te gândești pe unde să scoți cămașa. Iar acum, când există peste tot studiouri, companii care închiriază echipament, plus că tehnologia se schimbă de la o lună la alta, nici nu are rost să faci investiții majore. Pentru singura cameră pe care ne-am luat-o, am făcut chetă, efectiv. Încă mai cântam și am avut un concert în Viena împreună cu un bun prieten din Sibiu, Lega, artist și el. Am venit cu o parte din bani acasă, am mai împrumutat de pe la prieteni, am luat un DSLR, ne-am întâlnit cu Sișu, am făcut primul clip cu o cameră proprie și de acolo nu ne-am mai oprit.

„Strada, de regulă, poate să te omoare la propriu sau să te ducă în pușcărie, dar la fel de bine poate să te salveze dacă ai noroc si dacă ești destul de matur încât să poți alege ce e bun și ce e rău”

– Cum ai ajuns să îi cunoști pe cei din industria muzicală din România? Te-a ajutat faptul că locuiai în cartierul Berceni?
Berceniul ca și TNB, m-a învățat multe lucruri. Strada de regulă, poate să te omoare la propriu sau să te ducă în pușcărie, dar la fel de bine poate să te salveze dacă ai noroc si dacă ești destul de matur încât să poți alege ce e bun și ce e rău. Eu pot să zic că am avut „noroc”, am scăpat de ce era cel mai rău, chiar dacă în tinerețe ajunsesem să merg mai des la înmormântări decât la petreceri, combinația Berceni-TNB este o combinație perfectă pentru mine în România. Am cunoscut artiștii din România pentru că și eu am avut trupă. Te cunoști cu lumea la evenimente, concerte, baluri, pe vremea aia eram toți practic împreună.

– Succesul la public al proiectelor tale e validat de peste un miliard de vizualizări pe youtube. Totuși, dincolo de numere, tu de care proiecte din România ești mândru?
De toate pe care mi-am pus numele! Nu am ceva anume, dar colaborările cu Sișu și Puya, Cabron, CIA, Alex Velea, Connect-r, Villy și mulți alți raperi, clar le am în suflet, hiphop-ul fiind prima mea dragoste în materie de muzică! Mai sunt Compact, Marcel Pavel, legende ale muzicii românești! De toate proiectele sunt mândru, am muncit mult la ele și am pus toată pasiunea posibilă. La foarte multe clipuri am apelat la colegi și buni prieteni actori din TNB! Întotdeauna au acceptat și au venit cu plăcere să lucreze cu noi, știindu-ne de mici și de unde am pornit, veneau cu mândrie și dacă le ziceam că vreau să-i plătesc, mai aveau puțin și mă luau la bătaie! Pot să amintesc de Gavril Pătru, Vlad Ivanov, Dragoș Stemate, Victoria Dicu, Diana Dumbravă, Florin Piersic Jr., Dorin Andone, Lari Georgescu, George Burcea, Silviu Mircescu, Fulvia Folosea, Bebe Bunea și mulți alții! Figurația din videoclipuri 100% din TNB!

– Unde locuiești în LA?
Hollywood.

„Eu nu am fugit de România!”

– Cum ai ajuns să poți lucra acolo cu nume internaționale? Mi se pare că nu ai luat visul american de la început… adică nu ai lucrat într-un restaurant sau un bar și acolo să fi apărut un producător…
Eu sunt singur aici, alerg singur, mă duc de colo-colo singur, am încercat la început să fac niște legături cu niște compatrioți care nu au înțeles că ne diferențiază extrem de multe aspecte, de la modul de functionare, abordare, pană la experiență, skills-uri și atitudine și am fost nevoit să mă retrag din aceste proiecte pentru că filmele noastre erau total diferite. Eu am spus clar că fiecare are experiențele lui. Alții au venit aici să fugă de România și de traiul de acasă, șoferi de tir, oameni care lucrează în baruri sau mai știu eu ce job, oameni care s-au chinuit enorm de au dormit prin parcuri, au locuit câte 10 într-o cameră, au luptat și mulți au reușit, bravo lor, au doar respect din partea mea, dar eu am spus clar, eu nu am fugit de România! Eu n-am venit aici pentru un trai mai bun! Am venit aici pentru că aici se dă ora exactă în meseria mea și pentru că aici sunt artiștii ăia pe care îi ascultam eu pe casetă și derulam cu creionul, pentru că aici într-adevăr sunt mai mulți bani și mai multe oportunități, dar pe drumul pe care pleacă mulți când aleg altă țară, eu mă întorc obosit! Am trăit astea acum 20 de ani la mine în țară, nu am venit aici să o iau de la zero definitiv, e ca și cum 20 de ani din viață i-am pierdut degeaba! Am venit cu un volum de cunoștințe, am un CV care demonstrează clar ce am acumulat în 20 de ani, dacă nu reușesc cu ce știu eu să fac, mă întorc liniștit acasă, dacă ajung in București și am strigat că mi-e frig, instant am prieteni și frați care să mă îmbrace. Aici… Să-ți răspund la întrebare, singur m-am dus la uși. E America, e LA, sunt regizori la fiecare colț, dar adevărații profesioniști se prind imediat dacă ai valoare sau nu. Am auzit de atâtea ori: „Vaai, dar sunt foarte mulți care fac asta aici”, ok, dar nu ca mine! Iar când voi pune mâna pe bugetele pe care le au marile label uri, crede-mă că dau cu ei de pamânt, dacă o să vină și frate-miu, te asigur că e distrugere în masă, Hiroshima a fost pistol cu apă. Am început deja să le demonstrez ce pot face singur, darămite să am ditamai echipa ca acasă. Orice ai face, fă-o cu mâna ta și bazează-te doar pe tine!

– Câștigi mii, zeci de mii sau milioane de dolari? Doar din producție video?
Personal, deocamdată îmi croiesc drumul, trebuie să mă mișc permanent pentru că LA e unul dintre cele mai scumpe orașe din lume, iar chiria e imensă, prețurile sunt imense. Deocamdată nu am cum să vorbesc de milioane, nici nu e ăsta targetul meu, ci să fac atât cât îmi trebuie pentru a-mi realiza niște lucruri pe care le doresc și atunci după ce Dumnezeu decide că am încheiat socotelile pe planeta asta, să am niște realizări pentru care românii mei să se mândrească și să am în Berceni, strada Richard Stan (n.r. râde).

– Spune-mi câteva dintre numele pe care le ascultăm și sunt prietenii tăi în State.
Asta cu prietenii e mai complicată la mine. Pentru mine prietenii mei sunt acasă, oameni cu care am mâncat din aceeași farfurie, oameni cu care m-am zbătut zi de zi, oameni pe care dacă-i suni și le zici că ai o belea, Star Trek e jucărie, se teleportează. Aici am cunoștințe, amici și colaboratori, îi apreciez pe toți, dar cuvântul „prieten” pentru mine are altă conotație. Cei cu care lucrez nu toți sunt cunoscuți acasă sau în Europa, dar sunt foarte apreciați aici sau în comunitățile lor, cum ar fi Lil Chris, Rooga (apare ca feat. pe piesa OK, OK a lui Kanye West de pe albumul Donda), Mikke Ripper, toți din Chicago, oamenilor le place ce fac și efectiv vin până în LA să lucreze cu mine. Cel mai cunoscut colaborator al meu, deocamdată este Krayzie Bone de la Bone Thugs and Harmony, de care toată suflarea rap de pe planetă a auzit. Și eu am avut afișe cu ei în cameră când eram puști. Mai sunt câteva nume imense din hip hop cu care sunt în discuții, dar până nu văd eu că am „pus” camera pe ei, nu mă pronunț. Lasa așa, să mai avem de discutat și la alte interviuri (n.r. râde).

– Totuşi, spune-mi ceva despre o celebritate…
Krayzie Bone e unul din artiștii mei preferați! Trupa din care face parte, Bone Thugs and Harmony, e una din trupele rap pe care le-am tocit când eram puștan. Să ajung să lucrez cu astfel de legende, pentru mine este o mega realizare și clar o ocazie pentru a-mi deschide niște uși către artiștii pe care îi vreau eu. Când am intrat în studio la el pentru prima dată, cred că mi-a zis de 5 ori: „Bro’, I like your vision!” și a avut încredere în mine. L-am cărat peste tot prin LA, San Francisco, iar singurele întrebări au fost: „Ce fac acum?”. Absolut nimic altceva, am stabilit de la bun început tot ce trebuia stabilit, ne-am făcut treaba, iar când a văzut produsul final, i-a plăcut atât de tare încât acum doar mă cheamă la studio, ascultăm piese și mă întreabă ce părere am, la care cred că s-ar potrivi videoclip. Asta înseamnă mult pentru mine, încrederea asta e ce îmi trebuie mie, mă lasă să fac fix ce vreau eu, fără să vină cu completări și alte nebunii. Acum avem pe rol câteva proiecte noi, care, cu siguranță vor rămâne în istorie. Suntem pe același film și asta e tot ce contează! Cu ocazia asta vreau să le mulțumesc tuturor celor care au pus umărul și m-au ajutat la producția acestui videoclip!

– Hiturile din prezent sunt muzică sau gălăgie organizată? „Prăpastia” dintre generații adâncește convingerea că se pierde din ce în ce mai mult melodia și este înlocuită cu ritmuri digitale…
Fiecare generație consideră că muzica pe care o ascultă e cea mai bună. Ai mei ascultau Pink Floyd, Led Zeppellin, Queen etc, iar eu ascultam 2 Pac, Prodigy. Norocul meu a fost că s-a lipit și muzica alor mei de mine și o ascult și acum cu plăcere. Dar ca părere personală, clar nu se mai pune preț pe mesaj, pe atitudine, acum ăștia se îmbracă în roz și au pisici în clipuri. Bine, sunt și artiști șmecheri, să fim serioși, piese marfă, dar pe mine tot old school mă atrage, n-am ce să fac. Dar în meseria mea trebuie să mă adaptez.

„Numai în 2021 au murit cel puțin 20 de raperi”

– De ce numele rapperilor sunt atât de „fioroase” încât, uneori, par niște hiperbolizări ale unor complexe din adolescență?
Rap-ul clar e o muzică de atitudine, a pornit de la băieții ăștia de aici care serveau gloanțe la mic dejun. Încă se mai poartă. Numai în 2021 au murit cel puțin 20 de raperi. E un stil de viață, nu te poți afișa cântând despre ce vezi în jur, să fii împotriva sistemului sau să încerci să transmiți un mesaj folosind numele „Kitty Pink”. Că traperii ăștia de acum chiar au nume d-astea și până și în clipuri se îmbracă în roz, nu îi băgăm la rap, hip hop niciodată. Rap ul e rap, trap e trap.

– Ai fost premiat „Best Music Video Director” la Golden Panther Music Awards, în New York. Ce ți-a adus această recunoaștere internațională?
Deschidere de niște uși, experientă și am călcat în State! Pentru prima oară în New York, de mi-a stat inima în loc. Uite că am făcut și o rimă!

– Mai lucrezi cu fratele tău?
Deocamdată pe același platou, nu. Când vorbim la telefon, mai schimbăm idei, tre să fac clipul ăsta, ce zici? La clipul Surfing the Sky al lui Krayzie Bone, cu frate-miu am lucrat la idee. A trebuit să mă mișc rapid și mi-a dat scânteia ca să zic așa. Dar după ce scăpăm de nebunia asta cu virușii și eu îmi rezolv toate chestiile legale aici, vize etc, chiar avem în plan să facem niște proiecte tari aici. Discutăm să facem și primul nostru film și clar se va întâmpla. Când? Nu știm, dar se va realiza!

– Consideri că ți-ai definit un stil? În funcție de ce recunoaștem videoclipurile care îți poartă semnătura?
Clar am stilul meu. Mie îmi place să am videoclipuri extrem de curate, așezate, imaginea să strălucească și țin tare la lucrul ăsta. În 2022 să ai un stil al tău și atât, e greu, sunt fel și fel de cerințe, eu sunt mulțumit că mă pot impune iar cei care lucrează cu mine știu clar că doar cum vreau eu o sa iasă. Nu-ți place ce fac? Nu mă mai căuta! Foarte simplu! Nu vii tu la mine după ce ai băut cu nevastă-ta două sticle de vin și aveți impresia că eu execut ce aveți voi în cap. Mi s-a tot întâmplat să am “parte” de astfel de specimene, dar cum au venit așa au și dispărut. Aa, ești o casă de discuri mare, care lucrează cu ditamai echipa pentru imaginea artistului și ai un plan bine definit de la început și ai și bani cum trebuie, discutăm altfel, dar dacă n-ai nicio treabă cu industria asta, rămâi frumos la activitățile tale zilnice și angajează o echipă care cu asta se ocupă, execută și atât, dacă vrei să-ti realizeze „ideile” mărețe de scenarist!

– Ce pasiuni ai?
Muzica, muntele, teatrul și clar filmele! Muntele pentru mine e Sfânt! Și nu mă refer la mers la munte la mici și bere, ci să stau pe creste cu cortul zile întregi! Ce-mi lipsesc Bucegii și Făgărașii mei!

– Citești poezii?
Acum nu. A fost o perioadă când citeam. Mama avea ditamai biblioteca. Nu cred că era vreo carte scrisă de vreun autor român (și nu numai) să nu existe în biblioteca ei. În școală îmi plăcea! Până în clasa a 8 a, când am renunțat la fotbal, eram copilul model. Premiat, învățam, eu și cel mai bun tovarăș din copilărie cu care mă duceam și la fotbal, eram dați ca exemplu la ședințele cu părinții! Unii părinți se plângeau că au copiii lor prea multe teme, iar diriginta îi întreba: A, da? Dar ăștia doi cum pot?”. După aia mi-am luat-o pe arătură!

Un gest IN MEMORIAM pentru mama sa

– Care este cea mai duioasă trăsătură a personalității tale?
Sunt copilăros câteodată. Depinde și pe cine am lângă mine. Dar câteodată zici că sunt scăpat de la orfelinat și mă bucur la bomboane.

– Ai vreun complex?
Da! Nu știu dacă arata vreun complex, dar am asteptări de la oameni! Câteodată sunt prea băiat cu cine nu merită. Lumea are impresia că eu dacă vorbesc frumos și sunt prietenos, înseamnă că ne tragem de șireturi. Nu e chiar așa! Mă pot transforma într-o secundă! Dar la fiecare le-am arătat că nu e ok să sară calul cu mine. Vorba lui Nas pe ultimul album: „Nu am muncit atât până acum, să stau pe lângă oameni care nu-mi plac”

– Întâmplarea incredibilă de la filmări este…
Am sute de exemple! Dar una care îmi vine acum în minte, filmam cu Adrian Țuțu și Nicola pe munte în Bucegi, eram ditamai brigada de mașini, eu eram cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Mau’, în mașina lui personală, intitulată sugestiv MauMobil. Când am inceput să urcăm pe munte, l-am intrebat: „Bro’, ai benzină, da? – Dar cum să nu?! – Bineee!”. Mergem ce mergem și deodată, bam, s-a oprit mașina în pantă! S-au dus ceilalți băieți înapoi să cumpere cablu să ne tracteze și bujii! Pentru că tovarășul meu așa a zis, că bujiile sunt de vină! Reușim să filmăm, coborâm cu chiu cu vai și oprim în benzinărie. Și îi zic tovarășului meu: Ia bagă benzină! – Bag degeaba, broooo! – Bagă, bă, benzină!” Bagă omul benzină, surprise, ce crezi? A pornit MauMobilu’!

– Un mesaj pentru vecinii din Berceni?
Foarte mulți îmi scriu după orice proiect pe care îl lansez! Se mândresc cu mine și de orice realizare de a mea, pentru că ei știu fiecare etapă a vieții mele, ei cunosc exact de unde am plecat și mă susțin necondiționat și crește inima în mine! Le mulțumesc și de abia aștept să-i văd! Nicăieri nu-i ca acasă!

Ultimele Articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.