DORINA LAZĂR: „Din fericire, am avut Teatrul!”

Cu Dorina Lazăr am avut un interviu-teleportare. O poveste cât o călătorie printre numele mari ale scenei de altădată! Fără să ne dăm seama noi, ceilalți – și am o bănuială că nici chiar ea însăși – această Doamnă a Teatrului românesc a ajuns la 82 de ani. Este actriță și manager al Teatrului Odeon, singurul teatru-bijuterie din care spectatorul poate privi direct spre cerul albastru. Albastru ca privirea sa din timpul interviului – când strălucind cu umor, când umezindu-se cu lacrimi pe care știe să le ascundă cu dibăcie undeva în suflet, în acel loc despre care „Nu pot să spun și nu poți să înțelegi”. Înfruntă timpul, a înfruntat și Justiția, pentru cea mai mare dragoste a vieții sale: Teatrul!




– Pornim de la ideea Marilor Întâlniri… întâlniri cu destinul, cu oameni, cu lucruri, cu instituții precum Odeonul… Întâlnirea dumneavoastră cu teatrul, cea de la câțiva ani, din copilărie, a însemnat ceva pentru pentru fuga dvs. de această profesie – atitudine pe care ați avut-o în adolescență? Știu că mama a fost actriță și că a lipsit din viața Dvs. încă de la o vârstă fragedă… motiv pentru care poate nu v-ați gândit să iubiți Teatrul, atunci.
Ah, nu, nu, nicio secundă. La 5 ani ce să înțelegi?! La 5 ani te joci cu păpuși… dacă le ai.

– Ce știați despre Teatru, atunci?
Dar nu exista… Vă dați seama, era anul 1945, deci abia se semnaseră Tratatele de Pace după Război. Noi am avut în curte încartiruiți soldați ruși. Unul dintre ei mă lua pe umeri și treceam peste poartă – erau porți mari de lemn – și mă uitam în stradă. Era un ofițer frumos. Toată familia o ascundea pe mama – care era superbă. O ascundea, ca să nu o vadă rușii. Și când aveam 5 ani… Știi, toată viața mama mea mi-a spus „pentru tine am fugit de acasă”. N-am înțeles niciodată și nici în clipa de față nu înțeleg și nici nu știu dacă ar trebui s-o blamez sau s-o iubesc, dar faptul că ea a fugit de acasă ca să se facă actriță a deschis o altă perspectivă asupra vieții. Perspectivă de care eu nu am fost conștientă atunci. Eu mi-am văzut de treaba mea de hunedoreancă…

„Când aveam 5 ani, mama a fugit de acasă ca să se facă actriță”

– A fugit de acasă…
A fugit.

– …Pierzând de tot legătura cu Dvs. și cu tatăl Dvs.?
Da, de tot.

– Aveați să o revedeți, peste ani?
Peste câțiva ani, da. Noi stăteam atunci la bunici. Bunicul meu era zidar și tocmai termina casa pe care o făcuse pentru fiica lui și pentru tatăl meu și pentru mine și străzile noastre erau așa… în unghi drept. Veneam de la mine de acasă, făceam colțul să mă duc spre bunici – stăteam foarte aproape, prin grădini încălecam garduri și ajungeam acolo. Și de pe strada aceasta, care dădea spre bunici, am văzut-o pe mama venind. Se întâmpla peste trei ani de la plecarea ei. Și am luat-o la fugă! N-am vrut s-o văd, mi-a fost frică s-o văd.

– Ce v-a spus? Cum și-a explicat plecarea?
Ce să-i explici unui copil?! Nu s-a explicat nimic…

– Moșteniți de la mama „vina” aceasta pe care bănuiți că o aveți – anume că iubiți teatrul mai mult decât familia?
Mi-a fost reproșat. Eu nu am conștientizat niciodată. Dar bărbatul meu mi-a reproșat și fata mea îmi spune „măi, tu iubești teatrul mai mult decât familia”.

– Credeți că e o moștenire de familie de la mama?
N-am fost niciodată la un psiholog, să discut. Poate! Nu știu… Dar eu nu am sentimentul de vinovăție. Lucrurile au fost mult mai simple: am făcut școala, am terminat liceul, mă pregăteam să mă fac profesoară de Română…

– Profesorul de istorie v-a întrebat „ce-ar fi dacă” ați da la Teatru…
Am spus o poezie la serbarea de sfârșit de an școlar și toată lumea mi-a zis să mă duc să dau la Teatru. Și când am venit la București, mama între timp ajunsese actriță la Teatrul Bulandra. Cum Teatrul Bulandra avea deasupra Institutul – pe vremea aceea, acolo era – a văzut că se fac înscrieri la cursurile de pregătire pentru admitere. Și m-a întrebat „tu nu vrei să dai acolo?” Am dat, am intrat… În anul acela atât de puțini colegi de-ai mei au intrat la facultate, încât am fost mulțumită că am intrat la o facultate – nu m-am mai dus și la Filologie. Și am îndrăznit să-i spun tatei că am intrat la Teatru, ceea ce el nu mi-a iertat-o… până când am ajuns actriță, a apărut televiziunea… Tata a fost brigadier silvic și se ducea prin satele din jurul Hunedoarei. Țăranii i-au spus „Dom’ brigadir, am văzut-o pe domnișoara la televizor”. Și faptul că fata lui apărea la televizor și o vedeau alții pesemne că i-a mai îndulcit amarul și a acceptat.

– Legătura cu părinții a fost constantă? Ați vorbit cu tatăl Dvs. și după ce ați ajuns la București?
Eu am locuit cu tata, înainte de a veni la București. Odată venită la București am stat la mama, dar mă duceam în vacanță acasă. Esențiali pentru mine au fost bunicii mei. Bunicii dinspre mamă.

– Credeți că părinții Dvs. și-au iertat unul altuia această sincopă din viața lor? A existat o discuție lămuritoare?
După ce am crescut și am îmbătrânit am înțeles că nu avea cum să reziste această căsnicie. Amândoi au fost doi oameni absolut minunați, vrednici, cinstiți, onești, cu simțul datoriei. Dacă tata spunea o vorbă – așa era, nu se mai abătea de la vorba aceea. Dar a fost o diferență de vârstă, în primul rând. Tata avea 38 de ani când s-au luat, și mama 18. Era elevă când tata era brigardier silvic și de aici, din regat, a fost numit la Hunedoara. Și a stat în gazdă la bunici. Mama era superbă. Superbă!

– Ce v-a spus, când v-a văzut pe scenă?
Nu-mi aduc aminte. Nu-mi-aduc acuminte dacă mi-a spus vreodată că a fost bine sau că a fost rău. Era mulțumită de mine. Țin minte că eram la Giulești și într-o zi mi-a zis „tu ai fi bună de directoare”. Și eu am râs… Și au trecut 30 de ani…

– Sunt interesante energiile aceasta care ne marchează destinul la un moment dat, chiar fără să ne dăm seama.
Oh, da!

„Sunt atemporală”…

– În 1969 a avut loc întâlnirea cu Teatrul Giulești. De atunci până acum lucrurile s-au schimbat foarte mult în mediul cultural…
(N.R.: Râde!)
Numai eu sunt atemporală!

– Spuneți despre Dvs. că sunteți o „mobilă veche”. Cea mai veche mobilă a Teatrului Odeon. Móbilă sau mobílă?
O móbilă mobílă.

De vreme ce ați știut să vă adaptați atâtor regimuri…
Nu am fostmobílă niciodată – dovadă că nu m-am dus să joc la alt teatru.

– De ce această loialitate? Pare incredibilă pentru generațiile de astăzi care au chiar ca recomandare ca la 5 ani să schimbe câte ceva în profesie, ca să nu se plafoneze…
Nu știu. Pesemne că am moștenit-o de la generațiile mai vechi, de la profesorul meu – de la Finteșteanu. Vedeți dumneavoastră… pe vremea mea teatrele aveau profile bine determinate. Te duceai la Nottara și știai că îi vezi pe Vraca, pe George Constantin, pe Iordache… Te duceai la Teatrul Mic – știai că îi vezi Poldy Bălănuță, pe Mitică Popescu… Te duceai la Bulandra, le vedeai pe Clody, pe Gina Patrichi… Nu îmi aduc aminte ca Gina Patrichi să fi jucat vreodată la Giulești. La Giulești erau Brăila, Marga Anghelescu, Ileana Codarcea…

– Era acesta – Teatrul Giulești – teatrul la care voiați să ajungeți? Sau așa a fost destinul – aruncat cărțile odată cu repartiția? Când erați în Institut, ce scenă visați?
Opera din Paris. (N.R.: Râde!) Dar nu am voce.

– Ar fi fost oricum imposibil în vremurile acelea.
În anii aceia era acestă obligație de practică de trei ani în provincie. Noi am înjurat chestia asta, dar să știi că era foarte bine. Stând și uitându-mă retroactiv – a fost foarte bine, pentru toate categoriile profesionale. Azi nu mai găsești un doctor în provincie, nu mai găsești un profesor titrat, nu mai găsești un actor dornic să meargă să joace. Vin la mine actori și regizori dornici să se angajeze. „Când ai terminat?” „Astă-toamnă”. Păi du-te și fă patru titluri în patru teatre diferite, fă-ți mâna, vezi, miroase scena!…

– În timp ce teatrele din provincie caută actori.
Exact. Noi aveam obligația să facem trei ani de provincie. Întâmplarea a făcut că s-a înființat atunci, în anul acela, 1961, Teatrul Regiunii București. Teatrul Regional București – undeva pe Ștefan cel Mare, vizavi de Stadionul Dinamo. Și Finteșteanu ne-a adus pe câțiva acolo, înainte de examenul de stat. Cu o lună-două înainte de a termina. Acolo era Vlad Mugur, care a deschis teatrul cu „Trenul Blindat”. Trupa care s-a făcut avea o singură menire – să ducă cultura teatrală în satele regiunii București. Pe vremea aceea era „regiunea București”, nu era Ilfov. Și am jucat în toate căminele posibile și imposibile. Am jucat într-un cămin care avea o scenă amenajată dintr-un fost cuptor de pâine…

„Pentru mine, nimic nu mai e greu!”

– Ce vă învățau aceste experiențe?
O, pentru mine nimic nu mai e greu! Când îi aud pe colegii mei tineri, „Vai, doamnă, dar în aceeași zi mergem, jucăm și ne și întoarcem acasă?!” Da, dragă, eu asta am făcut 9 ani. Dimineața de la 10 la 13.00 se repeta, la 13.00 ne încărcau în autocar și mergeam să jucăm.

„Eu nici acum nu mă văd între actorii de prim rang”

– Revin la ideea de la care am pornit – Teatrul Giulești era scena pe care vă doreați să jucați sau a fost un… compromis?
Eu am intrat în Institut cam a treia din coadă și am terminat a treia din cap. Dar pentru că am apucat să mă duc și să promit că mă duc la Teatrul Regional, nu mi-a dat prin cap să mă răzgândesc. Când am venit, era loc să intru și la Teatrul Național. Aveam colegi copiii unor oameni influenți și brusc au apărut, peste noapte, posturi în București. Restul, toți au plecat în provincie, dar eu m-am dus la Regional, că de acolo veneam. Am stat 9 ani. Începuse să fie greu. Nu atât greu fizic sau ca timp, dar era frustrant pentru că niciodată actorii care erau la Bulandra sau la Comedie sau la Teatrul Mic n-au privit în mod egal la colegii lor de la Teatrul Giulești. Eu și ziua de astăzi mai port așa o urmă… „Ea a fost la Bulandra, nu mă compar eu”… Eu nici acum nu mă văd între actorii de prim rang. Am oamenii mei, care sunt în rândul întâi și eu sunt cu o jumătate de pas în urma lor.

– De ce vă considerați astfel?
Așa simt eu! Așa simt, ca actor. Nu vreau să dau nume, dar niciodată n-am crezut că sunt mai bună decât „ea” sau decât „ea” sau decât „el”. Mi-a părut rău odată – i-am și spus Marianei Mihuț – când jucam aici Veta și a venit Pintilie să vadă spectacolul lui Alexa Visarion. Și tocmai o luase pe Mariana pentru „D’ale Carnavalului”. Și atunci atât mi-a părut de rău că nu a apucat Pintilie să vadă „O noapte furtunoasă” înainte de a face distribuția! Poate m-ar fi luat pe mine… (N.R.: Râde!) Deși cele două actrițe alese erau absolut minunate.

– Ați zâmbit când am spus de imposibilitatea de a pleca la Opera din Paris, referindu-mă la imaginea străinătății. Știu că ați ar fi avut posibilitatea să părăsiți România atunci când un diplomat s-a îndrăgostit de dumneavoastră, în al doilea an de facultate…
Nu era diplomat, era un tovarăș. Excepțional omul, excepțional! Dar eu am ales Teatrul.

– Și l-ați ales pe cel care avea să devină soțul dumneavoastră, după un moment de dragoste la prima vedere. L-ați văzut la un eveniment…
Ah, dar am picat… știi cum?! Ca mărul copt!

– Ce avea? Frumusețe? Șarm?
Nu știu… Nu era un bărbat frumos, dar era bărbat-bărbat și era mai ales foarte inteligent.

– Și nici n-a fost nevoie să vă schimbați numele – vă numeați tot „Lazăr”…
(N.R.: Râde!)
A fost foarte comod!

– Cum ați știut că el este pentru toată viața?
N-am știut… Atunci eram la niște prieteni. Serile acelea… nu știu dacă se mai fac acum, dar se rosteau versuri… Nu neapărat că voiam să fim intelectuali, darunul care era romantic și îndrăgostit stătea la picioarele ei și îi recita Esenin și în română și în rusă… Ne făceam vodkă – nu era și nici bani nu aveam să ne cumpărăm. Băgam coji de lămâi sticle, la macerat cu alcool și la două săptămâni strecuram… Bărbatul meu a fost jurnalist. Și îmi lipsește foarte tare pentru că nu am cu cine comenta ce se întâmplă în lume și în țară în clipa de față. Țin minte că a fost odată în Coreea de Nord, în delegație și a venit o sacoșă plină cu cărți și cu discuri de-ale lui Kim Ir-sen și cu o sticlă de sake cu niște rădăcini de plantă băgate în ea. Și la o întâlnire din aceasta cu prietenii s-a băut sticla și am început să ne împărțim rădăcinile, să ronțăim… Era very funny așa, pentru că ne duceam în tot felul de vizite și duceam și noi cadouri: o carte și un disc de-ale lui Kim Ir-sen. (N.R.: Râde!)

– Soțul Dvs. s-a stins în 1992.
Da.

– Cum trece dorul celui din cuplu care supraviețuiește?
Ei… Nu-i vorba de simplul dor. E vorba de… a plecat… (N.R.: bate cu bastonul în podea)

– Sprijinul…
Atunci nu realizezi pentru că ți se întâmplă multe: trebuie să faci înmormântarea… Aveam spectacol… Jucam „Năpasta”… Îmi jeleam bărbatul! Dar, cu timpul simți lipsa!… Eram cu fiica mea, cu soacra, aveam responsabilitate. Soacra mea s-a prăpădit după doi ani. Fata mea s-a măritat și a plecat, după alți câțiva ani. Din fericire, am avut Teatrul!

– Este Teatrul cel care nu v-a trădat niciodată?
Nu știu. Dar nu te aștepta ca Teatrul să facă totul. Cred că tu ești aia care te agăți și te sprijini și ții. Teatrul ți se deschide și îți oferă. Ești în stare?! Ești credincior?! Sau te duci din floare în floare că vrei să mai câștigi… Nici nu poți să-i condamni pe copiii din ziua de astăzi, că viața este foarte grea și lumea nu mai cred că are aceleași idealuri. Sunt foarte puțini cei care au idealuri romantice. O casă, o mașină, un telefon… de fapt sunt necesități.

– S-a pierdut și repsectul pe care oamenii îl aveau pentru actori? Din admirație, din fascinație?
Nu cred. S-a schimbat target-ul… Acum am fost la bancă. Banca unde sunt eu arondată e la Cotroceni, lângă Piață. Am coborât din mașina teatrului și când să intru în bancă a venit o doamnă cam de 50 de ani, așa. „Ah, doamna Lazăr!”. În sacoșă avea niște fructe. „Doamna Lazăr, ce bine îmi pare să vă văd! Haideți, luați niște caise”.

Nici dracunu mă mai recunoaște din generațiile Dvs.”

– Nu cumva generația dumneavoasră de actori este ultima care mai stârnește asemenea reacții? Actorii de 20 și 30 de ani de acum se pierd cu ușurință printre mulțime…
Stai liniștită, scumpa mea, nici pe mine nici dracu’ nu mă mai recunoaște din generațiile Dvs. Dar fiecare generație, cu vedetele ei. Lumea îl știe pe Pavel Bartoș, de exemplu. Lumea îl știe pe Papadopol…

– Dar eu deja 40… 50 de ani. Mă refeream la cei mai tineri.
Pe Pavlu… Știi ce cred că am avut noi… generațiile noastre au avut noroc. Am avut noroc de apariția televiziunii.

– Și de faptul că erați puțini.
De faptul că eram puțini și printre noi actori foarte buni. Și se făceau multe emisiuni bune. Emisiuni de teatru. Țin minte că vreo 6 ani, cred, Președinte Televiziunii era un general. Ceaușescu a militarizat Televiziunea. Domnule, teatru că pe vremea generalului nu s-a mai făcut niciodată! Generalul a declarat că el nu se pricepe la chestia asta și Vornicu a avut un mare rol în lansarea televiziunii. Generația aceasta a lui George Constantin, a lui Iordache, Vali Seciu, Gina Patrichi s-a bucurat de producții de televiziune foarte high, din punct de vedere cultural. Nu era „Vacanța mare”. Momentul „Vacanța mare” pentru mine este ca o răscruce de drumuri: din momentul acela a început decăderea cu bună știință, îndobitocirea poporului, a spectatorului român.

– Apropo de întâlnirea dintre generații: sunteți din prima generație a Sandei Manu, iar Bobi Pricop, regizorul spectacolului la care repetați acum, este din ultima generație de studenți ai Sandei Manu. Spuneați că singurii de care ascultați fără să comentați sunt regizorii… Cum este poziționarea aceasta a Dvs. în fața  unui regizor atât de… tânăr?
Da, așa este cu generațiile… Pentru mine nu s-a schimbat nimic. Dacă nu mă uit în oglindă, eu nu văd nicio deosebire între mine la 21 de ani și eu acum, la 82 de ani. Din punctul de vedere al relației cu scena, al relației cu regizorul și cu partenerii de joc – e la fel. E chiar un defect al meu, ca director: am frica de regizor, în continuare. Mulți cred că eu mă joc și că mă răsfăț, dar mie mi-e frică. Nu în sensul de a nu mai veni la teatru de frică, dar țin la părerea lui, țin la concepția lui, vreau să fac ce vrea el – evident, dacă are sens. Dar nu mi s-a întâmplat să am hiatusuri cu regizorii. Uite… eu am nevoie de partener. Eu nu știu să joc singură. La Afrim într-un spectacol, „Câtă speranță”, am avut de spus un monolog. Eu singură în scenă… A fost prima dată… Cum face… cum făcea Stela Popescu. Am avut o admirație pentru Stela și pentru curajul ei! Nu am fost în stare niciodată să joc singură. Aveam acolo monologul acela – mă treceau toate sudorile când trebuia să intru în scenă și să-lspun. Și era frumos monologul! Cred că l-am zis bine… Am nevoie de partener, mă sprijin de ei. La spectacolul acesta pe care îl facem acum cu Bobi Pricop – „Neliniște”, actorii sunt foarte buni! E o distribuție superbă! E Smarandache, Nicoleta Lefter, Papadopol, Niko Becker, Pintilei… Și m-am trezit că toți îmi ridică mie la plasă. Eu am 75 % din text. N-am realizat… Prima dată când am citit piesa am citit-o în engleză. Dacă n-ar fi ei, aș muri. Mă uit la reacțiile lor, mă controlez cu ei. Ba vreau să spun că, într-un fel, pe Mihai Smarandache l-am luat de mentor și de termometru, de barometru. (N.R.: Râde!) După ce zic textul, trag cu ochiul să văd reacția. Am descoperit în el un individ, un actor no mercy. Aică nu are niciun fel de menajamente, ceea ce e foarte bine și e foarte rar. E mare lucru ca lumea să-ți spună adevărul, să-ți atragă atenția politicos. Că tu n-ai cum să le acoperi pe toate…

– Aveți cum să le acoperiți pe toate și din punct de vedere al actoriei și din punct de vedere al managementului? În mandatul Dvs. ați fost iubită, dorită, dar și contestată, comentată și înlăturată… După ce v-ați întors, probabil ați devenit și mai incomodă.
Da, da, și acum sunt incomodă. Și în interiorul Teatrului nu cred eu că s-a bucurat toată lumea că am venit. Nici măcar nu știu de ce să se bucure… că talent eu nu pot să le dau!

– Ați spus un lucru șocant – cum că se credea că înlăturarea Dvs. va fi firească, biologică. E dureros…
Da, dar eu sunt un om realist. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care nu am vrut să joc la Bobi. Și i-am și spus: „Bobi, e riscant să te încurci cu mine!” Pentru că eu n-am acceptat de la început să joc. El a venit: „Am o piesă cu un rol pentru dumneavoastră”. „Bobi, e riscant, am 82 de ani. Mă apuc acum să fac un proiect nou?! Nu știi… te culci sănătos și nu te mai scoli de acolo… Ce faci?!” Așa că… știi, când ai o responsabilitate nu numai a ta, ci a familiei, a unor oameni pe care ai ținut să-i conduci…

Am fost sigură că voi câștiga procesul”

– Ce ați simțit când ați fost înlăturată de la conducerea Teatrului Odeon? Ați sperat că vă veți întoarce?
Am fost sigură că voi câștiga procesul.

– Deci aveți încredere în Justiția din România?
(N.R.: Râde!)

– Sau în destin?
În destin. Dar am încredere în Justiția din România. Procesul a durat aproape 4 ani.

– Dar aveți mai mare încredere în justiția divină…
Nu te poți apăra! Trebuie să ai grijă ce faci în viață, pentru că totul se plătește.

– Ceilalți au crezut că vă veți întoarce?
S-au făcut atâtea… ilegalități… Deci pe mine m-au dat afară, eu i-am dat în judecată în 10 zile – am dat în judecată Primăria Capitalei și Teatrul – și ei, totuși… Primăria a organizat concurs pentru postul de manager. Câștigat de următorul manager. Eu nu am avut putere să mai dau în judecată și să mai deschid o speță nouă, pentru că am cheltuit foarte mulți bani pe care nu i-am cerut daune de judecată. Oamenii îmi spun acum că avocatul meu a fost neloial față de mine. Nu știu, nu pot să-l mai întreb. El lucra cu băiatul lui. Băiatul lui, cât bradul a murit în fața lui, a făcut comoție cerebrală. Și peste un an a murit și avocatul. E șocant… Apropo de justiția divină… Și mie procesul mi l-a preluat și l-a câștigat o avocată care are în grijă treburile juridice ale UNITER. În săptămâna aceea când eu căutam avocat s-a oferit. Eu am spus „Nu pot să vă iau pentru că UNITER trebuie să facă Festivalul Național de Teatru. Firea trebuie să dea bani FNT-ului. Dacă dumneavoastră mă apărați pe mine, căre sunt dată afară de Firea, Firea n-o să mai dea bani la FNT”. Ceea ce s-a și întâmplat, că ea a auzit că Pino (N.R.: Ion Caramitru) a făcut conferință de presă în UNITER. Și a spus „Aștepți bani de la mine și faci conferință de presă?!”

– Acum apele sunt liniștite?
Nu și niciodată nu trebuie să fie liniștite. Băltesc, dacă sunt liniștite. De ce să fie liniștite?! M-am trezit fără bani, anul trecut. Toate teatrele aveau bani de producție… Am înnebunit! Producția lui Bobi trebuia să fie făcută anul trecut, Jebeleanu la fel. Nu știu de ce la Teatrul Odeon nu s-au dat bani de producții.

– Încerc să mă gândesc la un alt caz de femeie, de doamnă, care la vârsta dumneavoastră de 82 de ani să reușească să țină mâna o instituție în vremurile de astăzi și nu îmi vine nimeni în minte…
Îți spun eu cine! Doamna Bulandra!

– A fost cu o… epocă în urmă!
Mama îmi spunea cum doamna Bulandra s-a dus la primărie și căuta să facă „trafic de influență” ca să-i facă rost lui Benedict Dabija de o garsonieră. Benedict Dabija – actorl minunat la Teatrul Bulandra, unchiul lui Sandu. (N.R.: Alexandru Dabija) A primit-o primarul cum era ea, cu penele acelea și florile pe care le purta. A căzut în genunchi în fața lui pledând pentru Dabija și a plecat de acolo cu garsoniera în brațe.

Ca să fii într-un teatru, să lucrezi într-un teatru, trebuie să iubești oamenii”

– Cât din Teatru înseamnă oameni?
O, ce mult! Cred că 80 %. Ca să fii într-un teatru, să lucrezi într-un teatru, trebuie să iubești oamenii. Încep și eu acum ca în Vîrîpaev. Ca să-i iubești, trebuie să înțelegi unde ești.

– Sunteți în cel mai frumos teatru din București, singurul care se poate deschide și spectatorii pot sta sub cerul liber…
Da! Dacă de la director și până la ultimul portar lumea nu e conștientă că e un loc special teatrul! Că e teatrul acesta sau altul… Dar mai ales dacă este vorba despre Teatrul Odeon… Foarte mulți dintre cei din trupele de teatru care au venit la noi și au jucat au spus că aici este o energie specială. Aici, pe scena aceasta. S-au perindat mulți talentați, au lăsat umbre, urme… Dacă Serviciul Administrativ nu merge perfect, nu merge nimic la scenă. Și am trăit asta! Și nu vreau să vorbesc mai mult… O să vorbesc după ce n-o să mai fiu directoare, ne-om mai întâlni și atunci… (N.R.: Râde!)

– Credeți că va mai fi momentul acela?
Să ne întâlnim noi două?

– Să nu mai fiți directoare.
Ah, dar eu am numirea de la primar până la 31 august.

– Și credeți…
Da, bineînțeles, cred. Dar eu sunt într-o situație absolut ridicolă și mă prefac că nu văd ca să nu dau prilej la scăpări de lipsă de responsabilitate la oameni.

– Păi și cum va fi 1 septembrie?
Nu știu. Frumos…

– Nu veți mai fi manager pe 1 septembrie?
Nu. Nu voi mai fi manager. Conform actului semnat acum doi ani și jumătate de Dl. Nicușor Dan, eu am mandat până la 31 august. Dar Cristian Șofron mai are de executat… „De executat”, auzi (N.R.: Râde!) 9 luni pe care ar trebui, conform Primăriei să le recupereze, adică să vină înapoi manager pentru 9 luni. Dar el, între timp e manager la un alt teatru…

– Până la un alt concurs pentru postul de manager?
Da.

– La care vă veți înscrie?
Nu! Puiule, pe mine mă găsești la Străulești2, Doamne-ferește! N-am înnebunit! Adică totul are o limită!

– Veți rămâne actriță a acestui teatru?
Dacă mă invită cineva, da! Eu sunt free-lancer, scumpa mea. Eu sunt pensionară.

– Asta știu. Dar vă imaginați că din 1 septembrie nu ați mai intra în acest teatru?
Nu. Doar dacă e barieră peste tot… Asta e o prostie! Ar fi o prostie! Până la urma urmei, nu mă duc eu cu teatrul și cu anii teatrului după mine și e bine ca un teatru să mai aibă totuși cu cine să defileze, e bine să aibă cine să mai deschidă ușile.

– Ce înseamnă Teatrul Odeon pentru Dvs.?
Nu pot să spun și nu poți să înțelegi.

– Mi-e teamă că înseamnă totul.
Nu, nu înseamnă totul. Am două fete, din fericire și ele au preocupări minunate. Am o fată care este jurnalistă la Radio, scrie, a publicat… Cartea a luat premiul de debut… adică are un debușeu frumos și sunt alături de ea cu toată inima. Nepoata mea scrie, își cumpără cărți, citește – ceea ce la zilele noastre înseamnă enorm!

– Cum vor fi emoțiile curând, acum, la premieră?
Nu mai spune, că în astfel de perioade eu nu sunt om. Am frici.

– Cum se vede publicul, de pe scenă? Simțiți atmosfera încărcată de emoții?
Cum să nu?! Știi… de multe ori îl simți când îți este puțin ostil. Știi, când te privește așa… Dar pentru mine care acuma… na… sunt bătrână… Mă știe lumea, am dovedit că fac și lucruri bune și atunci oamenii te așteaptă cu plăcere. Când vezi o sală plină, Doamne! Deși, vezi, Finteșteanu ne-a învățat că și un spectator dacă ai, pentru acela trebuie să joci!

– Anii în Institut, în Universitatea de acum sunt puțini comparativ cu cei din restul carierei unui actor. Totuși sunt esențiali. Care sunt Marile Întâlniri în cariera dumneavoastră?
Întâi au fost întâlnirea cu Finteșteanu, întâlnirea cu Sanda Manu și cu Dem Rădulescu. Au fost întâlnirea cu Vlad Mugur și întâlnirea cu Dinu Cernescu, la Teatrul Regional. Și apoi a fost foarte, foarte imporantă întâlnirea cu Alexa Visarion pentru „Năpasta”. Eu făceam multă comedie atunci și când am văzut distribuția de la „Năpasta” nu știam de existența studentului acestuia.  Făcuse un spectacol la Cluj… Ei bine, atunci eram Corneliu Dumitraș, Florin Zamfirescu – proaspăt absolvent, venea de la Târgu Mureș. Cornel Dumitraș a fost coleg de clasă cu mine. Și era și Dan Tufaru. Alexa ne-a reașezat ordinea valorilor în profesie, importanța lor. Preluase de la un coleg de-al lui, Liviu Rozorea, zicala „să joci fiecare spectacol cu conștiința că este ultimul spectacol pe care-l joci, că s-ar putea să mori când se lasă cortina”. Drept este că și eu le spun copiilor ăstora „Măi, jucați ca și când e cea mai bună seară a voastră pentru că spectatorul n-o să vină a doua oară să vă vadă mai bine, într-o altă seară”. E pe viață și pe moarte! Atunci s-a schimbat ceva, mi s-a schimbat și emploi-ul. E am jucat atâtea actrițe, atâtea șefe de CAP, de brigadă… Și a venit momentul acesta când am schimbat macazul și am fost foarte fericită așa! Îmi doream să joc dramă, să joc lucruri serioase, sfâșietoare.

Pentru mine, statul la bucătărie e ca un soi de meditație”

– Dacă o actriță ar trebui să o joace pe Dorina Lazăr, ce sfat i-ați da pentru interpretare?
Să învețe să gătească! Gătesc minunat! Nu că gătesc bine, îmi place! Îmi place! Pentru mine statul la bucătărie e ca un soi de meditație. E caraghios să spun acum, dar în anii ăștia de directorat… dacă vii la mine la bucătărie să vezi am acolo hârtiile și creioanele și fac, fac ce fac și îmi vine vreo idee și notez…. Sau aud la radio ceva și îmi spun că se potrivește ca ilustrație muzicală…  

– Mai povestiți-mi despre Dvs. Nu purtați machiaj…
De când am îmbătrânit, nu port machiaj. Eram o femeie foarte îngrijită, înainte.

– Credeți că ați îmbătrânit?
Nu.

– Atunci nu mai folosiți acest termen.
Ca înfățișare, am îmbătrânit. Altfel, dacă stau cu mine așa… eu am tot 18 ani. Dar pentru machiaj trebuie să mă scol mai devreme cu un sfert de oră… Nu-mi place să mă demachiez… Dar am fost o femeie cochetă, mi-a plăcut să am lucruri frumoase. Țin minte când eram nemăritată și era moda pachetelor primite din străinătate și a doamnelor care vindeau… O aveam pe doamna Mușka, de la care luam toate tot felul de tocuri înalte, rochii frumoase… Dar trece asta…

„Dacă ești bătrân, lumea nu te ceartă”

– Ce aduce frumos trecerea timpului? Știm ce răpește, dar ce aduce? Răpește înălțimea tocurilor și aduce bastonul. Ce aduce și frumos?  
Cred că-ți aduce puterea de contemplație: te uiți în jur, judeci, te gândești, te compari să vezi ce ai făcut, ce n-ai făcut. Cred că aduce, pe de-o parte, mai mult timp pentru observație și pe de altă parte îți aduce spaimă. Timpul merge împotriva ta. După aceea… senectutea îți aduce sentimentul că nu mai trebuie să concurezi, nu trebuie să mai fii frumos, deștept… Poți să stai într-un colț să vezi, să judeci și, din când în când, să trântești câte una. Dacă ești bătrân, lumea nu te ceartă.

– Acum stau de vorbă cu managerul Teatrului Odeon, o actriță atât de îndrăgită, o personalitate! Mergeți înapoi la fetița de pe uliță, care a fugit când a văzut-o pe mama și imaginați-vă ce i-ați spune!
„Mulțumesc!” Mama mea întotdeauna a spus și n-am înțeles niciodată „pentru tine am făcut-o!” Eu nu cred că a conștientizat asta. Așa s-a întâmplat!

– Dar ce i-ați spune despre cea care sunteți în prezent, dacă ați putea alerga către ea?
Nu știu, o să văd Atunci! Vine Momentul când să alerg către eam dacă e adevărat că ne Întâlnim. În orice caz, dacă ar fi să trag linie așa… sunt un om fericit. Am văzut întotdeauna partea plină a paharului, m-am bucurat. Țin minte că mergeam să ne plimbăm prin Cișmigiu, când era fata mea mică, și îi spuneam „Uite, mamă, e soare, bucură-te, mamă! Bucură-te de soare, de muguri, de iarbă, de flori, de căței! De orice, bucură-te! Bucură-te de fiecare zi!

– Și de Teatru!
Eu, da!Știicine a însemnatun om foarte important în viața mea?! Dabija. Alexandru Dabija, care uneori poate să fie foarte rău, foarte al dracu’, e cattiv, nu te iartă. Eu am dat concurs… Sigur, între cei doi concurenți cu mine ar fi vrut să lucreze, pentru că celălalt era din garda veche, dar a fost un tandem bun. El era cu ideile, eu eram cu execuția, discutam, implementam… A asigurato ștachetă înaltă. Iar eu, ca director, am nevoie și în ziua de azi de el, de sfatul lui și de acceptul lui.

– Dar aproape a uitat că a fost director, la interviu (click aici pentru interviul cu Alexandru Dabija) a trebuit să-i reamintesc. Spunea… „eu sunt un lăutar”.
Ei, il fait semblant!

– Credeți că a uitat că a fost director tocmai din respect pentru Dvs.?
Nu, Doamne ferește! Cred că e un fel de-al lui de a se juca cu vorbele. Pe dracu’, chestia asta cu managerul! Știi, până la urmă, de fapt, tu iei șuturi din două părți: de la ăia de deasupra ta și mai ales de la cei pe care îi conduci.

– Dar e important.
Iei șuturi. Le accepți, le înghiți! Dacă ai știi cât am înghițit… că fetele de la secretariatul literar spun „Doamnă, stomac de actor!” Asta ne spunea Finteșteanu: „Actorul trebuie să aibă stomac de struț”.

– Transmiteți-le un mesaj celor care vă admiră și care vă vor vedea pe scenă la premiera spectacolului „Neliniște”.
Toată gratitudinea mea și toată iubirea mea și tot respectul meu. Le mulțumesc enorm, pentru că fără ei noi n-am exista. Am fi niște nărozi care recită versuri pe brazdă. Ei ne justifică existența.

– Ați avut vreodată vreo gelozie pe destinul vreunui personaj pe care l-ați interpretat? Să ziceți aș fi vrut eu să trăiesc viața aceea”?
Nu, eu nici măcar n-am visat să joc roluri, înțelegi. Totdeauna am spus ca actorul e ca fata la un bal: stă pe scaun și dacă vine cineva s-o invite la dans, dansează, dacă nu, nu.

– De ce au venit regizorii „să vă invite la dans”?
Ei, pesemne că eram nurlie! (N.R.: Râde!) Eu știu!?… Așa a fost să fie… Fiecare are un destin. Apropo de asta e un banc tâmpit cu unul căruia i se prezice că va muri. Și ce să facă el, ce să facă, ce să facă să scape de moarte… fuge în deșert. Și, în mijlocul deșertului îl întâmpină moartea și îi spune „îți mulțumesc că ai, că eram așa de ostenită că n-am vrut să plec la drum după tine”. Așa și cu teatrul! Dar să știi că teatrul nu-i făcut numai din vârfuri, din George, din Gina, din Iordache, teatrul e făcut și din oameni ca mama mea. Ea se numea Cornelia Turian. Era foarte talentată, ea nu a avut șansă să iasă în față. A terminat Conservatorul la Timișoara, avându-i profesori pe Lili Bulandra și pe Ștefan Braborescu. A fost la Reșița, a fost la Brăila, la Turda. L-a întâlnit pe cel de-al doilea bărbat al ei la București și a dat concurs la Teatrul Bulandra și a intrat. A intrat odată cu Albulescu și cu Ileana Clăpan Mândrilă – era nevasta unui dirijor de la Operă. Am acasă hârtia semnată de doamna Bulandra, pentru toți cei trei. La Bulandra, mama era ceea ce se cheamă „corp ansamblu”, făcea roluri mici. Se știa cu Pintilie. Lucian debutase la Turda, când ea era actriță acolo și rămăseseră în relații foarte bune. O luase în „D’ale Carnavalului” și juca o slujnică pe acolo… care spăla podelele. Și au umblat în toată Europa cu spectacolul! Ea luase partea bună a lucrurilor și-mi spunea mie: „Să-i dea Dumnezeu sănătate lui Lucică! Am văzut toată Europa spălând podele!” Era vrednică, era deșteaptă, era frumoasă, era plăcută, era grasă și a murit foarte tânără, la 55-56 de ani, de cancer. A iubit până în ultima clipă, asta este extraordinar! S-a îndrăgostit între operație și moarte! Și atunci, de la mama, am învățat să nu agonisesc, ci să trăiesc!

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed