Continuarea interviului cu Sergiu Toader prezintă povestea Realitatea TV, detalii despre implicarea lui Sorin Ovidiu Vîntu în cel mai ambițios proiect media de știri și mărturisiri despre cum e viața după presă. Din „Directorul Știrilor PRO TV”, ajuns în Noua Zeelandă Sergiu Toader a devenit… taximetrist. Sorin Ovidiu Vîntu l-a adus de la capătul lumii pentru că a fost convins că doar el poate construi redacția perfecta de știri. După episodul Realitatea TV, Sergiu Toader s-a întors în Noua Zeelandă unde acum, împreună cu femeia vieții sale conduce… un restaurant.

Citește aici prima parte a interviului: SERGIU TOADER: „Nu tot «adevărul» pe care îl exprimă o televiziune este conform cu faptele din realitate!”

Pe Sergiu Toader îl găsești aici: sergiutoader.substack.com

– Vorba aceea: De ce ai plecat, de ce ai mai fi rămas?!… Dar de ce, când ai plecat, te-ai dus în Noua Zeelandă? Când alegi o destinaţie atât de îndepărtată, pare că vrei să fugi de ceva.
Eu m-am îndreptat către ceva. M-am îndreptat către o ţară de limbă engleză, către o ţară care să aibă un regim politic stabil. Atunci nu am vrut să plec în Europa pentru că românii nu erau foarte bine văzuţi. Şansele de a deveni cetăţean al unei ţări din Europa erau destul de mici atunci. În plus, politicile de emigrare ale unor ţări din Europa erau destul de confuze. Erau câteva ţări pe care le-am avut în vedere: Canada, Australia, Noua Zeelandă. Dintre cele trei am ales Noua Zeelandă pentru că mi s-a părut că este mai aproape de imaginea pe care mi-o doream de la locul în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Nu vizitasem ţara aceasta, dar ştiam foarte multe lucruri despre ea. 

– Dar de ce a trebuit să pleci? Crezi că în România faptul că nu mai erai la PRO TV era văzut de ceilalţi ca un eşec? Sau… te-a aşteptat ceva măreţ în Noua Zeelandă?
Nu mă aştepta nimic măreţ acolo, ţi-am spus: mă aşteptau pompa de benzină sau spălatul de vase. Dar eu nu am judecat niciodată în termenii aceştia. Sigur, părinţii, familia, prietenii nu au înţeles niciodată gestul meu. Cred că nici eu nu l-am înţeles foarte bine atunci, deşi îmi doream foarte mult să plec. Însă eu nu am vrut să fug de ceva, am vrut să mă îndrept către altceva. Am plecat pentru că, pur şi simplu simţeam că s-a închis un capitol. Misiunea mea cred că se încheiase.

– Şi te-a aşteptat, cu adevărat, pompa de benzină?
Pompa de benzină – nu, dar taximetria m-a aşteptat. La două luni după ce am ajuns în Noua Zeelandă a trebuit să încep de undeva… Mi-am spus că, în primul rând, trebuie să înţeleg engleza locală. Mă gândeam ce job aş putea să am, pentru că dacă te uitai în CV-ul meu era o inadecvare teribilă între ce făcusem şi ce era disponibil în piaţa locală din Noua Zeelandă. Mi-am spus că trebuie să încep de undeva şi am început făcând taximetrie. Aşa intram în contact cu oamenii, cultura locală şi puteam să îmi dau seama care este stilul lor de viaţă. Şi uite-mă taximetrist!

– Care a fost cel mai mare tips pe care l-ai primit? Bacşiş…
Oh, în Noua Zeelandă nu se dau tips-uri. Nu există aşa ceva! Noua Zeelandă este o ţară în care nu există cultura bacşişului. Deloc! Nicăieri!

– Dar a existat vreun român pe care să îl ai în cursă când erai taximetrist şi vreo ocazie să reconstitui gândul ce cine erai, de fapt, în România? Fostul Director al Știrilor PRO TV…..
De vreo două ori am condus români. Îmi aduc aminte de o doamnă româncă. Trebuia să ajungă într-o zonă industrială a oraşului şi întâmplarea a făcut ca eu să fiu cabina pe care a chemat-o. A fost o cursă de cel mult 20 de minute, nu am avut timp să vorbim foarte mult. Nu ştiam cine e doamna, nici doamna nu ştia cine sunt. Am mai condus o dată o familie de români. Aceşti oameni veniseră în excursie. Sigur ştiau de PRO TV, dar eu nu mă apucam să le povestesc „vieţile mele” de dinainte. Nici nu mai contau: eu voiam să fiu un șofer profesionist de taxi.

– În Noua Zeelandă ai plecat cu familia? Cu marea dragoste?
Sigur că da. În Noua Zeelandă am plecat cu marea dragoste și divorțul tot în Noua Zeelandă s-a întâmplat. Dar cu marea dragoste de atunci sunt și acum în relații foarte bune – cu fosta mea soție și copilul din prima căsnicie.

– După jobul de taximetrist, ce a urmat profesional în Noua Zeelandă?
M-am dus la școală pentru că mi-am dat seama că, dacă vreau să fac ceva aici îmi mai trebuie niște… școală. A început un BA – un Bachelor of Arts era în Business Innovation and Creativity. Dura trei ani. Am apucat să fac doi ani și jumătate. În ultima jumătate de an am renunțat pentru că am primit o ofertă pentru un contract.

– De nerefuzat?
De nerefuzat. Și iacătă-mă înapoi în România.

„Cred că plecările în România, până la urmă, au avut impact asupra familiei”

– Crezi că dacă nu exista modificarea aceasta în viața ta, ar fi existat acel divorț? Sau Noua Zeelandă ți-a zdruncinat cu totul viața?
După ce am plecat în România cu acel contract, am mai stat vreo 5 ani până când am divorțat. Deci cred că plecările în România, până la urmă, au avut impact asupra familiei.

– Cu mintea de acum, ai fi ales altfel?
Nu cred că era vorba despre alegeri, cred că pur și simplu așa am judecat în circumstanțele de atunci.

– Judecând cu mintea de acum: ai fi rămas cu marea dragoste în Noua Zeelandă, refuzând propunerea tentantă de a te întoarce în România?
Plecările mele în România erau printr-un contract pe perioadă determinată de timp. Am făcut o promisiune, la un moemnt dat, că nu mai plec la niciun contract… Am încălcat această promisiune și a trebuit să plătesc cu un preț.

– Îți amintești de vreo discuție în taxi – de data aceasta tu fiind pasagerul – cu un șofer care te conducea la aeroport pentru venirea în România pe o perioadă nedeterminată?
Îmi aduc aminte că și pentru ultimul contract, la aeroport m-a dus soția de atunci spunându-mi, încă o dată „Ai promis că nu mai iei niciodată un contract în România și că ne vedem de viața noastră aici”. Ei bine, n-a fost așa.

– Acel contract despre care vorbim, înseamnă Realitatea TV. Corect?
Corect.

– Cum de ai rămas în cărți tu? Atunci deveniseși un fost șofer de taxi în Noua Zeelandă, cu o istorie media dintr-o altă „viață”… Dar cum de ai fost „acel om” care a fost adus tocmai de la capătul lumii, schimbându-și încă o dată viața… când probabil că în universul media din România poate că mai erau niște oameni – poate nu la fel de buni ca tine dar care s-ar fi încumetat la o asemenea misiune.
Cred că ar trebui să îl întrebi pe Sorin Ovidiu Vîntu…

„Vîntu are un obicei prost: se interesează care sunt cei mai buni din diverse domenii și lucrează numai cu aceia”

– Dacă îmi va acorda vreodată un interviu, îl voi întreba! Dar acum spune-mi tu.
Vîntu are un obicei prost: se interesează care sunt cei mai buni din diverse domenii și lucrează numai cu aceia. Probabil că așa a ajuns la mine, iar eu nu am refuzat pentru că proiectul pe care îl avea el era cu mult – cu mult! – peste ceea ce însemnase PRO TV în anii din urmă.

– Practic, în anii în care tu ai fost în Noua Zeelandă, nu te-a depășit nimeni în România? Cel puțin din perspectiva lui Sorin Ovidiu Vîntu…
Nu știu… Asta cred că trebuie să răspundă el. Nu îmi dau seama… Probabil. Nu știu să fi contactat pe altcineva înainte. Dar, în orice caz, nu îl cunoșteam deloc, nu avusesem niciodată nicio întâlnire cu el. Prima întâlnire a fost când am aterizat la București. M-am dus să îl cunosc: „Salut! – Salut!” Nu ne-am înțeles chiar foarte bine, m-am ridicat și am vrut să plec pentru că aveam o abordare cu totul și cu totul diferită în ceea ce privește începutul unei colaborări. Ori Vîntu nu e un interlocutor foarte ușor! E… complicat să-l ai pe Vîntu interlocutor.

– Totuși nu te-ai ridicat…
Ba da! M-am ridicat și am plecat. Și m-a sunat. M-a sunat, la câteva ore după ce am plecat de la acea primă discuție.

– Și cu ce te-a convins? Cu planul de business sau cu ideea de a face ceva nou?
În primul rând cu o relație mult mai… profesionistă în ceea ce privește colaborarea noastră. Sigur, asta nu înseamnă că pe parcurs nu am avut foarte multe momente tensionate, însă cel puțin în primii ani a fost o mare bucurie să lucrez cu Sorin Ovidiu Vîntu și a fost o mare bucurie să particip la acest proiect. Ambițiile lui erau atunci să facă un post de știri nu numai în România, dar să îl extindă regional. Banii pe care îi avea la dispoziție atunci, infrastructura pe care o avea în vedere el mi-au susținut ceea ce credeam că va fi un proiect de foarte mare anvergură din care vreau să fac parte. Nu cred că poți să refuzi să lucrezi într-un proiect de aproape o sută de milioane de dolari. Eu, cel puțin, nu am rezistat acestei tentații.

„Vîntu își dorea putere și să fie cel mai bun”

– Cu acest proiect, Vîntu își dorea să aibă putere în business sau să aibă putere politică?
Voia să aibă putere. Punct! Cred că și-a dorit asta tot timpul. Cred că orice om din media – dacă citești istoriile patronilor de media, ale grupurilor mari de media din lume – vei constata că regăsești același tipic pentru că televiziunea exercită o forță extraordinară. O forță pe care o vedem doar în anumite situații, dar care există în fiecare zi, în fiecare moment. Dacă politicienii se tem de ceva, dacă își doresc cu ardoare ceva – acel lucru este imaginea publică. Ei, și acum… de la imaginea publică și de la cum sunt percepuți ei… e o discuție foarte lungă. Vîntu nu făcea excepție. Vîntu își dorea putere și să fie cel mai bun.

– Când ai revenit în România – și, iată, la ce nivel! – cum era zona media? S-au bucurat oamenii că te-ai întors sau ai devenit incomod și au existat gelozii profesionale?
Relațiile pe care le aveam eu erau relații profesionale. Nu aveam timp să ies cu prieteni, nu aveam timp să intru în găști, îmi vedeam de redacția mea. Așa am procedat și în proiectul Realitatea TV. Unii foști colegi, cei care știam că pot face parte din acest proiect și pe care i-am apelat imediat s-au bucurat foarte mult și au venit lângă mine. Despre ceilalți… habar n-am! Nu mi-am pus niciodată această problemă, nu m-a interesat.

– Vîntu ți-a dat libertate totală sau se implica în partea de jurnalism?
În primii ani cred că a fost cel mai bun și mai decent patron de media cu care am lucrat în România. Pentru cei care îl cunosc… ce spun acum e greu de acceptat, însă într-adevăr așa a fost! A fost o mare plăcere să lucrez cu el, în primii ani. A fost extraordinar!

– A rămas extraordinară relația voastră?
Mă întrebi acum sau mă întrebi despre atunci?

– De atunci până acum.
Au fost momente în care lucrurile s-au schimbat. Au fost momente în care a vrut să intervină, au fost momente în care ceea ce am vorbit la început nu a mai contat și atunci, sigur, că fiecare ne-am retras ambasadele… Că, mă rog, una vorbiserăm și alta se întâmpla. Au fost lucruri pe care – pe unele dintre ele – le-am descoperit abia după ce am terminat proiectul Realitatea. Pe altele nu le-am înțeles atunci… Iar la altele încă stau să mă gândesc exact cum a fost.

– România era pregătită – la nivel de public – pentru un proiect ca Realitatea TV?
În mod sigur! Faptul că Realitatea TV a devenit într-o perioadă foarte scurtă de timp cel mai credibil canal de comunicare din România spune multe. Am atras un anumit gen de public. Spuneam mai devreme că există în România un public care este lăsat pe dinafară doar pentru că nu se regăsește în oferta niciunei stații de televiziune. Și este păcat! Acești oameni, prin educația pe care o au și mai ales prin atitudinea civică pe care ar putea-o imprima societății din România cred că ar putea face foarte mult bine. Mă gândesc la un bine colectiv.

– Realitatea TV a adus și această „mare schismă”. S-au împărțit lucrurile, s-au furat, nu mai știai care-i cine… De ce se ajunge la astfel de lucruri între jurnaliști? Dincolo de business, de ce jurnaliștii uită că au fost colegi? Pentru că nu sunt sută la sută jurnaliști? Apropo de ce spuneai tu cândva că partea de Servicii nu ar trebui să se amestece în business sau în redacții… S-a ajuns până la acest partaj mizerablil când a murit Realitatea, din pricina altor Servicii?
Wow! Schisma Realității reprezintă una dintre bolile României: „Securismul”. Securismul este una dintre bolile României. Iar securismul a făcut ca scindarea Realității TV să aibă loc sub auspiciile unei lovituri extrem de puternice din partea celor care își doreau să controleze Realitatea TV și care încă nu reușiseră. Dar până să ajungem acolo, cred că sunt mai multe lucruri: relația pe care patronul Sorin Ovidiu Vîntu a avut-o cu elita politică de până atunci cred că s-a schimbat profund. Mai mult decât atât, la un moment dat Realitatea devenise atât de importantă și de credibilă în comunicarea publică încât ea reprezenta un pericol major pentru faptul că politicienii nu știau exact care va fi conduita stației… În momentul acela nu exista decât o singură variantă și anume ruperea acestei televiziuni! Ce s-a întâmplat atunci a fost unic… Eu am încercat să găsesc exemple similare din lume, m-am documentat dacă dintr-o televiziune s-a născut o alta în condițiile în care televiziunea inițială întrerupe emisia celeilalte televiziuni în direct, lăsând-o pe cealaltă fără semnal. Acest lucru eu nu l-am mai găsit nicăieri în lume. Cred că ar trebui să intre în analele istoriei de televiziune!

„Cred că o parte din antipatie provenea și de la faptul că îi aparținea lui Sorin Ovidiu Vîntu care nu era unul dintre cele mai plăcute personaje din România”

– Și cumva și scrâșnitul din dinți cu satisfacția cu care o parte din public s-a uitat la acest prohod… A fost încă „o înmormântare” în direct.
Realitatea TV a născut foarte multe pasiuni în România. Cred că a promovat un corp profesional de elită – avea jurnaliști foarte buni. Nu cred că a fost simpatizată de toată lumea! Cred că o parte din antipatie provenea și de la filiația ei, de la faptul că îi aparținea lui Sorin Ovidiu Vîntu care nu era unul dintre cele mai plăcute personaje din România. Însă cred că a convins un mare număr de telespectatori, prin prestația televiziunii. În primii ani, prestația Realității TV, din punctul meu de vedere, a fost foarte bună, foarte decentă și foarte profesionistă. Lucrurile pe care le-a adus Realitatea TV în dinamica știrilor, în ceea ce privește structura unei redacții au rămas. Toate redacțiile de știri din România funcționează pe exact aceleași coordonate pe care le-a impus Realitatea TV. Mai mult decât atât, în managementul celorlalte televiziuni de știri din România din acest moment există oamenii din Realitatea TV care au lucrat la acest proiect de la început. Nu știu să se fi adus ajustări importante pentru infrastructura unei redacții de televiziune, dar cu siguranță ceea ce se întâmplă acum cred că demonstrează faptul că proiectul Realitatea TV a fost important nu numai pentru lumea profesională, dar și pentru lumea politică de atunci.

– Unde ai greșit tu?
Cred că ar fi trebuit, în momentul în care am văzut că lucrurile se îndreaptă într-o direcție extrem de periculoasă pentru stație, să vorbesc mai mult cu oamenii. Și, mai mlt decât atât, ar fi trebuit să schimbăm retorica stației și să facem public faptul că suntem agresați de instiuțiile statului, ca urmare a unui conflict pe care patronul îl are cu elita politică și cu personaje din justiție. Asta nu am avut curaj să fac! M-am gândit atunci că nu pot să fac acest lucru pentru că mi s-a părut că ar fi fost ceva… ca și când aș da din casă. Mi s-a părut că suntem ca în pragul unui divorț, când cei doi își spun tot felul de lucruri care trebuie să rămână între ei. M-am sfătuit cu cei din redacție, nu am găsit soluții deștepte. Probabil că aceasta ar fi fost calea cea mai bună. Singura modalitate profesionistă în care am fi putut să rezolvăm acest lucru era să facem public pe post ce se întâmplă: faptul că Garda Financiară, ANAF-ul venea tot timpul peste noi, faptul că ni se blocaseră contractele de publicitate, faptul că aveam controale pe absolut toate nivelurile, faptul că ni se refuzau toate aplicațiile pentru credite la bănci. Izolarea Realității TV a fost posibilă cu concursul instituțiilor statului, care s-au lăsat atrase într-o dispută a unor persoane care se aflau temporar în fruntea lor.

– Ai fost invitat să trădezi?
Niciodată nu am primit o asemenea invitație.

– De ce? Pentru că ești incoruptibil sau pentru că nu erai important în jocurile mari?
Nu cred că eram atât de important pentru lumea de acolo și, repet, eu nu am avut un cerc de prieteni. Eu trăiam foarte mult în redacție. Deci, de unde să îi cunosc eu pe acești oameni?! Nu intram în contact cu nimeni. Am făcut asta în mod deliberat: când răspunzi de proiecte mari de media, cu cât cunoști mai mulți oameni cu atât începi să ai foarte multă presiune din toate părțile. Eu m-am ținut departe de lucrurile astea. Am refuzat să vorbesc inclusiv cu cei care își doreau să preia managementul stației. Le-am spus că nu am ce să vorbesc cu ei, că nu mă interesează cine sunt și că nici nu vreau să-i cunosc.

– Vorbeai mai mult cu Sorin Ovidiu Vîntu sau cu colegii din redacție?
Vorbeam foarte mult cu Sorin Ovidiu Vîntu și vorbeam și mai mult cu colegii din redacție. In fiecare zi!

„Sunt unii care folosesc dalta și ciocanul moralei și care sapă în capul meu pentru faptul că am lucrat cu Sorin Ovidiu Vîntu”

– Sorin Ovidiu Vîntu ți-a devenit prieten?
Nu am fost prieteni, dar am fost extrem de apropiați. Am avut foarte multe discuții cu el. Sorin Ovidiu Vîntu poate să fie un om foarte sensibil și un partener de discuție extraordinar. Are un umor nebun! Însă în același timp se poate transforma imediat într-un animal de pradă. Deci… trece de la o stare la alta foarte ușor. Nu am fost prieteni.

– Apropierea ta de această personalitate cu tentă de personaj pentru România te-a ajutat sau ți-a dăunat?
Nu m-am gândit niciodată la beneficiile mele, ca persoană. Dar faptul că am făcut parte din proiectul Realitatea pentru mine este important și, din acest punct de vedere, m-a ajutat.

– …?!…
Înțeleg acum sensul întrebării… Ok… Sunt unii care îmi pun în cârcă… S-au suit pe un piedestal moral, sunt „Clubul Iacobinilor Primitivi” care folosesc dalta și ciocanul moralei și care sapă în capul meu pentru faptul că am lucrat cu Sorin Ovidiu Vîntu. Nu mă bag… E un nivel al discuției mult prea jos. Ei, cei care propagă această teză, la rândul lor au lucrat și au servit personaje ale căror morală prin comparație îl fac pe Sorin Ovidiu Vîntu să fie un tip foarte, foarte plăcut și cu valori morale mult mai puternice decât cei pentru care au lucrat oamenii ăștia.

– Dacă îți caut numele pe Google, există anumite știri înțelept plasate cu anumite stenograme care au un anumit… colorit al limbajului.
Absolut.

– Acela este limbajul tău sau acela este limbajul celor care vorbesc cu Sorin Ovidiu Vîntu. Vîntu, care – se știe – vorbește… colorat.
Limbajul cred că trebuie să fie adaptat fiecărei circumstanțe. Dacă, la un moment dat, vine un iz care nu îți place – acela este riscul pe care ți-l asumi în momentul în care ai făcut acest lucru. Sigur, era una dintre ipostaze! Ne amuza să vorbim așa. Nu era public, nu deranja pe nimeni. Nu știu ce relevanță are asta într-un context mai larg… Întrebarea pe care mi-o pun este cum au fost obținute acele stenograme atâta timp cât eu nu am fost nici urmărit penal, nici nu știu să fi avut probleme cu legea, nici nu fac parte din vreun dosar… Nu am avut nicio calitate, în niciun dosar. Cum au ieșit aceste stenograme?! Și, mai ales, de ce?! Aceste întrebări sunt retorice… știu exact și de ce și știu exact și ce s-a urmărit cu ele, dar nu mă afectează câtuși de puțin. În economia discuției mele despre traseul meu profesional, eu nu cred că sunt relevante. Dacă vor unii să le facă relevante, n-am nicio problemă!  

„Realitatea TV a fost dezamăgirea și certitudinea că România nu își va reveni niciodată”

– Realitatea TV a fost dezamăgirea finală de care ai avut nevoie ca să părăseşti definitiv România?
Realitatea TV a fost dezamăgirea și certitudinea că România nu își va reveni niciodată. A fost mult mai grav decât la prima plecare. Mi-am dat seama că societatea românească va fi în continuare bolnavă, timp de generații de acum încolo și că nu există mari speranțe de însănătoșire. Faptul că instituțiile publice din România au nivelul de medievalism care le-a permis să fie folosite în conflictele dintre doi baroni, dintre câțiva… spuneți-le cum vreți este nu numai o dezamăgire personală. Având în vedere că aceste lucruri s-au întâmplat în 2009 -2011 este inacceptabil.

– În parcursul tău profesional, te-ai întâlnit și cu Antena 1. Cum a fost acea etapă din parcursul tău profesional?  
Întâlnirea cu Antena 1 a fost de scurtă durată, complet neașteptată și plină de surprize. Nu făcea parte din planurile mele profesionale, doar întâmplarea a făcut posibilă colaborarea mea cu trustul Intact. Pentru mine timpul petrecut acolo a fost scurt – doar șase luni, dar eforturile și munca depuse de echipa de atunci au fost uriașe, de maximă intensitate, cu foarte multe ore petrecute în redacție, cu training-uri de dicție și de editare de text. Cred că a fost o perioadă de acumulări rapide într-un termen foarte scurt. 

– Un alt proiect media care a contat a fost Publika TV…  
Nu exagerez și nici nu greșesc dacă plasez experiența din Republica Moldova în topul proiectelor mele de suflet. Fără PUBLIKA TV cred ca aș fi fost mult mai anost profesional. Acest proiect este parte din identitatea mea profesională. Probabil că fără PUBLIKA TV nu aș fi avut perspectiva de astăzi asupra Moldovei și a relațiilor ei complicate, atât cu Rusia, dar și cu România. În plus, nu aș fi avut șansa de a descoperi bogăția culturală, etnologică, oenologică și culinară a Moldovei, nu as fi avut șansa de a descoperi inegalabilul umor moldovenesc și nici jurnaliștii din această țară. Evident, fără PUBLIKA TV nu aș fi avut cum să cunosc jurnaliștii ruși, modul lor de a gândi și de a se raporta la comunism. Sper că nu mă înșel, PUBLIKA TV a fost prima investiție media sută la sută românească în afara granițelor României și, de asemenea, prima televiziune care a avut redacție bilingvă, romană și rusă, pentru că programele erau destinate telespectatorilor vorbitori de română și rusă. Iar acest proiect a fost unul al incluziunii culturale, în primul rând. Ideea de bază a fost să creăm același univers de comunicare și de valori format din mozaicuri diferite. PUBLIKA TV asta a însemnat: un univers al publicului deschis către Europa, multicultural, bilingv și orientat către valorizarea patrimoniului cultural comun. „K”-ul din PUBLIKA era semnalul nostru că nu excludem vorbitorii de limba rusă ci, dimpotrivă, că ei vor fi parte din discursul noii televiziuni. Care avea un slogan simplu, dar extrem de puternic; „SPUNE CE GÂNDEȘTI” era cel mai important statement al stației și se adresa publicului în primul rând, jurnaliștilor, politicienilor și mediului antreprenorial. Proiectul editorial era articulat pe acești piloni, univers multicultural, libertate de gândire și transparență. De aceea, apariția PUBLIKA TV a fost șocantă; pentru mediul profesional și pentru telespectatori deopotrivă. Regret ca nu mai pot retrăi entuziasmul și atmosfera de atunci, oricum ele sunt memorabile. Nu pot să vorbesc despre acest proiect fără să amintesc de cele trei echipe admirabile care îmi impun respect și acum, după atâția ani! Echipa de traineri din România, echipa de jurnalisti din Moldova și echipa redacției de limba rusă, cu jurnaliști, prezentatori, editori și realizatori de programe. Efortul vostru a fost incredibil, vă mulțumesc tuturor!

– Dacă acum ar veni un apel telefonic cu o nouă ofertă irezistibilă pentru un proiect media, te-ar mai putea întoarce ceva din Noua Zeelandă?
(N.R.: Tace…) Nu m-am gândit la asta… Indiferent de ce fac, trebuie să cred în acel lucru. Dacă fac taximetrie, trebuie să cred că fac un serviciu cuiva, că îmi fac un serviciu mie. Nu știu ce să îți răspund la această întrebare! Nu m-am gândit niciodată… Dar știu că a lucra în media din România nu cred că mai este adecvat pentru tipul meu de preocupări din momentul de față.

– De ce? Ai depășit…  
…Cred că am depășit momentul. Asta nu înseamnă că nu mai poți să fii jurnalist, dar cred că m-aș simți mult mai bine să scriu sau să am voce doar după ce pot decide eu însumi.

– Bănuiesc că această atitudine vine și datorită… sau din pricina vârstei. Ești, totuși, într-un alt context acum.
În mod sigur. Consumul nervos pe care îl presupune munca într-o redacție te seacă, îți cere foarte multă energie. Prefer ca această energie – care nu cred că mai este ca acum zece-douăzeci de ani – să o consum în lucruri care îmi fac plăcere decât să stau să mă gândesc ce aș putea să fac mai bine într-un context care, repet, nu cred că este unul plăcut. Vorbesc despre piața de media din România.

„Sabina Antoniu este femeia pe care am invitat-o cu aceeași dragoste la capătul Lumii”

– În prezent există Dragostea Aceea în viața ta?
Da. M-am căsătorit imediat după ce am terminat contractual din România, după ce am terminat cu Realitatea.

– Te-ai căsătorit cu o româncă?
M-am căsătorit cu o româncă, fostă colegă de multe redacții cu care m-am întâlnit în PRO TV în 1995 și de care nu am știut foarte mulți ani. Ne-am regăsit la Realitatea, am fost colegi. Este vorba despre Sabina Antoniu, ea este soția mea. Ne-am căsătorit în 2015 în Noua Zeelandă și apoi în România.

– Este femeia care a acceptat să te însoțească, din dragoste, până la capătul Lumii?  
Da. Este exact așa cum spui! Este femeia care a venit din dragoste pentru mine, la capătul Lumii. Și este femeia pe care am invitat-o cu aceeași dragoste la capătul Lumii, în această Călătorie, să o ducem până la Sfârșit.

– Este femeia vieții tale?
Da, în mod sigur.

– În Noua Zeelandă te ocupi cu… Fericirea. Ca să rezum!
În Noua Zeelandă vindem fericire, facem niște oameni să se simtă bine, să se simtă regi pentru câteva ore. Dar asta presupune foarte multă muncă și, ca și munca în televiziune, un consum nervos extraordinar. Este de asemenea și multa muncă fizică.

– Când ai aflat că știi să gătești?
Am aflat că știu să găsesc în momentul când mi-au plecat bucătarii. Am avut o discuție cu unul dintre ei și aveam un grup de douăzeci de persoane în seara aceea de acum câțiva ani și n-a mai venit, pur și simplu. Timpul trecea, bucătarul nu venea și marea dragoste a vieții mele a început să intre în panică. Aveam planul în cap, știam ce aveam de făcut dar nu am spus absolut nimic… am spus „Noi gătim în această seară”. Nu gătisem niciodată commercial. Sigur, mă jucasem de multe ori în bucătărie. Cred că în 2016 a fost seara aceea în care am fost nevoiți să gătim. De atunci, 6 luni am rămas la oale și la cratițe, să mă perfecționez. Îmi pare rău că nu am niște cursuri. Mi-ar fi plăcut să învăț mult mai mult! Dar am compensat pentru că am citit tot felul de cărți. Am început cu Larousse Gastronomique, am învățat rețete și „chimie” – la ce temperatură se topește untul, cât trebuie să țin uleiul de măsline… tot felul de trucuri pe care le înveți în școli. Ei, eu am fost nevoit să le învăț greșind. Apoi m-am străduit să nu mai greșesc, pentru că orice greșeală ne afecta nu numai bussinessul, ci și reputația.

– Dar de ce „industria ospitalității”? Din dragoste pentru oameni?
Din dragoste pentru oameni și din credința nebună și din aroganța că poți să faci orice vrei. Indiferent cât de complicat este, până la urmă reușești. N-aș mai încerca încă o dată, este un demers prostesc, la un moment dat pentru că absolut tot ce am planificat a ieșit cu totul și cu totul altfel decât ne-am așteptat. Dacă citești toate cărțile de management și de business îți dai seama că nu mulți ar face acest lucru… Ei bine, ne-am demonstrat că se poate, dar cu niște costuri uriașe. Niște oameni mai ancorați în realitate cred că ar fi putut să facă lucrurile pe care le-am făcut noi cu mai puțin stres, energie și bani.

– Work smarter, not harder. (*Muncește mai inteligent, nu mai din greu)
Exact! (N.R.: Râde!)

– „Aici sunt banii dumneavoastră”? În acest restaurant pe care l-ați deschis în Noua Zeelandă?
Da. Aici sunt banii noștri. În tot ce a presupus punerea pe picioare a acestui business am făcut o mișcare care în marketing este, de multe ori, sinucigașă: o operațiune de rebranduire. Un rebranding care ne-a costat foarte mult și care ne-a tras în jos businessul. Cred că 60% din revenue a zburat odată cu această operațiune. Am acoperit-o foarte greu, în timp, câștigând și creând cu totul și cu totul o altă piață. Știam că va fi un proces de durată, însă nu știam exact care sunt costurile lui. Ambițiile noastre erau cu în afara pieței pe care o targetam.     

– Totuși, afacerea aceasta îți permite să zbori de fiecare dată la business class?
Businessul acesta nu îmi mai permite acest lucru pentru că fluctuează. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, banii pe care îi avem îi investim în tot felul de alte lucruri – călătorim. Călătorim mai mult aici, în zonă și mai rar în România, unde cred că 5 ani la rând nu am venit deloc. E un business mic, iar businessul mic e întotdeauna foarte impredictibil și, dacă sunt bani pentru business class, îi păstrăm pentru că, la un moment dat s-ar putea să nu mai fie nici pentru economic.

– Într-o zi, în viața ta a fost ultima zi în care te-ai jucat la Gogoșari. Ai avut și 6 luni de zile în care nu te-ai mișcat o clipă în afara redacției. Și niște ani în care veneai primul și plecai ultimul din televiziune… De fiecare dată când te întorci în România și o vizitezi, mama ta este mai în vârstă. Cu un an… care în economia vieții tale nu înseamnă mult. Ți-e frică de timp?
(N.R.: Oftează!) Acesta este unul dintre marile regrete și una dintre marile pedepse pe care cei care le emigrează le aplică celor pe care îi iubesc și celor care îi iubesc cel mai mult. Ei le produc drame părinților, copiilor de care se despart. Iar aceste drame sunt ireparabile. De fiecare dată când mă duc în România mă gândesc că este poate și ultima dată când… îți vezi părinții…

– Îi ai pe amândoi?
Nu. Tatăl meu a murit în urmă cu aproape douăzeci de ani. Eram în Noua Zeelandă. Eram cred că în primul an sau al doilea an. Eu nu am putut să vin la înmormântarea lui. Asta iar face parte din bagajul unui emigrant. Este trist… Există o conjunctură de profundă tristețe și de abandon ireparabil față de părinți și copii.

– Dacă te-ai pune în locul meu, l-ai întreba pe Sergiu de ce s-a întors pentru banii lui Vîntu și nu pentru ultimul drum al tatălui său?
Lucrurile nu au nicio legătură. Fizic nu aș fi putut ajunge la înmormântarea tatălui meu. Până când ajungi cu avionul trec deja, în cel mai fericit caz, câteva zile. Nu ești în Europa să ajungi oriunde în câteva ore. E foarte complicat, drumul e foarte lung.  

„Mama mea nu a zburat niciodată, nicăieri”

– Mama ta a putut zbura în Noua Zeelandă să vadă cum oferi fericire oamenilor? Mă gândesc la articolul de pe blogul tău în care ai scris că, la un moment dat, restaurantul a devenit un loc aproape sacru pentru niște oameni care și-au unit destinele acolo. Cât din magia lucrurilor de acolo poate mama ta să simtă? Bănuiesc că zborul acesta lung nu este posibil la această vârstă…
Mama mea nu a zburat niciodată, nicăieri. Nu a fost niciodată cu avionul. Pentru ea acest lucru nu este important, pentru mine este o mâhnire că nu a putut ajunge niciodată aici măcar să îi arăt unde trăiesc. Să-și răspundă măcar unei părți din întrebările pe care și le pune și pe care mi le pune și mie. Mai mult decât atât, mi-ar fi plăcut să îi arăt că există viață și în afara Televiziunii, că nu trebuie nepărat să fii „un domn mare” ca să fii împăcat cu tine însuți și că nu îți trebuie foarte mult ca să fii fericit.

– Ce ți-a spus mama acum, când ai venit recent în București?
Mi-a spus că se uită la mine și că își dă seama… Textual a spus: „Cât ești de mare, atâta ești de prost!” Și am întrebat-o de ce. Am petrecut acum foarte mult timp cu ea și mi-a spus: „Păi cum, mamă, ai plecat tu de aici să speli vase în Noua Zeelandă”. Deci această imagine obsesivă a mamei cu mine care spăl vase… Ceea ce este adevărat, că la restaurant speli și vase. Sigur, știe că sunt vasele mele, știe că este businessul nostru, știe că muncim împreună acolo și că avem o familie care gravitează în jurul acestui nucleu. Dar ea spune, cu alte cuvinte, că aș fi putut face altceva. Pentru ea nu există și varianta mea, că e ok cu ce fac aici și că așa am ales.

– Hai să mai facem un exercițiu de imaginație: în restaurantul tău din Noua Zeelandă se deschide ușa și apar, ca oaspeți fără rezervare, Vîntu, Sârbu, Voiculescu… Antena este o altă bornă profesională din cariera ta… Cui îi dai cea mai bună masă? Îi poți pune oare la aceeași masă? Și ce le-ai servi mogulilor din meniul tău?
M-aș bucura foarte mult să-i primesc. Nu s-ar schimba nimic. Cred că bucuria revederii ar depăși protocolul pe care îl avem pentru orice guest care ne calcă pragul restaurantului. Evident că i-aș pune pe toți la aceeași masa pentru că vorbesc toți limba română – nu știu dacă au și alte afinități. I-aș servi cu bucuria de a-i revedea. Cred că le-aș găti eu. Mi-ar face mare plăcere să le gătesc personal. Nu cred că au acces la celebra vită de Noua Zeelandă, pe care noi o gătim foarte bine la restaurant. Dar în afară de meniu, m-aș bucura să le creez o anumită atmosferă. M-aș bucura să-i văd acolo. Uite, prin intermediul acestui interviu le pot face și invitația.