Baritonul Șerban Vasile are 38 de ani, iar talentul său l-a dus de la New York la Tokyo. Are trei fiice și discuția despre ele îl emoționează și îi aduce o strălucire aparte pe chip. La fel cum special îl face și modestia de a considera că în carieră trebuie să urci treptat. S-a mutat la Timișoara, pentru Operă. L-am prins la București, câteva ore, pentru acest interviu despre parcursul său în muzică, întâlnirea cu Riccardo Muti, cu marile scene și cu principiile profesionale.

– Familia în care te-ai format nu anticipa ca tu să ai o carieră în muzică. Părinții tăi nu sunt muzicieni. Însă ai descoperit muzica prin vioara pe care ai întâlnit-o în casa unchiului tău.  
Da, unchiul este violonist și mătușa este pianistă, ei sunt la Râmnicu Vâlcea. Eu am crescut la Râmnicu Vâlcea, acolo mi-am petrecut copilăria – primii 10 ani.

– Și unde i-ai auzit pe ei cântând? Într-o orchestră sau acasă, printre prieteni?
Și acasă și, bineînțeles, la Filarmonică.

– Te-ai gândit atunci că ți-ar plăcea să urmezi Muzica?
Am crescut în acel mediu. Am crescut cu ei și apoi am venit în București.

„Am ajuns să fac muzică pentru că părinții mei m-au auzit cântând prin casă”

– Părinții tăi erau în București?
Da. După Revoluție am venit în București. Părinții mei nu au nicio treabă cu muzica. Mama a lucrat mulți ani în vânzări, la magazinele de pe Calea Victoriei. Tata – șofer. Nici eu nu am venit de la Râmnicu Vâlcea cu gândul să fac muzică. Ideea fusese uitată până mai târziu, în adolescență. La liceu mi-a venit ideea. Auzeam discuri acasă… Am ajuns să fac muzică pentru că părinții mei m-au auzit cântând prin casă.

– Și când și-au dat seama că ai o voce mai bună decât a oricărui adolescent care fredonează prin casă?
Când eram în liceu. Și-a dat seama doamna profesoară Mariana Chihaia. Dumneaei mi-a fost profesoară la Liceul „George Enescu”.

– Deci părinții și-au dat seama de talentul tău chiar mai devreme de anii de liceu, din moment ce te-au înscris la un liceu vocațional. Canto?
Canto, da. Până atunci am mai făcut muzică la Palatul Copiilor. Puțină chitară… Am participat la Festivalul „Ursulețul de Aur” de la Baia Mare, cu Elena Gheorghe. Eram copii, înainte de liceu. A fost prima mea experiență cu trenul – 20 de ore… Pe scenă a fost o emoție specială. Nici nu ne așteptam să luăm premiul.

„La finalul liceului am mers la Operă, pentru prima dată”

– E neobișnuit pentru un adolescent să se îndrepte către canto clasic, mai ales dacă nu are tradiție în familie în acest domeniu… Generațiile noastre se îndreptau, mai degrabă, către pop, rock… muzica aceasta comercială. Te-ai visat solist la Operă, pe scenă, pe marile scene?
Nu m-am visat niciodată. Nici nu știu dacă pot să-ți spun precis cum am ajuns. La finalul liceului am mers la Operă, pentru prima dată. Prin clasa a XI-a…

– Și ai spus „pot să fac și eu asta”?
Nicidecum…

– Ce ți-a plăcut? Marea muzică sau aplauzele pe care le-au primit artiștii?
Nu cred că pot descrie. A fost un șoc. M-am gândit „uite la ce mă bag, pe ce drum vreau să merg”. Dar nu m-am gândit niciodată în vremea aceea că o să fac carieră, cu adevărat. Nu mi-am spus niciodată răspicat că vreau să fiu solist.

– Dar ai avut și un plan de rezervă pentru carieră, dacă nu ar fi mers drumul cu muzica?
Nu. Eu mă descurc… Am avut tangențe cu de toate. Am fost bun și la informatică… Am cochetat puțin cu computerele, mă descurc și în alte „munci” mai pragmatice, mai de meșteșug. Pun mâna pe orice, repar orice…

– După liceu, pasul firesc a fost Conservatorul?
Da. M-a împins doamna Chihaia pe acest drum. La vremea respectivă a insistat mult. În facultate am studiat cu doamna Eleonora Enăchescu și apoi… nu a mai fost cale de întoarcere.

– Erai printre cei mai buni, încă de atunci?
Eram printre favoriții de la clasă. Deși am avut destule discuții cu doamna Enăchescu pentru că în anul II voia să mă dea de la clasă pentru că nu făceam ce solicita. Cred că nu înțelegeam încă ce voia dumneaei, încă lucram cu doamna Chihaia în particular pentru că studiul de la clasă mi se părea foarte puțin… Atunci am avut o discuție cu doamna Enăchescu și i-am spus: „Doamnă, nu mă luați așa dur că eu nu sunt firea care să se ambiționeze așa!”. Și de atunci s-a schimbat doamna Enăchescu cu mine! Și totul a mers bine.

– Te gândeai să pleci să studiezi în străinătate?
Niciodată. De fapt, nu aveam un plan anume.

– Și de la „nu era un plan” ai ajus la Metropolitan Opera, în New York!
De la „nu era un plan” am ajuns la As.Li.Co în Italia, un concurs important pe care l-am câștigat în 2010. Am ajuns… „întâmpător”, dacă pot să spun așa… Și am început să colaborez în străinătate.

– Ce înseamnă „întâmplător”?
M-am dus la câteva concursuri în România, dar și în străinătate, dar nu erau atât de importante.

– Deplasări pe care le finanțai singur, nu?
Da. Nu am reușit niciodată să arăt că merit să am un sponsor… Eram mic, gândeam altfel…

– Dar nu era un efort mare pentru familie? Își permiteau părinții să te trimită în străinătate?
Ba era. Dar eu am și muncit. În facultate am fost angajat la sala de operă. Aveau nevoie de mașinist.

– Tu și Anna Netrebko – și ea a lucrat în perioada facultății, tot pentru a-și permite să studieze acolo.
Am lucrat vreo doi ani. Eu oricum stăteam acolo toată ziua. Mai studiam, mai pregăteam scena pentru clasa de operă… Puneam recuzita, pregăteam luminile. Am stat și la studiile celorlalți colegi, și din alți ani, am învățat foarte mult. Și așa am reușit să plec. Am luat concursul la As.Li.Co, am lucrat cu ei doi ani în diferite turnee, diferite producții. Și cam de atunci am plecat din România. Din 2010 sunt deja niște ani. Alții sărbătoresc „10 ani de carieră”, știi?! Mă surprinde că sunt colegi de o vârstă cu mine sau poate chiar mai tineri – eu acum am 38 de ani – care postează și fac tot felul de anunțuri la „10 ani de carieră”. Au 25 sau 30 de ani… dacă ne sărbătorim după fiecare an… Nu știu dacă numele importante din muzică ar fi făcut asta?! Au sărbătorit 30 de ani de carieră la Met sau la Scala… Alt nivel! Nu știu ce valori mai are societatea în care trăim azi.

– Crezi că gândești așa pentru că ai plecat din România și ai cunoscut scenele internaționale?
Cred că da. Peste tot sunt mici „anturaje” care se favorizează. Nu mai e nivelul de mijloc, acum. Sunt câteva nume în străinătate care sunt top – și ceilalți, dacă e un invitat foarte bun într-un teatru, aceea-i seara! Nu mai este „clasa de mijloc” de soliști. Mai sunt români care cântă în străinătate. Câțiva care cântă pe scene importante – cred că și ei ți-ar spune același lucru. Nu mai e echilibru, nu mai e armonie între vocile de pe scenă. Directorii de teatre – toți tineri…

„Eu nu prea mă gândesc, nu planific…”

– Ți-ar plăcea să mergi, cu timpul, spre zona de management?
Eu nu prea mă gândesc, nu planific mai niciodată. Știu că îmi place să dau sfaturi. Nu să fac pe profesorul, dar să ofer indicații vocilor. Un mic ajutor vreunui coleg… Peste timp, mă văd profesor, îndrumător.

– Poate că tocmai lipsa de încrâncenare te duce pe tine mai departe. Ce mi se pare că lipsește în România e zona de impresariat…
E greu să faci impresariat în România. Pentru că sunt mulți artiști angajați. În România este greu să fii freelancer. E alt mediu. Crede-mă, dacă toți ar fi neangajați, cu contract pe producții și performanță, ar fi complet diferit! S-ar lupta vocile pe roluri! Așa, să-mi fie cu iertare că spun, pentru că nu vreau să supăr pe cineva, dar se fac spectacole cu oameni care nu ar trebui să fie pe scenă. Îmi place să văd un spectacol de „Boema”, cu oameni mai maturi, care încearcă să facă pe tinereii – nu mă deranjează. Dar trebuie să văd un solist de 50 de ani că e special, să-l văd cum cântă cutremurător…

– Există vârstă pentru roluri?
Există, da. Adică o Gilda la 60 de ani… nu prea se poate. Cât ar fi cântăreața de în formă și din punct de vedere fizic.

– Sau Violetta?
Violetta nu neapărat. Violetta, dacă este „fată deșteaptă” poate să fie un rol pentru mulți ani. E vorba despre acea maturitate a rolului pe care nu poți să o ai la 20-25 și poate nici la 30 de ani.

– E un rol pentru care nu te simți pregătit? Adică ceva ce ți-ar plăcea să cânți dar nu simți că e momentul?
Da. „Rigoletto”. Eu îl văd cu o încărcătură emoțională pe care încă nu știu dacă aș fi în stare să o redau, să o concretizez.

– Și ai putea cânta acest rol la 40 și… de ani?
Da, cu siguranță! Am copii, sunt părinte, dar încă nu am încărcătura aceea de maturitate. Mai am roluri de parcurs până acolo.

– Care este cea mai îndepărtată scenă pe care ai cântat și au venit și ele să te aplaude?
La Ravenna. Sunt încă mici, e greu să călătorească. M-au văzut atunci în „Aida”.

– Reușești să cânți fără să ai emoția de a ști că sunt în sală?
Da, emoțiile nu au fost niciodată o problemă.

– Povestește-mi despre experiența la Metropolitan.
A fost interesantă și tot rezultatul unei „întâmplări”. Doamna agent Luisa Petrov mi-a spus că este nevoie de cineva care să facă rolul Ford din opera „Falstaff”. Am făcut cover o lună și am fost sunat că e nevoie să cânt eu în spectacol. S-a îmbolnăvit Franco Vassallo, care era în prima variantă de distribuție. Era 2014. Apoi am lucrat doi ani acolo, tot în proiecte „cover” și, după acest timp, am ales să nu mă mai duc în această postură. Când ești cover e mai greu, repeți mai puțin și ai mai mult timp blocat. Am făcut asta la vremea potrivită, mă bucur că a fost așa, e o experiență.

– Cum se vede publicul, de la Metropolitan?
Din scenă se vede orchestra, toată. De la ultimii contrabași din fosă, îi vezi pe toți instrumentiștii cum se uită la tine. Toți! Nu există imaginea aceea cu fosa care este undeva dedesubt… Nu! Vezi tot! 15 m de oameni, artiști, unul lângă altul. Dirijorul – undeva „acolo”, departe. E impresionantă scena de la Metropolitan! Este un teatru superb! Cu cât este mai mare teatrul – nu știu cine le-a făcut, cum le-a făcut, ce viziune au avut arhitecții – cu atât acustica este mai bună, ai satisfacția sunetului.

– În lumea operei, competiția din prezent este foarte mare. Și nu ajunge ca un solist să cânte bine, trebuie să și arate cumva… are nevoie de marketing… Mi se pare mai greu decât înainte, când șansa putea să te pună pe șine. Acum sunt foarte mulți care își doresc și care se pot susține pe acest drum, din toate punctele de vedere. Cum faci să nu te copleșească acest gând?
Colaborez cu mai multe agenții. Ne stabilim calendarul împreună.

„Sunt angajat la Opera Națională din Timișoara”

– Unde locuiești acum?
La Timișoara.Și sunt angajat la Opera Națională din Timișoara. Eu colaboram cu ei de ceva timp. Și am regăsit aici un stil al echipei care îmi place. Pregătim premiera de „Otello”, în toamnă. Abia aștept! Acum mă duc la Nizza, săptămâna viitoare, pentru o producție nouă de „Boema”, fac rolul Marcello. Apoi la Trapani, pentru „Macbeth” și apoi „Nabucco” la Ravenna, cu maestrul Riccardo Mutti.

„Riccardo Muti este o Mare Întâlnire în viața mea”

– Pe care l-ai tot întâlnit în carieră.
Da. Riccardo Muti este o Mare Întâlnire în viața mea. Este un profesor, un dirijor, un om extraordinar.

– Te-a remarcat pe scenă sau cum a fost întâlnirea dintre voi?
Am fost la o audiție. Eu nu știam că el și familia lui sunt la Ravenna. Era o audiție pentru un proiect de „Nabucco” sau „Aida” – nu mai știu exact. Și cum am deschis gura și am cântat, soția dumnealui, Cristina Muti, și-a pus mâna la cap. Eu m-am gândit: „Să vezi c-am dat-o prost!” Mă gândeam că am cântat două note și ea era deja cu mâna la cap și nu se uita la mine. Am terminat de cântat aria și mi-a spus: „N-am vrut să te opresc, dar parcă l-am auzit pe Bruson, în tinerețe!” M-am bucurat foarte mult – așa a fost întâlnirea mea cu familia Muti. Apoi am început să lucrăm. Îmi doresc să fie bine, să poată să mai lucreze. Am făcut un spectacol la Tokyo, „Bal mascat”… n-am auzit în viața mea așa orchestră și cor!

– Dar dacă ți-ai povesti ție, „tu” fiind puștiul din liceu, care a ajuns prima dată la operă în clasa a XI-a, despre viața ta de acum, crezi că te-ar crede?
Nu. Nu mă gândeam că la 29 de ani o să fiu tată de trei fete sau că o să ajung să cânt unde am cântat sau că o să îl cunosc pe Riccardo Muti. Tokyo, New York, Amsterdam, Nice, Stuttgart, Frankfurt… Dar eu nu mă laud. Niciodată nu am știut să mă bag în față.

– Ești un profesionist. Printr-un exercițiu de imaginație, dacă ți-ai asculta vocea ca fiind a altcuiva, care ai spune că este marca vocii tale? Ce ai tu special?
Culoarea vocii, probabil. O „umbră” care reușește să dea senzația că este ceva special.

– Și e nativă sau e lucrată?
Cred că și nativă, și îmbrăcată. Cu timpul, cu vârsta, ne schimbăm. Ascultam înregistrări la vârste diferite cu Bruson, Cappuccilli… erau „cam acolo” mereu. Și la 30 de ani, și la 50 – vocea cam la fel. Adică nu s-a schimbat, doar a căpătat nuanțe de experiență, de maturizare artistică. Maturitatea aceasta umple ceva ce era deja, vrăjește, copleșește! Acum, în 2023, vocea se construiește, se lucrează și la cei care… nu au voce. Acutele se lucrează, se învață cum să ajungi să le faci. Dar culoarea și personalitatea vocii – acestea nu se pot face. Cred că cine stă în culise ar trebui să stea și în public și ar trebui și să consilieze managerii. E și o chestiune de networking, și de cultură. Trebuie ca aceia care decid asupra contractelor să ajungă să înțeleagă vocile, să le asculte în spectacole. Să știe ce voci au în teatru și ce voci sunt dincolo de teatru. Așa văd eu lucrurile.

– Pentru partea academică, pentru gândul tău de a deveni profesor – ți-ar plăcea la Conservator sau în proiecte private?
Deocamdată, în privat. O să fac probabil un doctorat mai târziu, pentru că doctoratul ar trebui să însemne un cumul al experiențelor. Nu vreau ca doctoratul meu să fie o formalitate, un pas doar ca să pot să fiu profesor. Cred că e importantă vârsta și că experența contează. Cum să-i învăț pe alții, la vârsta la care abia am habar ce e cu mine?! Vreau să ajung într-un punct anume, ca să pot să fac o lucrare cu adevărat relevantă pentru domeniu. Nu așa… ne facem toți doctori în muzică. Sper că e o modă care o să treacă… e o perioadă, acum.

– E o perioadă care influențează mult și economic. E vorba și despre certitudini în carieră…
Da. Nu ar trebui să fie o formalitate. Dacă tot ești profesor și ajungi să influențezi un tânăr, o voce, ar trebui să ai tu întâi bagajul clar.

– Care rol îți este cel mai aproape, acum? Rolul pe care l-ai intrepreta oricând și pe care l-ai da cuiva să îl asculte, cuiva care nu te-a auzit cântând până acum…
Cred că „Trubadurul”. Contele de Luna. Am debutat acum 5-6 ani, la Cairo, cu David Crescenzi. Dar cred că acum reușesc să înțeleg pe deplin acest rol, dincolo de performanța vocală.

– Când cânți, pe scenă, ce e în mintea ta? Te transpui în emoția spectacolului sau te gândești la ce ai de făcut din punct de vedere al partiturii? Mai degrabă simți sau mai degrabă calculezi?
Calculez. Adică nu te poți lăsa de tot în emoția personajului. Țin cont de indicațiile de regie pentru că eu sunt „un executant” într-o imagine a cuiva. Deși acum pare că uneori trebuie să iasă în evidență o regie mai mult decât trebuie să iasă în evidență muzica. Și e un minus, părerea mea. Din păcate, se fac și regii care nu au nicio legătură cu muzica sau cu acțiunea originală.

– Ce a fost cel mai greu într-o regie în care ai cântat? A fost ceva foarte dificil?
Foarte dificil nu. Poate în „Dama de pică”, în Franța. Era o scenă înaltă. Totul negru… Doar soprana era într-o cămașă albă. A trebuit să urc pe un scaun la înălțime. Și jos vedeam un hău imens și trebuia să cânt. Am avut producții moderne, dar niciodată ceva absurd. Adică mă uit la unele producții și te întrebi de ce trebuie să faci ceva șocant, cu orice preț?!

– Care teatru de operă ți-a tăiat respirația?
Napoli. Și Palermo…

– Care sunt scenele care dictează trendurile în lumea operei? Cele mai puternice?
Sunt cam aceleași de mulți ani. O influență puternică și… negativă o are Metropolitan.

– Negativă?
Da. Cu politically correct. Niciodată nu-i corect… Metropolitan este un teatru imens, care le împinge și pe celelalte să accepte. Instumentiști de culoare erau dintotdeauna. Dar acum trebuie să se accepte în procente clare…

– Te-ai simțit vreodată discriminat de faptul că ești român?
Da, am simțit. Încerc să mă mândresc că sunt român pentru că bunul simț de acasă mă conduce astfel, dar văd străinii care vin la noi în România și noi îi lăsăm să facă orice. Eu nu merg sî fac orice în țara altcuiva…

– La onorarii se simte faptul că ești român?
Da și nu… Adică atunci când cânt în alte părți nu pot să mă plâng de discriminare. Dar în România nu poți să cânți pe banii pe care îi iei în alte țări. Eu prefer să știu că un teatru din România dorește să mă aibă invitat de câteva ori pe ani, decât să îmi dea un onorariu mare o data la 10 ani, când își permite un onorariu mare.

– Relația ta cu Operele din România, cum este? Ești angajat la Timișoara, dar colaborezi și cu celelalte instituții?
Sunt des invitat la Iași, Cluj. Am cântat și în București, sper să mai fiu invitat. Cu mare drag aș veni, oricând.

– Pe părinții tăi îi inviți la spectacole?
Bineînțeles. Au fost de câteva ori și în Italia. Tot timpul îmi spun că mă iubesc. Mai am o soră – ea este organizator de evenimente, de petreceri.

– Ce este cel mai frumos în profesia ta?
Faptul că întâlnești oameni, vezi mereu lucruri noi, înveți, te plimbi. Cred că înveți să fii mai bun, tot timpul. Opera este un limbaj internațional.

– Ai un ritual înainte de spectacol?
Cel mai important spectacol este mereu cel pe care urmează să îl cânt. Nu mănânc mult, îmi place să stau liniștit. Îmi calc haine, fac treburi prin casă. Și îmi place să dorm la prânz, înainte de spectacol. După o oră de somn, totul pare mai ușor. Așa ajung pe scenă să fiu în liniștea aceea care mă mulțumește pe mine.

– Cu câteva minute înainte de întâlnirea cu publicul, crește pulsul?
Da. Simt asta. Nu mă văd făcând altceva! Ți-am spus, mă pricep la mai multe lucruri, dar nu mă văd făcând altceva, acum. Îmi doresc să pot să am multe proiecte frumoase, vreau să merg pe acest drum, treptat.

– Care este cel mai frumos compliment pe care ți l-a făcut cineva după un spectacol?
Că am reușit să ofer emoție aparte și că a plecat de la spectacol cu o încărcătură spiritual aparte. Poate, câteodată, ești trist și nemulțumit după spectacol. Se întâmplă să fie zile când pe scenă rolul nu iese așa cum vrei. Dar, apoi, după ce treci cu vederea nuanțele pe care numai tu le cunoști, reușești să te bucuri de bucuria oamenilor.

– Te-ai îndrăgostit vreodată pe scenă?
Nu. Dar am avut experiențe cu persoane foarte… urate. Și, când au început să cânte, m-am întors și am spus „Îmi vine să te pup, să te iubesc, să te strâng în brațe că m-ai uns pe suflet”. Dar să mă îndrăgostesc… e mult spus. Cred că mai degrabă m-aș „îndrăgosti” artistic decât fizic – când oricând, orice este accesibil.

– Simți libertatea vârstei de acum? Te bucuri de libertatea aceasta…
…Haotică! Eu sunt foarte… la locul meu, pe șinele mele. Îmi văd de treaba mea. Nu mă las dus de val.

– Câte ore pe zi studiezi?
Depinde de rol, de scenă, de experiență. Dar zilnic, câteva ore. Studiez și acasă. Și nu neapărat studiul cu volum este important – este importantă relația cu partitura. Este important să înțelegi de ce vrea acolo „piano”, de ce dincolo „forte”… Accentele din orchestră… Vreau să nu depind de emoțiile serii. Dacă studiezi, capeți siguranță și emoțiile nu pot anula toată munca.

– Cânți pentru că îți place sau cânți pentru public?
Îmi place să cânt pentru public! Nu m-am gândit niciodată în termenii aceștia. Da, interesant… Îmi place publicul!