AcasăMarile ÎntâlniriVASILE GEORGE DÂNCU: „Trăiesc printre cărţi şi tot nu m-am săturat de...

VASILE GEORGE DÂNCU: „Trăiesc printre cărţi şi tot nu m-am săturat de ele”

Ne-am cunoscut la Bucureşti şi ne-am revăzut la Alba Iulia, de fiecare dată în preajma Prof. Dumitru Constantin Dulcan. Vasile George Dâncu este inima editurii Şcoala Ardeleană. În termeni de business, acest fapt se traduce prin „unic asociat”. Stă cu modestie alături de cărţile pe care le îngrijeşte şi vorbeşte puţin despre el. Însă când e tihnă în discuţii, intuieşti că e un om cu o poveste specială. Eu am vrut să o aflu şi să v-o transmit, pentru că pare dintr-o dimensiune pe care astăzi cu greu o mai regăsim. În timpul acestui interviu am pronunţat de trei ori numele „Vasile Dâncu” – prima dată m-am referit, desigur, la interlocutorul meu, a doua oară la omul politic şi a treia oară la poetul autodidact din satul Runc. În acest interviu este o poveste despre fiecare!

– Încep cu întrebarea mea preferată, deseori potrivită pentru cugetări detaliate: Cine ești? Aștept răspunsul unui absolvent de Filosofie.
De obicei, se evită răspunsul ca la tribunal: „Refuz să răspund la această întrebare”. Sau abordarea comună, pseudoînțeleaptă: „Nu știu cine sunt! Nu știu să răspund la această întrebare”. Când nu știi nici una, nici alta, apelezi la citate din clasici. Eu acum o citez pe Mama, o țărancă din Runc (Țara Năsăudului). Rămasă văduvă, a muncit enorm ca eu să pot merge la școală – lucru pe care i l-a promis soțului aflat pe patul de moarte. I-am spus că sunt la facultate la Filosofie și i-am explicat cu ce se mănâncă această disciplină-fantomă-regină. Nu a înțeles nimic. După studii, am lucrat, de la 25 de ani, în diverse redacții. I-am explicat și ce înseamnă munca de editor, activitatea de publicare a cărții. Nu a înțeles mare lucru nici din asta. I se părea o meserie stranie, nu precum cele de primar, profesor, inginer, doctor, pădurar etc. La întrebarea tovarășelor ei de muncă din sat, că ce face copilul tău pe la Cluj, ea spunea cam așa: „E ceva pe lângă scriitori”. Parafrazând-o, răspund cine sunt din perspectiva statutului social, nu în sens existențial: Un om printre autori…în slujba lor! Și așa voi rămâne, pe lângă ei.

Cu Mama, 1974

– Numele tău are o sonoritate aparte. Ești deseori confundat cu Vasile Dâncu, actualul ministru al Apărării? Câte prietenii și câte neprietenii ți-a adus această confuzie?
În ciuda faptului că suntem oareșce rude, ne înțelegem bine. Prefer multe neprietenii în favoarea prieteniei lui. Încă de mic, l-am luat ca pe un model de reușită. Se poate ca din acel sat, „ascuns după spatele lui Dumnezeu” (Ioan S. Pavelea), să izbândești. După ce unul face cărarea, e mai simplu de parcurs. Uneori ne mai distrăm de la această confuzie: eu dau interviuri în locul lui, el discută cu autorii și le promite că-i publică. Evident că glumim: în timpul discuțiilor sau la finalul lor, ne dezvăluim identitatea. Mi-e dor să stau cu el la taifas, povestește frumos. Pe vremuri, discutam despre cărți, muzică, filme, întâmplări de pe la Runc, societate, numai despre politică nu.

Vasile (Sebastian) Dâncu şi Vasile (George) Dâncu, lansând „Politically incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă

– Pare că dintotdeauna ai lucrat printre cărți. Cum a început Drumul?
Oare câtor copii săraci le-a fost schimbată viața după întâlnirea cu o carte sau mai multe? Am avut norocul ca în jurul meu să fie dealuri, iarbă și cărți din bibliotecile țăranilor din sat. Un lucru interesant: de fiecare dată când puneam mâna pe o carte sau pe un ziar, mă uitam prima dată la caseta redacțională, la informațiile tehnice, la cine a tradus sau îngrijit cartea. După ce citeam textele clasicilor din manuale, fugeam la biblioteca școlii, să văd ce au mai scris și ce nu este scris despre ei în manual. Mă uitam la hârtia cărții, în ce an a apărut și la ce editură. Mai târziu am aflat, în lucrările de bibliologie, că se vorbește despre paratext și peritext, mai precis despre textele însoțitoare ale unei cărți. De multe ori îmi spuneam că fragmentele de pe copertă sau clapete le-aș scrie altfel. Cu mintea mea de copil, modificam titlurile sau numele care nu îmi conveneau. Vorba unui unchi de-al meu, Văsăluc, trecut prin haiducie, rezistență anticomunistă și Canal, care îi reproșa poetului din sat, Vasile Dâncu, faptul că citește prea mult și își strică ochii: „Mi-e de-ajuns să citesc titlul unei cărți ca să-mi dau seama ce conține”. O zic de dragul glumei, că așa ceva nu-i de aplicat. Cam de aici a pornit totul. Legat de „Drumul” – apropo, este și titlul unei cărți de Jack London! -, nu este altceva decât un drum al muncii zilnice, al efortului de dimineața până seara. Reușesc cei care nu au unde să se întoarcă și cei care trudesc. Eu am avut unde să mă întorc, dar am preferat să transpir aici, pe drumurile editoriale ale Transilvaniei românești.

Veduta Runcu Salvei, tablou de Marcel Lupșe
Tatăl, sora și mama

– Ești fiu de miner, ai copilărit într-un sat de munte. Cum de nu fac acum un interviu cu un miner, ci cu Omul care se ocupă de opera Profesorului Dumitru Constantin-Dulcan?
Poate aș fi dat niște răspunsuri mai bune sau mai adevărate dacă eram miner. Mă întreb de ce zeii au hotărât asta. Cu siguranță, ca să am niște întâlniri esențiale, precum cea cu Profesorul Dulcan. O colaborare-comuniune. Pe zi ce trece, îmi dau seama că ne înțelegem tot mai bine. Este o legătură de conlucrare și prietenie admirabile. Și asta pentru că Domnul Profesor are o calitate, printre multe altele: trăiește ceea ce scrie și ideile lui sunt în linie directă cu stilul de viață. Cred că asta este înțelepciunea: să pui în practica de zi cu zi ceea ce gândești și conceptele proprii să-ți diriguiască pozitiv viața. Pentru asta îi mulțumesc! Ar mai fi ceva: am scris cândva un text – „Elogiul Profesorului-Autor” –, unde spuneam că nu am fost un student bun, că preferam să merg mai mult la cafenele decât la cursuri, însă asta, după un timp, am simțit-o ca pe o neîmplinire. Și cum poți să rezolvi această problemă decât prin relația autor-editor? Nu le pot aduce un elogiu mai mare Profesorilor – înțeleg prin asta orice intelectual de la care am ceva de învățat – decât să le public cărțile. Cele mai multe învățături le-am dobândit de la cei cărora le editez volumele. Așadar, mulțumiri și considerații tuturor!

Cu Profesorul Dumitru Constantin-Dulcan și colegul Andrei Afloarei

– Cum era acasă? Știu că ți-ai pierdut părinții destul de devreme. Această realitate te putea face mai rău, mai încrâncenat. În schimb, te-a făcut bun. Explică-ne.
Mulțumesc pentru compliment! Bun, ne-bun, meritul este al părinților. La modul concret, și-au sacrificat viața pentru copiii lor. Tata a lucrat în mină ca să facă bani pentru viitoarele mele școli. A murit la 46 de ani de silicoză, pe când eu aveam 9 ani. Iar mama a trăit 30 de ani singură, continuând planurile soțului. Eu fac parte dintre cei fericiți, fiindcă în cazul meu, „dragostea părinților întrece adâncurile oceanului”, cum spune un proverb rusesc. Eu nu am făcut nimic pentru ei, nici după ce au plecat. I-am închinat mamei un volum, atât. Încerc să scriu ceva despre tata și nu reușesc. Sper să-mi iasă, odată și-odată. La 25 de ani, am fost pe urmele tatei, în minele Maramureșului, unde a lucrat. Acolo am plâns pentru prima dată ca om matur.

Mama, în vizită (Gara din Cluj, 2011)
Cu Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud, lansând Universul Mama la Bistrița (2015)

– Primele cărți pe care le-ai citit au fost împrumutate de la biblioteca din sat. Ai simțit vreodată tristețe atunci când ai returnat vreo carte? Adică… a fost vreo carte pe care ți-ai dorit-o a ta pentru totdeauna?
Unchiul Văsăluc, când s-a întors de la Canal, s-a apucat de negustorie. Și, pe oriunde mergea, cumpăra cărți. A făcut o bibliotecă la el în pridvor, unde a pus o masă și un caiet studențesc, ca cine împrumuta cărți să se semneze acolo. Interesul pentru citit al runcanilor a crescut brusc, cărau cărțile fără să se semneze. Eu vedeam că rămân tot mai puține exemplare. Tata mi-a spus să nu iau nicio carte, că noi nu furăm. Când am văzut că mai erau doar vreo câteva volume, am mers noaptea și am luat de pe un raft ce am apucat. Erau două cărți mai groase, și acum le țin minte: „Velerim și Veler Doamne” de Victor Ion Pop și „Opere filozofice” de Lenin. Le-am ascuns în fânul din pod. A doua zi, fondatorul bibliotecii a bombănit ceva și a luat ce a mai rămas în pridvor, a dus restul de cărți – puține – în casă. În schimb, am primit și împrumutat cărți de la consătenii mei. Îi pomenesc aici și le mulțumesc și lor: Vasile Dâncu, poetul autodidact; Vasile Sasu, tâmplar în sat, un cititor profund; Ioan Pintea, azi directorul Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud; Vasile Sebastian Dâncu, profesorul și omul politic; Grigore Pop, ceferist și poet. La noi, și groparul din sat citește. Am primit de la el „Contele de Monte Cristo”. Viața mea nu este altceva decât sinteza cărților primite de la acești oameni și, evident, citite!

Mama lui Vasile George Dâncu şi fratele ei, Văsăluc
Țărani din Runc, Bistrița-Năsăud (1970). De la dreapta la stânga – fetița din prim-plan: sora lui Vasile George Dâncu; a doua din rândul unu: mama; al doilea din rândul doi: tatăl; ultimul din rândul doi: unchiul meu, poștașul satului. Și alte figuri legendare ale Runcului!

„Nu voiam să am toate cărțile din lume, intenția mea era să le citesc pe toate”

– A fost aceea vârsta la care ți-ai promis că vei avea toate cărțile pe care ți le vei dori?
Nu voiam să am toate cărțile din lume, intenția mea era să le citesc pe toate. Am renunțat, când am ajuns student la Cluj, și am văzut muntele de cărți de la Biblioteca Centrală Universitară. Mi-am zis: Imposibil! M-a cuprins o tristețe, că am plecat și m-am oprit în prima crâșmă. Acum trăiesc, la modul profesional, printre cărți și tot nu m-am săturat de ele.

– Unele cărți, considerate rare, nu erau împrumutate de biblioteca din sat, de teama celor de acolo că ar putea păți ceva acele exemplare. Te-au marcat acele refuzuri într-atât încât să ții minte un titlu pe care nu l-ai putut citi?
Nu am avut refuzuri de genul acesta. Eram un răsfățat, fiindcă acești oameni vedeau nebunia mea întru lectură. Ba din contră, am primit foarte multe cărți în dar. În schimb, am avut o pățanie cu mama, care atunci când eram pe punctul de a rămâne corigent la matematică, iar eu pusesem în cadrul unei coperte a manualului de mate o carte pe care o citeam, m-a prins, a smuls cartea și a aruncat-o în sobă. Era „Iliada, Odiseea, Eneida”, repovestite pentru copii de George Andreescu. Am plâns și m-am supărat atât de tare, încât mama nu a mai zis nimic legat de școala mea, de ce făceam sau nu făceam. M-a lăsat în pace cu lecturile mele.

– Ai învățat să citești la 4 ani, buchisind literele din ziarele aduse de unchiul tău de la poștă. Îți plăceau informațiile. De ce nu te-ai făcut jurnalist?
La un moment dat mi se spunea „devoratorul de presă”. Am făcut sporadic jurnalism: am colaborat la ziare și reviste, am scris editoriale și am făcut emisiuni de radio. Cred că e lucrul pe care îl regret: că nu m-am făcut jurnalist. E cea mai fascinantă meserie din lume, indiferent de formele ei, clasice sau cele de pe social media. Vedem, poate mă apuc la 80 de ani. Dar ca să răspund: o explicație ar fi că presa intră într-o arhivă, iar cartea rămâne pe raft.

Cu unchiul Ioan Pintea, poștașul satului. Tablou de Marian Coman

– Unchiul tău, poștașul satului, ți-a fost… părinte. Care este cea mai importantă lecție de viață pe care ți-a dat-o?
Unchiul meu Ioan Pintea era personajul fascinant al satului. Cred că de îl cunoștea Marin Preda, ar mai fi scris un ciclu din „Moromeții”. Lumea se învârtea în jurul oficiului poștal din Runc. Acolo veneau oamenii din sat, pensionarii, dascălii, soldații, elevii, studenții. Acolo se dezbăteau toate rosturile și rolurile umanității, de la chestii concrete, că ce-i de făcut cu acela, cutare, că bea mult și își bate nevasta, până la discuția dacă sacrul e numai în biserică sau și pe dealuri. De-acolo eu preluam corespondența ca s-o distribui și, pentru fiecare uliță parcursă – mergeam și 10 kilometri cu câte o telegramă -, primeam abonament la Cutezătorii, Luminița, Albina, Magazin istoric și, la cererea expresă a mea, la revistele de cultură Tribuna și România literară. Când a murit tata, unchiul a venit la mine și mi-a spus să țin minte două lucruri: „Unu. Așa mor oamenii! Doi. Eu nu pot să fiu tatăl tău, dar pentru mine, de acum încolo, tu ești fiul meu!”. A murit la 86 de ani, când a încercat să bată ultimul cui la un gard masiv de lemn pe care îl construia.  

– Îl mai ai alături pe poetul satului? Știu că se numea Vasile Dâncu și era autodidact, fără școală. Și… numele îl ai moștenire de la el?
O altă figură marcantă pentru sat și pentru mine a fost poetul autodidact Vasile Dâncu. În termeni preciși: era verișor cu tata. Un fenomen care și-a depășit condiția, devenind un mare scriitor. Avea patru clase, dar citise, cum trebuie și cu rost, cât un pluton de academicieni. Avea o carismă aparte și, mai spre sfârșitul vieții, era invitat la tot felul de manifestări culturale. A început și el să guste din pocalul celebrității și, la o cafea, mi-a spus: „Măi coptile – aveam 35 de ani -, eu nu mai înțeleg nimic: cei de la Uniunea Scriitorilor îmi spun Badea Vasile și oamenii din sat, Domnul Dâncu, Poetul”. De sub mantaua lui – suman îi spuneam noi, în Țara Năsăudului –, am ieșit cu toții, cei de acolo, cu aplecare pentru carte. Mai putea trăi și mai avea forță să scrie. I-am publicat un volum de poeme postum, urmează să editez o antologie cu toată poezia lui. Este un scriitor profund și iată una dintre dovezi: „În viață fiind,/ nu lăsa pe nimeni/ să-ți facă statuie./ Chiar dacă gloata/ te-ar ridica în vârf/ şi-un scrib/ te-ar compara cu Alexandru./ Încet, încet,/ măririle se duc/ pe apa sâmbetei/ ce nu are duminică”… (Poem din topor).

Cu Vasile Dâncu, Poetul de la Runc

– Unchiul tău a învățat să citească la 14 ani. În copilărie, găsise niște pagini cu poezii de Eminescu. Nu cărți, pagini! De acolo spui că a pornit dragostea pentru poezie. Acum, cărțile lui Eminescu stau în librării. De ce nu mai avem poeți?
Scriitorul american Charles Bukowski spunea, într-un poem, că avem mulți poeți, puțină poezie. Are și nu are dreptate. Poezie s-a scris și se va scrie tot timpul. Deoarece omul se miră – și aici, filosofia – și se minunează – și aici, poezia – în fața Lumii. Din cei mulți care încearcă să cucerească Absolutul cu pana de poet rămân câțiva. Așa a fost și o să fie. Nu cred că avem de-a face cu o criză a poeziei – avem destul crize -, ci mai degrabă cu una a comunicării: există o lipsă de dialog între poeți și posibilii cititori, între generațiile de poeți vechi și noi, precum și o prejudecată – și aici revenim la jurnalism – că poezia nu este de impact în spațiul social. Cuvântul poetic este balsam sufletesc, un înlocuitor ideal de Xanax. Numai trebuie să știi „să predai” acest lucru. Știu că sună patetic și, poate, naiv: poezia Lumii salvează Lumea, doar că trebuie să fie cineva care să știe cum și când să ne ofere darurile poetice, iar noi să știm să le primim.

– Sunteți o editură inimoasă, voi la Şcoala Ardeleană. Care este strategia voastră pe termen mediu și lung?
Răspunsurile legate de editură sunt cele mai grele pentru că mă feresc să folosesc clișee. Ne-am impus prin felul profesionist de a pregăti cărțile pentru tipar, am devenit vizibili pe piața de carte și am pus la punct și publicarea de carte electronică: cu puține excepții, titlurile noastre apar atât în format clasic/tipărit, cât și în format eBook. Avem în plan și am început să lucrăm deja la audiobook-uri. Nu vom renunța niciodată la cartea tipărită, dar trebuie să-i oferim cititorului posibilitatea să aleagă. Eu văd în viitor – și mergem pe linia asta – o împletire între produsul tipărit și cel electronic. Ca să reziști pe piață cu ediții tipărite, trebuie să publici cărți-obiect, pe care să-ți fie drag să le iei din bibliotecă și să le citești. Asta e soluția la sistemul de editare clasic. El se completează cu fenomenul online de promovare și editare a proiectelor noastre.

„Când, zi de zi, te gândești că trebuie să respecți obligațiile financiare ale angajaților, furnizorilor, colaboratorilor și statului, poezia se retrage din viață înapoi în text”

– Editura Școala Ardeleană este a ta? Din ce este finanțată, de vreme ce cartea se vinde din ce în ce mai greu în România?
Sunt „unic asociat”, cum se spune la Camera de Comerț. Și așa o să rămân, fiindcă nu vreau să încurc pe nimeni. Legat de vânzarea cărților, tot timpul repetăm niște statistici. Nu trebuie să ne alarmeze. De câte ori se anunță mari furtuni și afară e soare? Ce trebuie să completăm la aceste sondaje legate de puținătatea cititorilor din România este faptul că vina le aparține celor care au condus România, celor care au fost și sunt la Educație și Cultură. Dar chiar dacă trăiești pe teren arid, trebuie să găsești formule originale de a săpa și cultiva grădina. Aici și acum, editorul trebuie să fie unul activ și inspirat, să editeze cărți ce au căutare, dar cu care să nu se compromită, să caute proiecte noi/inedite și să știe cum și unde să meargă cu ele pentru o posibilă finanțare, să le promoveze la modul exemplar. Noi, slavă Domnului, funcționăm și, anual, suntem invitați la diverse manifestări în calitate de premianți în Topul Firmelor.

– „Am omorât un poet pentru un editor, și nu-mi pare rău” – sunt cuvintele tale, prin care explici de ce ai renunțat la poezie și ai devenit editor de carte. Nu crezi că ai fi putut face performanță în ambele ipostaze?
NU! Când, zi de zi, te gândești că trebuie să respecți obligațiile financiare ale angajaților, furnizorilor, colaboratorilor și statului, poezia se retrage din viață înapoi în text. Ca să faci filosofie, trebuie să ai clipe de răgaz (Aristotel), iar ca să faci poezie, trebuie să ai stări de grație. Ce mai încolo, încoace: trebuie să trăiești în chip poetic, nu antreprenorial! Poate sunt alții care reușesc, însă eu lucrez constant la editură și scriu sporadic. Așa nu ai cum să duci o viață autentică de poet și să vii cu permanente rostiri esențiale. Rare momente când ești în suferință și, la plecarea mamei, scrii dintr-o răsuflare o carte bună de poeme. Eu zic că e mai bine așa, să mă ocup de poezia altora, decât să propun banalități lirice. Adio, Poezie! Bun găsit, Măiestrie (editorială)!

– Poezia este o formă laică de rugăciune. Așa crezi. Care este cea mai frumoasă poezie din lume?
Normal că una de Eminescu. Și cred că ea se găsește doar în limba ta. Cea mai frumoasă poezie din lume este „Odă (în metru antic)”, iar cel mai frumos vers: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Am și un top subiectiv, unde prima poezie pe care am învățat-o pe de rost se află la loc de cinste: e scrisă de poetul autodidact din Runc, Vasile Dâncu. Se numește „Transilvania” și sună așa: „Coline…/ păduri…/ și munți cu miez de aur/ și Horea –/ mare cioplitor de grinzi –/ ce și-a încercat/ securea/ și-n coajă de domn”.

„Îmi iubesc necondiționat și dezinteresat țara”

– Când nu ai grijă de cărți, ce pasiuni ai?
Așa cum am spus, devorez ziarele, ascult muzică, încerc să văd un film în fiecare seară. Uneori nu am timp, alteori adorm. Îmi place să spun că singurul hobby care mi-a mai rămas – și de care mă pot ocupa – este să postez pe Facebook „Poemul de seară” sau „Poetele/Poeții Editurii Școala Ardeleană”. Și așa cum ai amintit și tu, este forma mea laică de rugăciune. Însă mai am două hobby-uri: să mă ocup de familie – ce a mai rămas din ea, lucru pe care l-am neglijat de atâtea ori, și să încerc să fiu un bun român. Am învățat de la autorii mei și din cărțile editate ceva despre meseria de Patriot. Prin tot ceea ce fac și pot, ca editor, voi fi în slujba românității – a se vedea aici cărțile de istorie pe care le-am publicat. Îmi iubesc necondiționat și dezinteresat țara, visez la o renaștere a ei și, după putință, construiesc editorial România Unită.

– Dacă ai fi ajuns miner, ce crezi că l-ai fi întrebat astăzi din subteran pe editorul de carte Vasile George Dâncu? Și care ar fi răspunsul editorului la întrebarea minerului?
Nu l-aș întreba nimic, dar aș veni cu niște sfaturi. Minerul către editor: „Chiar dacă nu trăiești în subteran, comportă-te ca și cum ai fi aici: într-o lume a realului, nu a simulacrului. La voi, acolo, sus, se poate fenta. Aici, nu!” Editorul către miner: „În ciuda faptului că ești sub pământ, să faci în așa fel încât să vezi acolo, peste tot, Lumina!” La final, copilul de țăran din mine, miner și…sau editor, îți mulțumește pentru acest interviu. Întrebările tale mă ajută în încercarea mea de a descoperi cine sunt. Noroc bun! Mulțam fain!

Ultimele Articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.