AcasăMarile ÎntâlniriGRIGORINA MITROFAN: „România a primit același val de tehnologie medicală ca în...

GRIGORINA MITROFAN: „România a primit același val de tehnologie medicală ca în Vest, însă din punct de vedere cultural nu a primit același tip de educație”

Adolescentei din Curtea de Argeș, cu rezultate uimitoare la Biologie și Chimie, profesorul de… Geografie i-a spus că ar trebui să devină medic. Acela a fost primul gând serios în alegerea profesiei pentru liceana de atunci cu un nume atât de rar, încât în prezent o ajută cu siguranță la renume: Grigorina. A studiat în România, apoi a plecat la specializări în Franța și Suedia, de unde a ales să se întoarcă și să le ofere pacienților de acasă educația de care este nevoie pentru un stil de viață sănătos. Când nu este la cabinet, pictează. Și-ar fi dorit să fie Arhitect, dar interacțiunea cu pacienții a convins-o să nu regrete o clipă alegerea făcută. E medic specialist Diabet, Nutriție și Boli Metabolice și le propune românilor să fie atenți la ce, cum și când mănâncă. E Dr. Grigorina Mitrofan. 

– Ești o persoană discretă. Notorietatea ta abia acum începe să crească în România și are legătură strict cu partea profesională. Totuși, sunt curioasă cum e povestea care te-a adus până aici.
Îmi amintesc de începutul clasei a IX-a. Știu că părinții mei s-au întâlnit atunci cu domnul profesor de Geografie. Mie îmi plăcea foarte mult Geografia. Atunci a fost o întâlnire informală, cum se mai întâmplă între profesorii serioși și părinții elevilor – discuțiile acelea despre cariera copiilor. Domnul profesor a spus „Grigorina ar fi bună de medic, probabil va deveni medic stomatolog. Ce părere aveți?” În gândul meu am spus, atunci: „nu voi fi niciodată stomatolog, mie nu îmi place Stomatologia, dar Medicina mi se pare o idee bună!” De fapt, am cochetat parcă dintotdeauna cu variante care duceau spre domeniul acesta. În clasa a V-a îmi doream să fiu profesoară de Biologie, iar apoi, în liceu, am cochetat din ce în ce mai mult cu ideea de a urma Medicina, chiar am participat la Olimpiadele de Biologie și Chimie. Așa am decis că voi face Medicina.

– Tradiția familiei care era?
Nu erau medici părinții mei. Au lucrat în alt domeniu, mai mult pe partea de business…

– Ai un nume special, pe care nu l-am mai auzit până la tine. „Grigorina” – care e povestea lui?
Sunt născută de Sfântul Grigore Teologul și tatăl meu a vrut să fie original și să-mi spună „Grigorina”. Într-adevăr, nu am mai întâlnit o altă persoană cu numele acesta.

– E un nume de ținut minte, care ajută și pentru brandul medicului… Totuși, de la gândul din clasa a IX-a până la admiterea la Medicină, ce s-a întâmplat? Te-ai pregătit intens, ai avut și dubii?
Mie îmi plăcea și să pictez. Și o idee bună, care îmi stăruia în minte era și pentru Arhitectură. Îmi plăcea combinația dintre structură și artă, structură și design. Cel mai mult mă încânta ideea de design interior. Eu fiind din Curtea de Argeș… era puțin cam greu să mă pregătesc. Ar fi fost nevoie să vin la București să fac pregătire pentru admitere. Dincolo de partea artistică a Arhitecturii, nu aveam atracție pentru domeniu – mi se părea că nu am parte de interacțiunea cu viul, cu viața. Am oscilat puțin, când a trebuit să aleg serios. Mă gândeam la Arhitectură, dar undeva „acolo”, mereu constantă a fost ideea cu Medicina pentru că Biologia și Chimia erau pasiunile mele, pe care le urmam cu rezultate foarte bune în competiții. Iar când hotăram să mă implic mai mult spre Medicină, mai apărea gândul pentru Arhitectură…  

„Sunt fascinată de tot ce ține de arta vizuală”

– 33 de ani avem amândouă. Cumva, generația noastră „trebuia” să știe din anii liceului spre ce se îndreaptă profesional. Eram mai „așezați” față de cum sunt adolescenții acum, când au apărut o mulțime de oportunități profesionale, titulaturi noi. Te-ai gândit acum la cum ar fi arătat viața ta dacă ai fi optat pentru Arhitectură?
Da, m-am gândit. Cred că nu eram potrivită pentru Arhitectură tocmai pentru că am descoperit că îmi place interacțiunea cu oamenii. Îmi place tot ce ține de viață – probabil că aș fi făcut design interior cu foarte multe plante în lucrările mele.

– Dar încă pictezi?
Da, uneori. Prioritizez altfel lucrurile, sunt nevoită să dedic mult timp profesiei mele, dar mai pictez uneori. Îmi doresc să fac astfel încât să găsesc mai mult timp pentru acest hobby. Sunt fascinată de tot ce ține de arta vizuală.

– La facultate ai ales să vii în București.
Da, nici nu se punea problema unui alt oraș.

– De ce?
Pentru că orice altă variantă ar fi fost prea departe, în viziunea părinților mei.

– Te-ai mutat singură în București?
Am o soră mai mare cu un an. Ea era deja la facultate și, o perioadă, ne-am mutat împreună.

– Cum ți s-a părut schimbarea?
Abia o așteptam! Eram pregătită de sora mea, știam ce mă așteaptă aici și mi se părea că aveau să urmeze numai lucruri frumoase.

– Facultatea de Medicină e mai grea decât însuși mitul său?
Sincer, mitul poate a fost creat de persoanele dinaintea noastră. Poate de generația părinților noștri, când admiterea presupunea o cumpetiție mult mai mare, cred că atunci erau 10 candidați pe loc. În generația mea, admiterea a presupus o concurență de 3 candidați pe loc. Mie nu mi s-a părut greu, tocmai pentru că mă pregătisem și era ceva firesc. Retrospectiv, mă gândesc acum că nu a fost greu, dar atunci știu că am muncit mult. Cred că la facultatea de Medicină nu neapărat admiterea este cea mai grea, ci facultatea în sine. Cred că e nevoie să îți placă, să treci prin ea cu plăcere, să găsești un sens.

– „Vedeai” ce va fi după facultate? Îți imaginai felul în care o să lucrezi, anticipai cum va fi dincolo ce acești șase ani de studiu?
Nu am „văzut” ce e dincolo de facultate, la început. Știam că îmi doresc o combinație între clinică și cercetare. Cercetarea nu am făcut-o din timpul facultății, deși mi-aș fi dorit. Am cochetat cu mai multe laboratoare, am fost în asociația studențească care organiza conferințe pentru a prezenta studenților care sunt oportunitățile de cercetare din timpul facultății, am mers la Cercul de Neuroștiințe, dar nu s-a legat ceva consistent în acest sens, din timpul facultății. M-am axat pe studiul individual – citeam. Am început Doctoratul la Politehnică, în Chimie aplicată, imediat după ce am terminat facultatea, sub îndrumarea Dnei Prof. Raluca Van Staden. Am făcut în același timp și Doctoratul și Rezidențiatul pe Diabet și Nutriție. Mi-am spus că rezidențiatul permite ca timp să mai cercetez ceva.

„Am vrut să îmbin activitatea din cabinet cu activitatea în Cercetare”

– Specialitatea cum ai ales-o?
Cochetam cu trei specialități. Cochetam cu Pediatria, Endocrinologia și Diabet și nutriție. În anul respectiv, puteam să optez pentru Endocrinologie, dar cu detașare. Și pe mine nu mă încânta ideea să plec prin detașare în alt oraș. Fiind specialități conexe, m-am gândit să aleg Diabet, nutriție și boli metabolice și mi-am plănuit să mai iau o completare de Endocrinologie. Încă am timp să urmez și această specialitate, am terminat specializarea abia de doi ani, așa încât e suficient timp.

– Deci decizia a fost pentru că ai vrut să faci și Cercetare.
Da, am vrut să îmbin activitatea din cabinet cu activitatea în Cercetare. A fost doința mea.

– O perioadă ai lucrat în Suedia. De fapt, te-ai întors în România de puțin timp.
Da. Am ajuns în Suedia pentru un Master. Un Master în Nutrition Science – l-am urmat anul trecut. Eu terminasem Rezidențiatul, eram medic specialist și consultam deja pacienți în cabinet. Am simțit că partea de Nutriție lipsește. Dar nu îmi lipsea numai mie, le lipsea tuturor. Eu aveam dorința de a afla mai mult, dar din punct de vedere științific, nu doar din experiența practică din care poți trage concluzii. Am căutat programe pentru Master și am găsit la Institutul Karolinska în Suedia. Am aplicat, m-au acceptat și așa am plecat.

La Institutul Karolinska

„Eu mă identific cu aspectele pozitive din cultura românească”

– Cu gândul să rămâi acolo dacă ar apărea o oportunitate sau să te întorci?
Am plecat deschisă pentru orice. Pe de altă parte, mă gândeam că și dacă aș mai rămâne acolo, sufletul meu e tot în România și chiar dacă aș fi continuat o altă pregătire acolo, până la urmă tot în România m-aș fi întors.

– Ce înseamnă „sufletul meu e tot în România”?
Cultural, aparținem câte unui loc. Da, avem și o cultură extinsă, aparținem planetei, dar fiecare om se identifică într-un anumit spațiu. Eu mă identific cu aspectele pozitive din cultura românească.

– Uneori, medicii se întorc și din dragoste. Mă gândeam că o să spui că dragostea te-a întors în România.
Sufletul m-a întors, da. (N.R.: Râde!) Și cred că această alegere ține foarte mult de unde ne simțim împăcați să profesăm. Acest gând este dincolo de aspectul financiar.

– Până când pe cartea ta de vizită a scris „Vascularte”, unde ai mai lucrat ca medic în România?
Am urmat Rezidențiatul la Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli metabolice „N. Paulescu”. Spre finalul Rezidențiatului am petrecut șase luni în Franța, în Paris, la Spitalul Cochi. În Paris a fost o experiență foarte interesantă – vedeam pompe și senzori de insulină înainte ca aceștia să fie introduși în România. Ulterior am aflat cu bucurie că și România a început să deruleze programe asemănătoare celor pe care le descoperisem acolo. O parte de noutate a reprezentat-o faptul că ei se ocupau destul de mult de educația pacienților. Pacienții erau internați în spital pentru cinci zile, erau investigați dar primeau și cunoștințe folositoare. Noțiunile de Educație erau oferite atât de medicii rezidenți, cât și de asistente. Acest concept mi-a plăcut. Bineînțeles că aveau și partea de îngrijire care ține de Medicină Internă, pompe și senzori… Interacțiunea culturală a fost foarte frumoasă. După experiența de la Paris am venit în România și am dat examenul de Specialist și am început să lucrez într-o clinică privată. Când am găsit detaliile despre Masteratul în Suedia, am început și colaborarea cu Clinica Vascularte. Cei de aici au fost foarte deschiși în ideea de a mă susține să plec să-mi continui studiile. Iar acum două luni am revenit în Suedia, direct la Vascularte.

– Deci, practicun angajator privat te-a lăsat să te perfecționezi, spunându-ți că îți păstrează locul în echipă și cabinetul.       
Da.

– Păi nici eu n-aș fi rămas în Suedia, în contextul acesta!
(N.R.: Râde!)Da…

– Vorbeam despre țări diferite. Categoric că pacienții se comportă diferit, în funcție de cât de performant este sistemul medical la care au acces. Despre ce e componenta de Educație pe care nu ai regăsit-o în România? În alte țări, specialitatea ta e mai cunoscută decât în România?
Există o heterogenitate între țări. Spre exemplu, în Franța, în Paris sunt foarte mulți imigranți. Din pricina culturilor diferite, și francezii se lovesc de anumite dificultăți în interacțiunea cu pacientul. Francezii sunt educați, din punct de vedere intelectual, însă cred că uneori contextul social și viața te împiedică, ca pacient, să iei deciziile pe care știi că le ai de luat. Spre exemplu, poate că știi că ai glicemia mare și știi care este cauza glicemiei mari, dar sunt anumite probleme care te fac să nu mănânci cum trebuie. Ceea ce este diferit acolo față de România este accentul pus pe comunicarea între profesioniști. În spitale există o comunicare mai eficientă între secții – există anumite protocoale care facilitează această interacțiune între medici. În Franța cred că acest lucru este mai dezvoltat decât la noi. Iar în Suedia lucrurile cred că stau bine în mod omogen. Este o țară cu un standard de viață destul de ridicat și au și un standard educațional ridicat. Ei au foarte multă activitate fizică. Aproximativ 65% din populația Suediei este activă. Și atunci standardul de viață vine din noțiunile de Educație, din modul în care pacientul se adresează medicului. Un lucru care ne lipsește nouă este educația populației pornită devreme. Și în ceea ce privește Nutriția, și în ceea ce are legătură cu organizarea între medici.

„Ar trebui să reconsiderăm anumite obiceiuri care mai demult ni se păreau normale”

– Crezi că performanța lor ține de sistemul medical sau ține și de sistemul de învățământ? De regulă, noi în orele de educație fizică facem matematică în școli… Pauzele sunt de 5 minute, copiii mănâncă pe grabă ce găsesc la magazinele de lângă școală. Devin adolescenții foarte ocupați și, mai apoi, adulții care își ocupă programul și uită să mănânce. Ar trebui să învățăm să mâncăm?
Da. Cred că societatea s-a schimbat comparativ cu acum 30 de ani și ar trebui să reconsiderăm anumite obiceiuri care mai demult ni se păreau normale. De exemplu, bunicii noștri aveau o normalitate cu ore fixe de masă, de odihnă, aveau un anumit tip de aliemntație. Pentru noi societatea s-a schimbat atât de mult încât nu mai știm ce înseamnă normalul.

– Tu mănânci la ore fixe?
Da, mănânc la ore fixe. M-am educat în felul acesta. Un alt aspect important ține de familie. Dincolo de cum ajung copiii la școală, prima dată ține de ce se întâmplă în familie: dacă părinții se trezesc dimineața să îi pregătească micul dejun copilului, dacă insistă ca el să mănânce la ore fixe. Primul exemplu este în familie: copilul acolo se obișnuiește, acolo preia primul model.

– E utilă recompensarea copilului cu „ceva dulce”?
Clar nu. Cred că nu este utilă recompensarea copilului, de niciun fel. Nici din perspectiva recompenselor pentru notele bune. Copilul are nevoie să își dezvolte conștiința de sine și aprecierea pentru munca bine făcută. Înțeleg că părinții au foarte multe provocări legate de timp, energie și bani, dar obezitatea la copii în România este pe primul loc în Europa. Și această realitate poate că ne spune multe!…

– Cum am ajuns aici? Înainte se spunea despre românce că sunt femei frumoase…
Încă se mai spune că sunt femei frumoase.

– Sunt de acord cu asta. Dar sunt de acord și cu gândul că păstrarea greutății în măsurătorile care arată sănătatea și, da, și estetica, este un merit. Cum au ajuns românii să fie „campionii” obezității la copii în Europa?
Cred că sunt niște diferențe destul de mari între noi și țările vestice, în sensul în care ei au o anumită cultură a alimentației. Există o anumită cultură a alimentației, chiar dacă și la ei copiii mănâncă dulce.

– „Cultura alimentației” înseamnă că știu ce mănâncă sau că mănâncă puțin și bun?
Da, exact. Încearcă să mănânce alimente de o anumită calitate. Țin cont că nu tot ceea ce este foarte… caloric e benefic. Pe de altă parte, în țările vestice există o tendință mult mai mare spre a face activitate fizică. Iar când vorbim despre copii, ceea ce contează este timpul pe care îl petrec în fața computerului, în fața tabletei și timpul de joacă și sport. Cred că la partea cu sportul, România nu stă prea bine. În Germania, de exemplu, până la liceu sistemul nu pune accent foarte mult pe note sau pe calificative. Copiii își dezvoltă anumite competențe și personalitatea. Copiii de acolo se duc la foarte multe activități sportive și cred că acesta este un lucru important. E esențial să aibă copiii pasiuni dincolo de școală, iar sistemul de învățământ ar trebui să ofere timp și pentru pasiuni și mișcare. Noi am primit același val de tehnologie medicală ca în Vest, însă din punct de vedere cultural nu am primit același tip de educație.

„Expunerea la sedentarism – mai ales în cazul persoanelor care lucrează la birou – este un factor de risc la fel de periculos ca fumatul”

– Pacienții care vin în cabinetul tău din ce categorie de vârstă sunt? Și sunt curioasă dacă vin oameni și pentru prevenție.
În mod surprinzător, oamenii au început să vină și pentru prevenție. În ceea ce privește pacienții, sunt mai mult adulți. Ne propunem să accelerăm partea de prevenție a diabetului. Persoanele tinere au început să crească în greutate și pe perioada pandemiei. Expunerea la sedentarism – mai ales în cazul persoanelor care lucrează la birou – este un factor de risc la fel de periculos ca fumatul. A crescut numărul persoanelor care la 30 – 30 și ceva de ani au colesterol mare, au suprapondere sau obezitate. Acesta este profilul omului care mai târziu, pe la 45 de ani, va avea simptomatologie cardiovasculară. E mult, mult mai devreme față de statisticile generațiilor de mai demult când aceste probleme apăreau la persoane cu vârsta peste 60 de ani. A scăzut foarte mult vârsta la care se întâmplă evenimentele cardiovasculare. În privința copiilor – deja sunt foarte mulți copii cu steatoză hepatică – „ficat gras”. Acest lucru predispuneîn mod sigur la dezvoltarea diabetului după vârsta de 20 de ani. Din acest motiv, se așteaptă ca prevalența diabetului să crească în mod considerabil în următorii 10-20 de ani. Cred că este important pentru toți medicii – inclusiv medicii de familie – să ia în considerare ceea ce înseamnă un copil obez și o persoană cu prediabet. Există în România legea penru prevenție care a fost adoptată în urmă cu doi ani – e un prim pas în a trage un semnal de alarmă asupra acestei probleme.

– Oamenii care vin să își ordoneze viața cu ajutorul tău sunt oameni care au un stigmat social, sunt oamenii „grași” sau sunt oamenii care au concret stări de rău. Adică, impactul social, stereotipurile și prejudecățile sunt mai puternice decât însăși importanța stării de bine în decizia pacienților de a solicita ajutorul medicului?
Depinde de persoană. De cele mai multe ori îmi calcă pragul persoanele care au deja o problemă de sănătate. Spre exemplu, o fată de 22 de ani cu ovare polichistice și o greutate peste 100 kg care nu se îngrijorează de greutatea ei din punct de vedere al aspectului, însă s-a îngrijorat când i-am spus că este în prediabet. Uneori aspectul fizic poate deranja, dar s-ar putea să nu fie un declanșator atât de puternic al deciziei de a merge la medic și a lua măsuri radicale pentru schimbarea stiluui de viață.

– Există în modă mișcări de amploare care pun pe coperta revistelor femei supraponderale, cu mesajul că ar trebui normalizată greutatea în plus. Sunt campanii care promovează chiar ideea de acceptare și expunere a măsurilor XXL. Nu cumva tocmai felul în care media ne învață să acceptăm, nu să corectăm duce către boală?
Nu cred că sunt foarte multe persoanele supraponderale care se simt bine în pielea lor. Când se iau în greutate 5-7 kg, estetic persoana nu este afectată foarte mult. Dar când se adaugă peste 20 kg, în mod sigur persoana respectivă nu se va simți bine în pielea ei. Bineînțeles, acele imagini din promovarea mediasunt mai mult o reacție pentru ce s-a întâmplat în trecut, când toate femeile promovate erau foarte slabe și fiecare femeie își dorea să arate așa. În America foarte multe adolescente au probleme cu anorexia – nu se mai identifică cu imaginea lor. Valul a ajuns până în vestul Europei. În România poate ceva mai puțin, dar aș putea spune că și dacă te acceptă cel de lângă tine, dacă te acceptă așa cum ești, totul ține de tine. Am în cabinet cazurile unor doamne ale căror soți le însoțesc și îmi spun „pe minenu măderanjează că este mai grasă,daro deranjează pe ea”. Mai mult decât atât, poate nu o deranjează atât de mult aspectul, ci faptul că o dor genunchii. Întotdeauna partea de estetică e la urmă. Estetica este importantă pentru persoanele care sunt oricum atente la stilul lor de viață. Ele vin cu problema celor 5-7 kilograme în plus. Pentru persoanele cu probleme care depășesc 20 kg, factorul declanșator sunt problemele de sănătate.

– Ești o femeie tânără și frumoasă. Ai avut vreo problemă cu greutatea?
Nu. Din punct de vedere al greutății, eu am fost și sunt constantă, cu mici fluctuații.

– E noroc sau știință?
Cred că ambele! Poate educația în regularitatea meselor, poate faptul că nu îmi plac anumite mâncăruri și „se întâmplă” ca tocmai acelea să fie cele nesănătoase… Dar aceste gusturi nu țin neapărat de faptul că sunt medic diabetolog.

„M-am obișnuit să văd drumul în pași mai mici”

– Care sunt Marile Întâlniri din cariera ta? Sigur una dintre ele a fost în liceul, cu profesorul de Geografie care poate nici nu a știut cât de mult a cântărit sfatul lui….
Da, apoi cred că diriginta pe care am avut-o la liceu a fost importantă în viața mea și a colegilor pentru că a avut o relație apropiată cu noi. M-a încurajat spunându-mi că pot mai mult, atunci când ezitam și spuneam că mi-aș alege o profesie care să-mi ofere o viață mai ușoară. A contat profesorul de chimie, Dl. Gheorghe Costel. Cred că el a marcat viața multor generații de elevi, fiind un om extraordinar. Îmi amintesc cu drag de profesorii din facultate. La Semiologie, Dna Dr. Ilinca Săvulescu Fiedler de la Spitalul Colțea! Deși nu era asistentă la LP-ul de Semiologie la grupa mea, am participat la câteva LP-uri ale sale și m-a fascinat pasiunea cu care vedea pacienții. Ulterior, Prof. Florian Colgeag, matematician, a avut un impact foarte puternic în viața mea – a dezvoltat în mine în anumite principii.

– Întrebarea-clișeu: cum vezi actvitatea ta în anii care urmează? Îți propui să rămâi alături de pacienți sau îți dorești să faci o anumită descoperire medicală?
Cred că m-am obișnuit să văd drumul în pași mai mici și să nu mă văd atât de departe în timp. Însă în viitorul apropiat îmi doresc să dezvolt partea de prevenție în diabet. Planul acesta se leagă și de ceea ce am acumulat la Masterul din Suedia, și de ceea ce îmi doream să fac dintotdeauna: educație în privința prediabetului. În profesia mea, impactul social e important pentru acest aspect, alături, desigur, de activitatea prin care am grijă de pacienți.

Ultimele Articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.