de Pavel Lucescu
Mi-e tot mai greu să urmăresc ce se întâmplă în politica românească. Am trăit politica românească de după 1989 aproape în direct, pentru că am fost jurnalist ”angajat” chiar pe acest domeniu în care mi-am obținut și licența, din 1994 până prin 2012, apoi doar ca freelancer. O mănânc pe pâine, cum s-ar spune. Dar mi s-a acrit.
De câțiva ani, simt că nu mai pot iar interesul meu scade constant. Înțeleg că nu-i chiar ok să nu te ții la curent cu mersul treburilor publice în propria ta țară, că e cumva o datorie civică să fii bine informat, dar realitatea mea interioară îmi tot spune NU. Nu merită, viața e în altă parte, politica e timp pierdut. Asta simt tot mai acut. Și nu sunt nici pe departe singurul.
În bulele în care mă învârt, dominate evident de oameni cândva și ei cuplați la sau doar interesați de politica și viața publică românească, observ același lucru. Aceeași, să-i zicem, ”retragere din cetate”. Și am ajuns să mă întreb tot mai des DE CE, care e explicația, de unde această ”demisie”, de ce ne-am săturat de fapt. Cum nu am instrumentele, resursele și timpul să investighez științific fenomenul, mă voi mărgini la metoda ”calitativă” cea mai la îndemâna oricui și anume la introspecție. La ce văd și simt în mine.
Scăderea accelerată a interesului pentru viața politică de la noi (și nu numai) a început, cred, după a doua alegere a lui Iohannis, mai exact, după 2019. Atunci am atins punctul de inflexiune. Dar lucrurile o luaseră în jos mai de dinainte. Cred că începusem să mă plictisesc de politica noastră de prin 2013-2014, cam de pe la sfârșitul domniei lui Băsescu. Cumva, a fost ca și cum Băsescu mă lecuise de tot. Cred că, de fapt, regimul de zece ani al fostului președinte a funcționat ca un soi de duș rece. Pe cât de entuziast eram la prima lui victorie prezidențială, cea din 2004 împotriva lui Adrian Năstase, pe atât de sastisit, ca să nu zic dezamăgit, eram când își încheia cele două mandate. A fost, pentru mine și mulți din generația mea ”lărgită”, cea care a prins începuturile regimului Băsescu în deplină maturitate, ultima investiție emoțională pozitivă majoră într-un anumit politician și o anumită politică.
Re-evaluând cu mintea de azi acele vremuri, îmi dau seama că, de fapt, a fost vorba de o imensă naivitate. În Băsescu am investit cel mai mult și am primit înapoi cel mai puțin, și asta m-a făcut să mă simt trădat. Și să-mi promit că nu voi mai pica niciodată în plasa politicienilor așa zis carismatici. Odată cu lecția Băsescu am devenit de fapt un cinic. Adică m-am maturizat. Politic, cel puțin.
Apoi a venit Iohannis și n-a mai fost la fel. Deși m-am bucurat de victoria lui împotriva lui Ponta din 2014, așteptările mele erau deja foarte limitate. Nu mai credeam în ”minuni”, așa că, atunci când, la doi de regim Iohannis, guvernarea a intrat pe mâna lui Dragnea, eram deja alt om. Însuși faptul că, în plin regim Iohannis, a fost posibil Dragnea și tot ce avea să facă el și gașca lui din PSD aproape doi ani de ne-a scos pe atât de mulți în stradă, era, pentru mine cel puțin, o dovadă în plus că, atunci când vorbim de politică, nu mai merită să ”crezi” în nimeni și în nimic.
Căderea ulterioară a lui Dragnea nu mi-a mai stârnit nicio emoție. Eram deja un dezvrăjit. Înregistram realitatea politică, încă urmăream noutățile, încă mai consumam timp prețios ca să mă țin la curent cu treburile publice, dar o făceam mai degrabă din inerție. Să nu fi fost încă jurnalist pe ”politic”, fie și în regim de freelancer, probabil că nu aș mai fi dat doi bani pe ceea ce se întâmplă în politica românească și aș fi fost deja în altă lume.
A mai fost episodul Nicușor Dan cu prelungirea USR care a durat câțiva ani, în care m-am implicat cât de cât, dar o făceam mai degrabă cu gândul la viitorul copiilor mei. Primarul actual al Capitalei și cei care au roit în jurul lui erau deja din următoarea generație și mă lipisem de ei ca dintr-un soi de datorie rece. Nimic personal, nicio iluzie că politica mă mai privește cu adevărat. Totul era pentru cei ce mă urmează.
Dar nu doar vârsta, așa cum s-ar părea, a contat în detașarea mea de politică. Se schimbase ceva și în partea cealaltă. Nu eram doar eu ”de vină”. Politica se transformase ea însăși în altceva. Băsescu a fost ultimul politician important de la noi care încă mai părea capabil să schimbe lucruri din temelii, să zdruncine sisteme, să te facă să crezi că participi cu sens la ceva mai mare și mai important. După el, Băsescu fiind și groparul acestei speranțe naive, politica românească a intrat într-un soi de era glaciară.
Regimul Băsescu a inventat conceptul de stat paralel, inițial folosit împotriva lui, în realitate consfințit de el. Pentru că regimul Băsescu, în ciuda retoricii sale, n-a vrut să schimbe Sistemul ci doar să și-l aproprie. De la el încoace, Sistemul, căruia unii încă îi mai zic și ”statul paralel”, a devenit singura realitate care contează și de la masa căruia cetățenii sunt practic excluși. De la Băsescu încoace, regimul Iohannis fiind turnesolul perfect, am început să realizez cât de puțin contează ceea ce cred eu și ce fac, atunci când vine vorba de viitorul țării. Cumva am realizat că democrația așa cum o credeam eu posibilă și dezirabilă, intrase în comă. Că devenise o butaforie.
Și nu, nu-i nicio conspirație la mijloc, nu cred așa ceva. Pur și simplu, lumea s-a schimbat atât de mult în ultimele două decenii, cu precădere în ultimii vreo zece ani, încât politicile la nivelul unei țări ca România nu prea mai contează. Schimbările la care asistăm ne depășesc pur și simplu. Nu mai e ca și cum un mic pion mai poate schimba soarta unui joc global, cum se întâmplă în vremuri de ”îngheț”, când totul pare stabil și o bătaie de aripi de flutur se poate resimți la capătul celalalt al lumii. Acum lumea însăși se zguduie, iar noi odată cu ea, legați la mâini, fără cea mai mică putere de a-i face față.
Ăsta e contextul MARE, imaginea din avion a României. Una dintre sutele de țări mai mari sau mai mici, subiect pasiv al unui cutremur global. O țară în care, tocmai de aceea, nu mai contează democrația, adică părerea majorităților, ci doar cine deține resursele, pârghiile și instrumentele violenței așa zis legitime. Adică cine deține Statul. Sistemul. Noi, ceilalți, doar chibițăm. Eu, din ce în ce mai rar și mai lipsit de iluzii.
