O discuție cu fondatorul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu este întotdeauna o bucurie, mai ales că, de data aceasta, ne-am jucat cu timpul după bunul plac și l-am derulat când la curcubeul de la marginea Prutului, când pe linia de tramvai a unui bulevard aglomerat, printre amintirile cu doamna Beate Fredanov, când la Sibiu, Tokyo, Paris… L-am întrebat despre prieteni și neprieteni, despre descentralizarea instituțiilor de cultură, despre dragoste și poezie.

– Aproape că ar trebui să fiți tezaurizat!
Oh, Doamne ferește!

– Lăsat spre a fi admirat și a servi drept exemplu pentru a-i mobiliza pe ceilalți, care au nevoie de exemple de reușită. Tocmai de aceea vă propun călătoria în timp specifică interviurilor mele. Așadar, ne întoarcem pe malul Prutului. Privind retrospectiv, de la înălțimea experienței pe care o aveți acum, destinul dumneavoastră poate fi cântărit în talent, intuiție, voia lui Dumnezeu…, prin mintea ascuțită a băiatului care terminase Școala de Matematici?… Gândindu-ne la un copil de la marginea hărții României care a ajuns personalitatea care învârte nume internaționale și contexte în care îi are alături pe cei mai puternici, ce a fost?
În mod cert, dacă aș avea lumina, înțelepciunea și forța de a spune „da, tot ce am făcut este determinat de voința și gândirea mea” probabil că aș da soluții. În clipa în care am început să înțeleg ce înseamnă „margine”, „limitări”, „orizont”, spații închise și spații deschise, treptat-treptat am început să fac legături. Și cred că ele sunt cele mai importante în tot ceea ce înseamnă această perioadă trecătoare pe Pământ. Pentru că Universul este uriaș, iar așa cum spunea Shakespeare, „de n-ar fi trupul carne grea, ci gând, nu m-ar opri haina depărtare ce hăuri cât de întinse străbătând din capăt de fruntarii ți-aș apare. Nu mi-ar păsa atunci că al meu picior de humă-i prins la margine de lume, căci gândul trece țări și ape în zbor îndată ce-a găsit un țel anume. Ah, gândul că nu-s gând mă-ngroapă ca poștii lungi sărind s-ajung la tine, ci plămădit mai mult din lut și apă aștept gemând ca vremea să m-aline. Din elemente-atât de-ncete scot doar lacrimi – semn că doar să plâng mai pot”. Este destinul care închide ființa în ceea ce înseamnă această perioadă trecătoare pe Pământ. Am avut șansa să stau în Mormântul Domnului Iisus, cel reconstruit de oameni după – dar care este vrând-nevrând un simbol a ceea ce a însemnat trecerea Lui pe Pământ. Am înțeles sau măcar cred că am intuit și intuiesc ce înseamnă perioada Dintre. Și atunci, privind în urmă am refăcut traseul a ceea ce a însemnat fiecare provocare, de la mersul meu în genunchi ca să întâlesc curcubeul la Prut până la primele vorbe ritmate, când au venit și l-au luat pe tata înainte de a face eu 3 ani și i-au spus „ori te spânzuri, ori te-neci, or la Colectiv te treci!” Bunicul avea sute de hectare de pământ.

– Pe care le-a pierdut…
Da. Și trecând prin aceste experiențe, privindu-le acum retrospectiv, nimic, dar nimic nu a fost întâmplător. În viața fiecăruia dintre noi sunt deschise șanse, oportunități pe care ni le asumăm sau nu, dar în clipa în care ni le asumăm nu e nimic din întâmplare.

– Dar e un preț pe care trebuie să-l plătiți pentru reușite?
În mod cert. În mod cert!

– Ce preț ați plătit?
Munca, altă ofertă care părea mai ușoară, mai altfel, mai strălucitoare și nu știu dacă ceea ce am făcut până acum a fost exact alegerea cea mai bună. Sau drumul cel mai important pe care sufletul, trupul, ființa îl au la dispoziție ca încercare spre ceea ce înseamnă perfecționarea spiritului.

„De fiecare dată de când fac legături între cuvinte și între idei sunt flashuri care vin din marile poeme ale lumii și care sunt înmagazinate în mine”

– Ați învățat să vorbiți recitând poezii? Nu-mi imaginez cum ar putea fi înmagazinate în mintea unui om atâtea versuri! De fiecare dată în aparițiile dumneavoastră recitați ceva. Aveți, parcă, o poezie pregătită pentru fiecare întâlnire sau moment…
Nu, ele vin. Pentru că de fiecare dată de când fac legături între cuvinte și între idei sunt flashuri care vin din marile poeme ale lumii și care sunt înmagazinate în mine. Când am mers la Liceul „Costache Negruzzi” din Iași… m-am dus mai repede, pentru că în clasa a VII-a cred, la școala generală, am luat unul dintre cele mai importante premii pe Matematici. Și m-au luat mai repede la liceu.

– Oricum, ați ajuns la școală la 5 ani…
Da.

– Din start ați câștigat timp…
Da, știam să scriu, știam să citesc și ai mei nu mai aveau ce să facă cu mine atunci, la 3 ani, când ne-au luat tot… M-au trimis la bunica dinspre tată…

– Tatăl dumneavoastră a putut supraviețui acelui șoc?
Da.

– Dar bunicul, nu.
Bunicul… i-a explodat inima la 103 ani, când au fost luate pământurile.

– Ați recuperat peste timp agoniseala lor care le-a fost luată atunci?
Nu. Au fost cam 1.800 de hectare. Intraseră atunci rușii, în ’68, și când a fost forțat bunicul să semneze hârtia că dă tot Partidului Comunist i-a explodat inima și a zis „nu rusește în neamul meu!” Eu am auzit tot timpul pe malul Prutului limba rusă și am în ureche muzicalitatea acestei limbi care este fenomenală, dar nu știu alfabetul, nu știu să scriu, să citesc pentru că am respectat acea cutumă pe care bunicul a impus-o Plecând la Ceruri. Dar am jucat în limba rusă chiar la un teatru din Kiev, unde e teatru de război acum.

– Ceva din rădăcinile familiei v-a rămas în zona aceea a țării? Știu că bunicii au avut foarte mulți copii – sunteți o familie mare! Există ceva ce vă leagă geografic de locul acela?
Sigur, e centrul Pământului! Când mă duc acasă mă descalț și iau energia din locul respectiv. Pentru că, din fericire, casa unde m-am născut este și am reușit să o dau unei familii care se îngrijește de ea și care o duce mai departe. A rămas via, au rămas copacii, au rămas locurile, amintirile și exact pe cărarea cea mai importantă acolo sunt o casă mare și o alta cu o bucătărie – și aici, în cotul unde se merge cel mai mult când au plecat ai mei, tata și mama, de acolo, când i-am adus la Sibiu, exact acolo, în mijlocul drumului, a apărut un copac. Așa se face că acum acolo e un salcâm gros cât mine! Mă uit de fiecare dată cu o mirare nebună de ce tocmai acolo a crescut?! E un semn pe care dacă nu-l înțelegem… măcar trebuie să încercăm să primim acel miracol. E un semn că Cel Senin ne arată ce înseamnă și barierele, și obstacolele, și trăinicia unei trăiri. Acolo e Centrul Lumii și eu merg an de an – nu întâmplător am făcut Premiile „Constantin Chiriac”! Cred că dacă personalitățile importante din România ar face un lucru similar în locurile unde s-au născut și ar încerca să adune energia bună a copiilor…

– …România ar fi o pădure de salcămi!
Da, da! Și nu numai că ar fi o pădure de salcâmi, dar ar avea, în primul rând, rost. Și repere! Pentru că așa cum am descoperit cu bunicul stelele pe cer, răsăritul, apusul și întâlnirile în numele a ceea ce înseamnă comunitatea mică, familia, alături de comunitatea mai mare – localitatea unde te-ai născut, cu orizontul, cu margini dar și cu deschiderea către locurile vecine și către Univers și când copil fiind îți iei puterea cu privirea ta să stingi și să aprinzi stelele, în mod cert Universul mic împreună cu Universul mare nasc acele punți care dau Cunoașterea. Cunoașterea este cu totul altceva decât a învăța pe de rost niște lucruri.

– Ați cules stelele de pe cer și le-ați presărat la Sibiu, pe Aleea Celebrităților. Iarăși… o metaforă despre cum priviți cerul și din care parte a lumii. De ce ați dat la Teatru? La facultate? Erau peste 500 de candidați pe un loc, dumneavoastră aveați o minte sclipitoare pentru matematică… Ce avea meseria aceasta încât să vreți să vă dedicați și timpul și priceperea pentru Actorie? Erau candidați care se prezentau la admitere și de unsprezece ori… ani la rând…
Da, am avut un coleg care a dat de douăsprezece ori!

– Și dumneavoastră când ați terminat facultatea erați mai tânăr decât mulți care se înhămau la drumul acesta… Cum ați știut că acela e drumul, într-o meserie aproape nesigură pentru orice vremuri în România?
Da… Nu am știut, a fost o fascinație! O lumină, o bucurie care venea dinăuntru. Atunci când ne-au luat toate bunurile familiei, când eu încă nu împlinisem 3 ani, mă întorsesem de la bunica. Bunica Ecaterina, bunica dinspre mamă făcuse 16 copii cu doi bărbați care au murit – unul în război, altul…

– Înecat.
Ea îmi citea seara poezii, povești și urmărea cu degetul pe pagina cărții. Probabil că această memorie vizuală s-a dezvoltat și m-a însoțit altfel decât pe toți ceilalți. Și când m-am întors – după ce ai mei când ne-au luat tot au făcut o casă în care să putem trăi în continuare – când m-am întors, în toamnă, am venit cu un bagaj uriaș de poezie pe care am început să o spun de Hramul Bisericii Mihail și Gavril, celor care veneau. Tata are 16 frați, mama – 17. Deci sunt „mii și mii” de verișori, nepoți, strănepoți… Acest mecanism al învățării și al rugăciunii și al poeziei… Am spus Crezul în biserică tot așa, de la 3 ani și am primit probabil cei mai curați bani atunci, spunând poezie. Mă uitam peste Prut și pe vârful dealului, acolo în Basarabia, era o șosea. De acolo au venit tancurile în ’68, când au intrat rușii. Poezia a fost ca o stare de sănătate, dar și ca o stare de grație și când am ajuns în clasa a VII-a la Școala Generală de la „Constantin Negruzzi” eu învățam foarte repede. Pe vremea respectivă liceul acela era numai pentru băieți. Și „Oltea, Doamna” era numai pentru fete. De la orele 16.00 era perioada de studiu – așa se numea. Aveam șefi de meditație din ani mai mari. Fiind un liceu de băieți, nu era acea zonă de democrație în care să nu primești palme sau pedepse. Pentru că îmi terminam foarte repede temele, începeam să fac tot felul de năzbâtii – să pișc, să mă joc… Am stat în genunchi și cu mâinile în sus!…

„Prin pedeapsă, am avut șansa să descopăr biblioteca”

– …Pedepsit pentru „artă”…
Încât, prin pedeapsă, am avut șansa să descopăr biblioteca. Liceul a dat nenumărați academicieni, absolvenți excepționali… Liceul a fost înființat înainte de 1900. Ca și mine, au fost nenumărați donatori care au dat carte. Eu continui să donez cărți an de an pentru biblioteca de acolo. Revenind, fiind pedepsit puteam să merg la bibliotecă. Așa am descoperit biblioteca, poezia. Și de atunci am început scriu! Și așa am învățat foarte repede poezia, pentru că atunci când o scriu ea curge din mâna mea. Și, curgând din mâna mea, ea devine a mea.

– Cumva felul acesta de a acumula cultural și de a vă mobila interior ascunde dorința de a construi „palate” pe care alții să nu le poată lua? Chiar și acum, când mergeți la o negociere vă duceți singur… fără echipe numeroase… Credeți că șocul copilului aceluia căruia i s-au luat toate lucrurile dimprejur, toate bunurile construite de generații v-a făcut să constuiți interior ceva ce nimeni altcineva nu vă poate lua? Material lumea vă poate lua oricând, orice, și puteți clădi de la capăt…
Lucrurile nu stau chiar așa. Eu am avut o copilărie absolut extraordinară! Totul a fost un miracol! Dincolo de toate relele pe care le povestesc – faptele au devenit în timp, judecându-le și privindu-le retrospectiv, rele. Dar au contat faptul că eram în mijlocul a zeci, sute de animale, că seară de seară bunicul stătea pe un tron pe care niciodată nu avea dreptul să stea altcineva, că se adunau zeci de oameni seara, în jurul lui, și avea înțelepciunea de a fi în legătură cu Dumnezeu, cu lumea și îl auzeam spunând „copii, mâine vom merge să adunăm fânul, că până poimâine o da Dumnezeu și o ploua”…și ploua!

– Așa cum și dumneavoastră „comandați” de ani buni vremea la Sibiu, când e Festivalul…
Da, nu am suspendat niciun spectacol. Nu plouă. Sau, dacă plouă, plouă atunci când trebuie! Și mă duc împreună cu Părintele Necula și ne rugăm împreună în altar. Îmi face cinstea și bucuria de a fi parte, ca un frate, la ce înseamnă Festivalul de la Sibiu. Și întotdeauna, înainte de Festival și după Festival facem câte o rugăciune împreună.

– Ați ales Sibiul, fără să-l vedeți. La Repartiție puteați să alegeți orice oraș…
Mai puțin Bucureștiul. Era închis.

– Vi l-ați fi dorit?
Am și venit în București în 1986, parcă. Am venit la Teatrul Național. Jucam deja, de mai multă vreme. Am avut o poveste interesantă cu o fată frumosă din alte zone ale lumii…

– Adică v-ați îndrăgostit.
Și am ajuns până la Elena Ceaușescu ca să pot să merg în țara de unde era fata. Nu s-a putut. Și pentru că COM-ul cum era, Consiliul Oamenilor Muncii din Teatrul Național nu mi-a dat drumul să merg, m-am întors la Sibiu. Probabil că așa trebuia să se întâmple! În mod cert, în București nu aș fi făcut ceea ce am făcut la Sibiu!

– A fost aceea Marea Dragoste și a fost prețul pe care l-ați plătit?
Nu știu… Nu fac ierarhii. Așa cum spuneam, în prima perioadă a vieții a fost o Lumină, o bucurie, o deschidere incredibilă. Eu m-am bucurat și mă bucur de viață enorm! Și zi de zi este un miracol că putem să avem lumină și căldură de la Soare fără să plătim nimic, că putem să avem raiul acesta pe pământ când ne ducem în mijlocul naturii și încercăm măcar să conștientizăm ce daruri extraordinare avem pe care nu știm să le prețuim. Ei bine, de-a lungul timpului am avut atât de multe deschideri, am văzut atât de multe țări – roată împrejurul lumii și am înțeles ce înseamnă bucuria de a dărui încât în clipa în care am realizat că locul meu este acolo unde destinul mă duce și că, de fiecare dată, nu trebuie să impunem noi ce vrem cu obstinație mi-am dat seama că s-ar putea ca în destin să nu fie acel lucru banal care ține de un avantaj material sau de un avantaj financiar, ci să fie ceea ce înseamnă bucuria de a dărui, de a schimba o comunitate sau de a influența o lume! Am avut o profesoară absolut fantastică – doamna Beate Fredanov, care a scos marile promoții de artiști! Și țin minte că în anul întâi eu nu trebuia să ajung la clasa dumneaei, trebuia să ajung la Dem Rădulescu care a fost șef de comisie și urma să ia clasa. Trebuia să fac armata și pentru că am făcut o hepatită din cauza unui ac de seringă cu care mi-au luat sânge la Bacalaureat și care a avut hepatită, mi-au pus microbul în corp. Având 521 de candidați pe loc, am reușit să trec de toată lumea, dar făcând acea hepatită mi s-a schimbat situația – de la „incorporabil” la „neincorporabil”. Am făcut o cerere și am venit cu un an mai devreme. Și așa se face că m-a luat doamna Beate Fredanov la clasa domniei sale. A încercat să mă înțeleagă. Era o pedagoagă grozavă și, într-o seară, m-a invitat să o conduc acasă. Mergeam pe stradă, Stătea pe Ștefan Mihăileanu, spre Izvorul Rece. Avea o casă minunată! A trecut prin multe încercări, Doamne! A fost măritată cu unul dintre cei mai bogați oameni – Iuliu Ghelerter, fratele lui Moni Ghelerter – marele regizor și au fost multe presiuni asupra ei. Gândiți-vă că în toate orașele a fost câte un Spital Ghelerter și toate au fost naționalizate, apoi. Atunci am întrebat-o, cu tupeu: „Doamnă, eu voi ajunge actor?” „Da, Constantin, tu vei face o bună carieră, dar mult mai important decât asta e faptul că tu vei construi structuri noi. Tu vei inventa lucruri pe care alții nu le știu și nici măcar nu le-au gândit. Lucruri noi! Pentru țara asta, pentru lumea asta”. N-am înțeles mai nimic și mă uitam la dumneaei și-mi ziceam „Ah, ce îmi spune?! Probabil că sunt lucruri care vor să ascundă faptul că poate nu am suficient…

…Talent de actor…
…Talent și energie. Și i-am și spus: „Doamnă, dumneavoastră mă învăluiți cu vorbe frumoase!… Sunt bun de actor, voi fi actor?” „Dragul meu, vei fi fantastic, dar ascultă ce îți spun… vei construi”. Și abia mult mai târziu, după ce am făcut Festivalul, după ce am început să dezvolt lucruri unice pentru România – mi-am dat seama de însemnătatea vorbelor doamnei Beate Fredanov. Pentru că să poți să faci o platformă doctorală gândind cum să îndrepți răul copiatului și al facerii de doctorate la comandă și pe bani… Am inventat acest lucru pornind de la ceea ce înseamnă dezvoltarea unui proiect concret în care să ai puterea de diseminare teoretică în așa fel încât să vii cu capacitatea de a teoretiza ceea ce intuiția, talentul, capacitatea ta nativă au născut. Alături de asta e Bursa de Spectacole – singura bursă din România. Am pus în Mijlocul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu „Festivalul Școlilor”… Toate lucrurile acestea sunt unice în lume! Ei bine, mult mai târziu am înțeles ce a vrut să spună doamna profesoară și atunci când ajung într-o biserică, într-un loc de cult, mă duc și îi aprind o lumânare pentru că atunci, la început, n-am înțeles! Țin minte… nu vedea – avea o lentilă groasă cât degetul meu, pe care și-o punea la ochi. Și scria mare pe niște caiete pe care le lua direct din tiparniță. Când repeta cu noi își lua și ochelarii și spunea „Constantin, degetul mic de la mâna dreaptă e crispat”. Cum vedea, Domnule?!

– Cum vedeau nevăzătorii din cartea lui Saramago!
Exact. Țin minte că, la un moment dat, am trecut strada. Acolo, aproape de Izvorul Rece sunt câte două linii pe sens. Ea a simțit că eu începusem să devin fluturaș. Descoperisem aici bucuria spunerii de poezie la balurile universităților, eram așteptat, dus cu mașina… Era un roi de fete în jurul meu… Trecând strada atunci, când am ajuns pe la mijloc, m-a prins de mână, m-a ținut strâns și s-a uitat în ochii mei. Mă uitam în ochii ei, erau ca două fântâni! Avea o ținută superbă și eu mă uitam în ochii ei. Semaforul s-a făcut roșu, au început să vuiască mașinile foarte aproape de noi, eu mă tot bâțâiam și m-a strâns odată de mână cu putere incredibilă ca să nu mă tot bălăngăn și mi-a zis: „Constantin, sărind din femeie în femeie pierzi exact ce e mai frumos la o femeie! Constantin, să nu te dedai la lucruri urâte!” M-a luat de braț și am plecat – nu am mai vorbit niciodată despre asta.

„Viața noastră este lecția de a învăța cum putem dărui”

– Cine v-a învățat ca atunci când construiți ceva pentru o comunitate să vă uitați la sărbătorile oamenilor?
Asta am învățat din mers… Noi venim cu datele pe care le avem… Arghezi spune foarte frumos „căci tu mi-ai curmat amintirile de dinainte de a mă fi născut și acum sunt ca un prunc orb născut care nu și-a văzut mama niciodată”. Avem în noi atât de multă informație și în mod cert sufletul a avut alte întrupări și experiențe – pentru că am cunoscut multe locuri pe care în mod cert le-am întâlnit altădată, toate împrejurul lumii. Toate lucrurile astea, când nu încerci ca tu să stăpânești tot, ci pur și simplu să înțelegi și să fii deschis către tot ce înseamnă provocare în această viață în raport cu Pământul, cu Cerul, cu Apa, cu toate energiile, cu Stelele și așa mai departe, atunci te pui în conexiune cu tine, cu lumea… Și probabil că viața noastră este lecția de a învăța cum putem dărui.

– Cui ați dăruit? Dacă ne gândim la începuturile Festivalului și la Sibiu ne amintim că era un oraș – după cum dumneavoastră ați spus – nu exista niciun hotel de cinci stele, nu exista chiar niciunul de patru stele… Aeroportul avea două zboruri pe săptămână… Practic acest Festival Internațional de Teatru, gândindu-ne pragmatic și cântărind în termeni de business, ar fi fost imposibil de inventat de unul singur, într-o comunitate. Pentru cine l-ați făcut? Să vă demonstrați că se poate, când lumea zice că e imposibil, pentru oamenii de acolo care vă adoptaseră, practic…
Sunt linii de forță și de energie pentru fiecare comunitate. Să nu uităm că Sibiul a avut primul teatru din Estul și Centrul Europei – construit la 1788, cu loji din lemn de trandafir, cu un săptămânal teatral. Să nu uităm că în România avem un lunar care apare la 6 luni!!! Apropo de ce înseamnă zona de Teatru! Ei bine, toate lucrurile acestea chiar dacă nu le-am știut, le-am învățat în timp, dar simți energia locului! Simți ce se poate face și ce potențial e!

– Dar nu aveți nicio culoare politică.
Doamne! Sunt sub semnul a ceea ce înseamnă legătura cu Stelele, cu Pământul… Revenind – am plecat dintr-un oraș unde eram genial seară de seară, chiar dacă eram prost.

– Pentru că vă cunoștea toată lumea, având atât de multe rude.
Exact! Și atunci, decât să eșuez în crâșmă… Eu nu am avut justificarea asta atunci când, peste noapte, am hotărât: „Nu merg la Iași!” Pentru că toată lumea mă aștepta acolo! Și am stricat și toate jocurile colegilor mei din generație pentru că toți și-au făcut calculele crezând că eu merg la Iași. Altcineva voia să meargă la Sibiu. Și tatăl său ieșise la pensie de la teatru, ca să aibă locul disponibil. Deci am fost așa o tulburare a apelor – vorba lui Blaga – care probabil că e necesară din când în când. Și care dă roade, măcar într-o direcție. Și Sibiul a avut această șansă. Și nu îmi arog niște puteri și niște drepturi, ci eu m-am înhămat împreună cu câțiva prieteni care au venit alături de mine să facem Capitală Culturală Europeană, să facem acest Festival, să dezvoltăm Fabrica de Cultură, Bursa de Spectacole, platforma doctorală și toate celelalte… scena digitală… Toate lucrurile acestea vor lăsa semne și vor schimba vrând-nevrând felul de a gândi. În clipa în care poți să faci legătură directă cu Théâtre de la Ville unde vom juca, la 1 decembrie, „Jocuri, vorbe, greieri” și poți să joci Sorescu, „Iona” peste doi ani la Tokyo Metropolitan Theatre cu cel mai important actor al Japoniei în regia lui Silviu Purcărete, după ce ai reușit, din 2017, să pui an de an câte un spectacol la Tokyo Metropolitan Theatre… Să poți să impui la ISPA, cea mai importantă structură de Artele Spectacolului din lume – International Society for Performing Arts pe Hideki Noda ca The Most Distinguished Artist in the World… la cel mai important premiu mondial și să vină acest nume de legendă să facă reverență în fața ta pentru că eu am făcut acea propunere în boardul de la ISPA… Am gândit tot timpul nu pentru mine, ci pentru ce înseamnă dezvoltarea de relații. Și în clipa în care dăruiești, în mod cert lucrurile se vor întoarce. Numai că nu trebuie să gândești „cum mi se întoarce mie, în ce fel?!”, ci dăruind să construiești punți care dau sens dialogului și capacității de a face platforme în care tinerii să poată să se dezvolte.

„Niciodată nu m-am angajat în ceva de azi pe mâine!”

– Câți dintre cei responsabili de cultură credeau că Festivalul va depăși 30 de ani?
Nu știu.

– Dar dumneavoastră credeați?
În mod cert! Niciodată nu m-am angajat în ceva de azi pe mâine! Întotdeauna am gândit într-o anume statornicie. Venind dintr-o familie cu două neamuri atât de speciale și de puternice, spunând poezie și bucurând lumea probabil că era și o zonă de ego care se dezvolta, dar care nu ducea într-o zonă rea în care să se dezvolte vanitatea, egoismul „să fie numai al meu”. Tot timpul când am făcut Festivalul, când am făcut Bursa de Spectacole, Programul de Voluntari, toate celelalte structuri… am gândit cum putem dezvolta totul în așa fel încât tinerii să aibă acces, să poată să se dezvolte, să aibă deschideri. Emmanuel Demarcy-Mota, care este Directorul Artistic și fratele meu mai tânăr de la Théâtre de la Ville a venit la Sibiu prima dată grație prieteniei cu George Banu și cu tatăl domniei sale, Richard Demarcy. El fiind născut tot din două familii foarte speciale – Richard Demarcy, unul dintre marii regizori ai lumii și mare gânditor în zona teatrului și Mota – familia mamei lui care a fost directoarea Teatrului Național din Lisabona. Și când a venit și a văzut programul de voluntari de la Sibiu i-a plăcut atât de mult încât a zis „noi trebuie să schimbăm secolul și mileniul care vin! Luăm pe toți cei care sunt născuți în secolul și mileniul acesta, care sărăbătoresc majoratul”. Și atunci am creat, în 2018, Programul „18-21” și am avut 500 de tineri din toată lumea care erau oricum la Sibiu, dar cu care am dezvoltat un parteneriat – Teatrul Național din Sibiu, Théâtre de la Ville din Paris. La care s-au adăugat apoi Teatro della Pergola – Teatrul Național din Florenza și alte structuri din Portugalia… de peste tot din Europa, din Africa – pentru că am făcut o punte și acolo, în așa fel încât să dăm șansa celor care împlineau vârsta majoratului să intre în acest proiect. El a început pe zona de artiști. Eu am spus că e bine să dăm șansa tuturor celor care chiar dacă nu sunt înzestrați din punct de vedere artistic, poate că au forță în ceea ce înseamnă gândire și organizare. Am dezvoltat și zona de voluntari! A fost de acord și, iată, împreună dezvoltăm acest proiect unic în lume, care își are roadele la Sibiu. Nemaivorbind că foarte mulți care au primit stea pe Aleea Celebrităților au jucat spectacolele prima dată la Sibiu, apoi au plecat cu ele în lume.

– Ați pus condiție pentru cei care au primit câte o stea – să vină în România.
Da! Absolut! Și așa au plecat apoi la Paris, la Shanghai, la Tokio, în Israel… Pentru că au fost văzuți la Sibiu.

– La Sibiu Teatrul este unic și pentru că ați promovat ideea descentralizării. Sunteți singurul Teatru Național care depinde de Autoritățile Locale, nu de Ministerul Culturii. Și spuneți că vi se pare corect astfel. Câți neprieteni v-a adus această credință?
Doamne! Vorbeam înainte de a începe acest interviu despre „solidaritatea călduților” – a celor care au ca rațiune verbul „mă descurc”. Adică „eu, cu tot neamul meu, cu gașca mea, mea… mă descurc”. Fără a gândi o construcție, fără  gândi o schimbare și un bine al comunității. În 2004, înainte de Capitala Culturală Europeană prin Hotărâre de Guvern – și m-am bătut pentru asta – am transformat Teatrul de Stat din Sibiu „Radu Stanca” în Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu. Am reușit atunci, prin Hotărâre de Guvern să fa acest lucru: să fie în subordine locală. Pentru că e important să dai seamă la tot ceea ce faci în fața comunității pe care o reprezinți și căreia I te adresezi. E aberant ca eu să vin să dau seamă Ministerului Culturii sau unei structuri din București, atâta timp cât eu sunt în directă legătură cu o comunitate.

– Când era să veniți la Minister… Era să veniți cu totul, ca Ministru al Culturii. Doar că Guvernul respectiv nu a acceptat propunerea dumneavoastră de a vă da 2% din Buget cu garanția pe care ați fi semnat-o că recuperați minim 6%. Ca să semnați lucrul acesta… Este ceva foarte important. Pe ce vă bazați?
Vrând-nevrând, am demonstrat că la Sibiu se poate! Am reușit să conving comunitatea de acolo să investească în Cultură cum nu știu dacă se mai investește în vreun oraș din Lume, nu din România. Totuși, să pui 14% din bugetul local pentru Cultură și să poți să aduci înapoi 18% prin ceea ce înseamnă Agenda Culturală dezvoltată pe perioada unui an întreg. Este o demonstrație cu asupra de măsură că, iată, cultura este nu numai un motor de punere în pagină a unei comunități în fața lumii întregi, ci și un motor de dezvoltare durabilă economică, socială, educațională. Plecând de la aceste date și pornind de la o reformă reală – pentru că dacă am lua în calcul ce înseamnă toate comunitățile din România cu patrimoniul pe care îl au, cu regiunile…

– Cu sărbătorile…
Cu sărbătorile religioase, laice în acord cu anotimpurile… și am face o agendă reală de sărbători de care lumea nu numai să se bucure și să le accepte, ci să le și simtă, să le asume ca pe un ritual… în mod cert lumea s-ar dezvolta altfel.

– Sunteți cel mai important profesionist din domeniul cultural al momentului în România?
Nu facem clasamente.

– Vă întreb pentru că eu cred că acum nici ideea de a fi ministru nu v-ar mai putea tenta.
Am avut mai multe oferte. Cred că sunt importante timpul, energia, capacitățile de dezvoltare, recunoașterile, relațiile și prieteniile pe care le-am dezvoltat împrejurul Lumii cu marile personalități. Să nu uităm că numai pe Alee sunt 63 de personalități uriașe! Visam, în perioada comunistă, să pot să am acces la ceea ce înseamnă creația lui Peter Brook, a lui Peter Stein sau a lui Eugenio Barba. Ei sunt prietenii mei! Și am și drepturile de autor de exploatare a operei lor. Când am fost prima dată la Sankt Petersburg și apoi la Moscova și am văzut ce însemna Baryshnikov nu mi-am imaginat vreodată că va veni să mă roage să fie pe Aleea Celebrităților, după ce am negociat 9 ani ca să-l aduc la Sibiu. Și condițiile au fost draconice. Iar după ce a fost la Sibiu, nu numai că a înțeles ce se întâmplă aici…

– …Ci și-a și prelungit șederea.
Da. Și a revenit anul următor împreună cu băiatul lui. Au mers roată împrejurul României o lună și ceva. Toate poveștile astea sunt lucruri care s-au întâmplat! Sunt grozave, formidabile! Dar aceste fapte nu sunt lucruri de strigat, de țipat în prime-time-ul televiziunilor. Și nici pe Facebook, care adună senzaționalul în general sub zodia răului, a distrugerii, nu sub zodia bucuriei și a întâlnirii și a înțelegerii. Din această cauză am hotărât că drumul meu este important să continue în zona zidirii, nu în zona în care sunt disputa, orgoliul, răul, pierderea de timp pentru a justifica sau pentru a arăta că ceea ce fac e bine și corect.

– În România tindem să aruncăm cu noroi pe multe lucruri. Cum se face că nu a trebuit să apărați ceea ce faceți, ci doar să înfloriți ideile? Nimeni nu s-a legat de dumneavoastră…
Ei, Doamne! Doamne!

– …Atât de puternic încât să vă clintească… nu cred!
De-a lungul timpului au fost momente uriașe! Am pus casa doamnei mele amanet ca să pot să fac Festivalul. Au fost momente foarte grele de-a lungul timpului, dar nu despre ele vorbim, ci despre puterea și capacitatea de a construi. Faptul că putem să avem zilnic în jur de 100.000 de spectatori fizic și câteva milioane online este un lucu fără precedent. În 2020 am fost singurul festival care a existat într-o țară care nu are o bază materială și, mai ales, o logistică pe zona IT atât de puternică încât să faci în două luni o scenă digitală. Dar forța relațiilor și a prieteniei – în primul rând a celor care sunt pe Aleea Celebrităților!… Inventând Scena Digitală și apoi dăruind-o mai departe pentru că e totuși singura structură din lume care a dat 3.000 de abonamente militarilor NATO care apără acest teritoriu. Am căutat toate formele de pareneriat și negăsind formele legale de colaboarare…

– Le-ați inventat.
Am spus că, până la urmă, e bine să dăruiesc fără să aștept o remunerare. Nimeni nu face așa, oamenii spun „dacă nu sunt plătit, nu dau!” De multe ori trebuie să rupi de la tine, să dăruiești. Azi, mâine, poimâine… până când lucrurile devin normale și statornice în a dărui. Eu nu am avut, din punct de vedere legislativ, o putință de a investi în Scena Digitală. Pentru că nu exista o astfel de structură. La fel a fost atunci când am făcut pentru prima dată Facultatea de Teatrologie și Management Cultural. În 2000, când am făcut asta, nu era în COR această profesie. Acum au apărut atâtea și atâtea profesii și COR-ul trebuie readaptat! Numai în clipa în care am avut prima promoție s-a trezit Ministerul Educației că a aprobat ceva… și atunci a trebuit să rezolve. A fost un scandal mare, pe care l-am aplanat cu toții pentru că era autoritatea lucrului bine făcut.

„Tot timpul sunt deschis pentru tot ce va veni!”

– Ce e de inventat de aici încolo?
Vor veni atât de multe alte provocări! Sunt convins că vor fi miracole! Tot timpul sunt deschis pentru tot ce va veni!

– Dar ceva uimitor?
Totul e uimitor! Pornind de la cel mai mic amănunt – pentru că dacă luăm fiecare element pe care îl ai în mâini fără să realizezi cât e de uimitor. Nu te duci în acea zonă de fanfaronadă să spui „să vezi ce tun o să dau, să vezi ce lucru extraordinar o să fac!” Din 2007 jucăm „Faust” cu casa închisă. Este singurul caz din lumea asta!

– Recordul este de 4 minute pentru vânzarea biletelor?
În câteva minute se vând toate spectacolele! Și se vând în afara României! Bineînțeles că am învățat ce înseamnă să promovezi și atunci am pus totdeauna vineri-sâmbătă-duminică. Iar la Fabrica de Cultură care, în sfârșit va deveni proprietatea Primăriei și o vom primi în administrare. De-a lungul timpului, „Faust” a născut cinci mari centre culturale împrejurul Lumii: la Edinburgh, la Bruxelles, la Maribor – care a fost Capitală Culturală Europeană și am jucat tot într-o hală industrială care s-a transformat într-un centru cultural. Apoi la Budapesta și la Frankfurt. Când ai un asemenea tezaur… să nu-l folosești?! Deci în fiecare loc unde a fost „Faust” s-a făcut câte un centru cultural uriaș! Numai la Sibiu a trebuit să așteptăm atât de mult ca să putem, în sfârșit, să instituționalizăm Fabrica de Cultură unde avem și Sala „Faust” și Sala „Eugenio Barba” unde e spațiul kabuki pentru că acolo s-a jucat prima dată. Într-un hangar gol, Eugenio Barba a venit cu toată structura lui. Nu întâmplător el este primul pe Alee. El a fost primul care a venit acolo în numele prieteniei, al frăției! Și nu întâmplător tema de anul viitor a Festivalului este „Prietenie”. Când ai toate aceste date, celelalte se împletesc, vin firesc. Bineînțeles că atunci când privești de dinafară cum se întâmplă asta, cu cât timp înainte, cum am făcut… pare alfel. Dar respirăm făcând lucruri importante și gândindu-ne ce înseamnă bucuria spectatorului.

– Cum faceți cu cei pe care îi lăsați însetați de spectacole? Cei care nu reușesc să-și ia bilete la timp? Există, de fiecare dată, după edițiile Festivalului, acești oameni care rămân „pe dinafară”, cu gândul că n-a fost destul cât să poată avea acces toată lumea.
Fiecare dintre noi are această sete de frumos, de bine, de extraordinar. Din acest motiv, atunci când lucrez ca manager și vorbesc cu tinerii regizori încerc – vizionând spectacolele pe care le facem… și avem în repertoriu 131 de spectacole… Numărați toate spectacolele din București, de la toate teatrele, și vedeți câte sunt!!!… – șe spun că pentru a putea afce lucruri care să însemne miracole, emoție, întâlnire unică trebuie să ne gândim la timpul oamenilor, la bucuria lor, la ce și-au dori, la ce nu au văzut, ce îi va surprinde, ce au nevoie, cum facem să alungăm ura, violența, discriminarea, răul, nenorocirea, prin tot ceea ce prezentăm. Cum îi facem să zâmbească?! Cum îi facem să se simtă importanți și parte din ceea ce noi gândim?!

– Pentru că mă puneți să socotesc la ce se întâmplă în București, aș socoti ce se întâmplă la nivel național. Fiecare făuritor de festival își dorește – delarat sau nu – să concureze cu dumneavoastră sau să vă întreacă. Credeți că e bine ca România să se împrăștie în atât de multe proiecte sau așteptați din partea celor care au inițiative să vină spre dumneavoastră și să-l dezvoltați pe acesta?
Cred că, în primul rând, România are nevoie de politici culturale în toată țara. Porind de la regiuni, comunități… în așa fel încât acele comunități să fie aduse la viață printr-un dat cultural. Este o risipă de bani uriașă numai pentru lucruri care nu spun nimic, care nu lasă niciun semn, care nu se ancorează pe ceea ce înseamnă specificitatea acelei comunități. Gândiți-vă ce ar însemna să poți să aduci la viață Delta Dunării.

– Ați accepta să mai construiți într-o zonă?
A fost o negociere, la un moment dat. Și dacă aș fi avut atunci certitudinea, printr-un contract, că Delta Dunării va fi respectată și nu va fi poluată și nu se va da drumul la exploatări și tăieri și construcții sub semnul ilegalului și al distrugerii florei și faunei, aș fi mers mai departe pentru că un astfel de proiect ar fi însemnat câteva milioane de vizitatori an de an. Cum faci ca să protejezi, nu să distrugi?! Și atunci m-am gândit și am pus în cumpănă – ceea ce fac e bine sau rău?!

– Deci ați accepta pe viitor și un alt proiect în altă parte a României?
Dar am acceptat – am fost în atâtea ale locuri! M-am dus cu 4 ani înainte la Timișoara, ca să fac o punte. Din păcate…

– Dacă întrebăm oamenii de rând despre Capitală Culturală, cred că și acum mai mulți au tendința să spună „Sibiu” decât actuala capitală – Timișoara.          
Nu trebuie făcute comparații. Dacă atunci când am trecut pe acolo se lua în considerare ceea ce chiar știu și ceea ce mă pricep pentru că am fost, de-a lungul timpului în mii de locuri… Sunt profesor emeritus în vreo 16 universități în lume. Peste tot unde merg eu nu mă duc să-mi bat joc de studenți. N-am cum să fiu profesor normal! Pentru că ar însemna să mint. N-am cum să mă duc să țin cursuri peste tot. Pot să mă duc să fac o evaluare, pot să mă implic într-un proiect în care studenții, profesorii respectivei universități să beneficieze de pe urma expertizei, a legăturilor, a capacității de a gândi împreună proiecte. Timișoara avea o șansă uriașă pentru că prin mojlocul ei trece Bega, care cară viață de-a lungul acelui oraș. Când pe ambele maluri s-ar fi adus la viață acest oraș… S-a încercat…

– Dacă în brațele Sibiului v-a aruncat o neîmplinire în dragoste, ce se întâmplă acum în viața dumneavoastră? Cum sunteți când nu faceți teatru, proiecte, când nu construiți?
Dar nu e o perioadă a zilei în care nu fac teatru sau nu fac proiecte. Nu e o perioadă în care să stau pentru că trebuie să mâncăm sau pentru că trebuie să iubim.

– Am prins nuanța „doamna mea”.
Da!

– Este o declarație de dragoste învelită în respect. N-ați spus „nevastă-mea”…
Da, este un om care a îndurat foarte mult! Foarte mult! Faptul că suntem de mulți ani împreună a însemnat pentru ea clipe de încercare uriașe! În spatele festivalului, noaptea este „bucătăria” festivalului, un spațiu mic unde au intrat cei mai mari artiști ai lumii. Toți care au fost la Sibiu au trecut pe acolo pentru că locul acela e o legendă. Acolo se mănâncă foarte bine, se întâlnesc oamenii care descoperă pălinca Festivalului, bucuriile care sunt acolo. Ea a avut un început sub semnul Teatrului – a jucat teatru și după aceea a abandonat…

– Sunteți o iubire grea?
Da. Da! Doamne! Păi când mergi în sute de țări… Am avut într-un an 274 de zboruri. Într-un an! Unii nu au atâtea în toată viața – eu le-am avut într-un an. Să suporți un om ca ăsta, care apare cu toate legendele Lumii alături, care primește sute, mii de scrisori pline de tot felul de sentimente… nu e ușor! Sadoveanu spunea frumos… Are o carte, „Daim” se numește, care adună inițialele celor patru cuvinte „Doamnă aleasă a inimii mele”.

– Vreau să încheiem cu un exercițiu de imaginație. Dacă acea Alee a Stelelor ar fi o autostradă sau măcar un bulevard străbătut de tramvai ca în anii studenției dumneavoastră când doamna Beate Fredanov v-a oferit sfaturile… Dacă v-ar lua de mână și v-ar privi adânc în ochi, ce i-ați spune că sunteți – un actor mai bun sau un ctitor mai bun?
Nu… un om care încearcă să răspundă la provocările care vin din afară și dinăuntru și care încearcă să înțeleagă semnele care vin. Pentru că e important să dăm șansă tuturor oportunităților care ne înconjoară. E adevărat că, în același timp, vorba poetului „când putința distruge putința de a fi mai departe atâtea cetăți de nisip clepsidrele vremii îndoaie”. Sunt atât de multe lucruri incredibile care există în lume! Și acum noi suntem, din păcate, ființele nișate. Nu mai vedem Soarele, Universul, Stelele. Ar fi suficient să mergem până la Efes și să vedem un spațiu de joc de 42.000 de locuri cu o acustică perfectă. Orice șoaptă timbrată se aude peste tot! E un spațiu gol, dar care din când în când se umple ca un stadion. Cum or fi inventat atunci oamenii aceia știința ca să poți să duci vocea fără microfoane?! Fără armuri din fire ca să putem să ducem vocea sau emoția către semenul nostru. Dacă ne ducem în China sau în India sunt semne de acum 5.000 de ani despre Frumos, despre scris, despre poveste, despre ritual. Toate lucrurile acestea au fost cu mult înainte. Acum, din păcate e o perioadă urâtă și rea din acest punct de vedere. Suntem supuși manipulării. Și am făcut cu câțiva prieteni exercițiul de a abandona telefoanele și a merge în alte camere să vorbim. Când ne-am întors, reclamele au fost despre subiectele pe care le abordasem în camera fără telefoane… Deci e clar că această putere de a cunoaște și de a stârni inteligența artificială va duce către o altă zonă de cunoaștere în care cunoașterea lipsită de iubire, de credință și de înțelegerea că orice am face suntem trecători pe Lume probabil că va distruge în noi și în copiii noștri libertatea, puterea de a iubi, puterea de a visa, capacitatea de a ne bucura de tot ce vedem, de tot ce simțim, de tot ce vrem să dăruim și vrem să primim.