Marina Almășan este unul dintre cei mai temeinici oameni pe care îi cunosc! Pe mulți Televiziunea ne-a mai și dezamăgit, poate chiar ne-a plictisit, am părăsit-o sau am avut „relații neasumate pe deplin” cu această pasiune pentru care n-am avut răbdare. Marina e la televizor dintotdeauna și, sper, pentru totdeauna! Că e creativă, spontană, știți… dar mie principala sa calitate mi se pare temeinicia! Și astăzi, când lumea își ascunde nestatornicia în „creativitate” și foarte mulți se ocupă de „comunicare, televiziune…”, ea e temeinică. Și rezistă! Și nu doar că rezistă, dar și face performanță! Adică Marina Almășan face televiziune dinainte ca audiența să se măsoare și are și acum rezultate incredibile, după ce ne-am și plictisit să mai măsurăm audiențe și ne-am mutat în online. Îmi e dragă! Și dacă s-ar ține cont de „votul telespectatorului”… o vreau pentru totdeauna la TV!

– Luna septembrie aduce noutăți în grilele televiziunilor de pretutindeni. Ce aduce nou pentru tine?
Păi…un nou sezon al emisiunii „Rivalii!” Știu că nu ți-e străin acest titlu, pentru că nu pot uita că ai fost „spărgător de gheață” al acestui nou format al meu, combătând, alături de marele actor Florin Zamfirescu, în prima ediție a sa.

– Da, a fost o provocare interesantă! Și îți mulțumesc!
Și…vreau să-ți mărturisesc acum: ne-ai purtat noroc! Începem, iată, al treilea sezon, emisiunea câștigă în popularitate, ceea ce este mare lucru în divertisment pentru un format original, indigen, neimportat sau „furat” de la alții! Așadar, un nou sezon, cu teme noi, cu o echipă puternică de profesioniști pe care mi-o configurez în aceste zile, cu simpatice rubrici noi pe care le voi strecura în formatul deja existent, atât de dinamic și de neprevăzut. Dar…nu-mi cere să dau chiar tot din casă!

– Deci, emoțiile lunii septembrie, pentru tine, au legătură acum cu performanța acestui titlu încă nou sau cu gândurile „intră sau nu intră pe post”?
Eu mă încăpătânez să cred, sfidând de multe ori realitatea, că normalitatea încă nu a dispărut de tot din România. Prin urmare, mergând pe această logică, nu-mi voi face niciodată griji că un format cu impact asupra publicului, cu certe valențe educative, chiar dacă este încadrat ca „divertisment”, cu audiență foarte bună și mai ales un program autofinanțat – calitate atât de importantă, în condițiile folosirii cât mai juducioase a banului public – n-ar putea intra pe post! Desigur, logica lucrurilor este tot mai des viciată de subiectivismul oamenilor, absurdul făcându-și deseori loc în viața noastră, așa că, după cum bine zici, de multe ori lucrurile care par a fi normale se împiedică de piedici anormale. Dar mie îmi place mult proverbul „Mările învolburate călesc MARINArii!”

„Legat de TikTok, pe mine, sincer, mă sperie că, iată, în zilele noastre acest instrument face ca, practic, fiecare om să poată face televiziune”

– Te urmăresc pe Facebook, în fiecare dimineață. Postările tale sunt foarte matinale. Cum faci să rămâi consecventă în acest demers, în această perioadă în care lumea se mută pe TikTok sau chiar iese din online?
Draga mea, probabil că este și o chestiune de generație: TikTok-ul e al vostru și vă pricepeți foarte bine la el. Eu am fost foarte greu coruptă de Facebook și probabil că mi-e dat să și ies foarte greu de sub umbrela lui! Legat de TikTok, pe mine, sincer, mă sperie că, iată, în zilele noastre acest instrument face ca, practic, fiecare om să poată face „televiziune”. Mitul acesteia, în sensul în  care am cunoscut-o eu, dispare văd, încetul cu încetul: ai un telefon, poti înregistra orice – inclusiv inepții, caci eterul suportă orice – , poți face interviuri, filme, tot-tot, unele lucruri mai bune, altele ridicole și de un amatorism și un prost gust revoltător. Asta înseamnă, cum spuneam, prăbușirea ideii clasice de „televiziune”, cea care a fascinat generații întregi și care m-a cucerit și pe mine, cu decenii în urmă. Făcând atâția ani televiziune adevărată, dupa toate regulile de aur ale acesteia și colaborând cu marii profesioniști în domeniu, mi se pare aproape imposibil să-mi abandonez principiile și să mă amestec cu destulele „subproduse” pe care le vântură TikTok-ul, și culmea, cu audiențe îngrijorătoare. Desigur, am văzut și  multe lucruri de excepție pe TikTok și care, preluate de televizuni, probabil ar ajuta la salvarea multora dintre ele. Căci, vrem nu vrem, trebuie să recunoaștem că televiziunea se află, pretutindeni, într-un mare impas. Moare o lume, se naște o alta. Iar noi suntem cumva… „între lumi”!

– De unde vine această seriozitate a ta? Ești foarte temeinică… 
N-am încotro, Eveline. Și cred că, venind dinspre tine, întrebarea e oleacă retorică, întrucat te regăsesc și pe tine în aceasta caracterizare. De mică mi s-a spus că, neavând pile, neavând părinti cu poziții importante sau cu posibilități financiare impresionante, singura mea șansă de a face ceva în viață, de a ajunge undeva sau de a ajunge „cineva” este să muncesc cu maximum de seriozitate. La început „munca” se traducea în învățătură – și aici ai în față o elevă și mai apoi o studentă de nota 10, dar…cu față umană, nu cu chip de tocilară! – , iar mai apoi „munca” a devenit chiar „muncă”. Expresia „pe brânci” cred că a fost inventată de cineva care m-a văzut pe mine la lucru! (N.R.: Râde!) Nu m-am plâns niciodată de muncă, asta și poate pentru că am avut șansa de a-mi fi ales o profesie izvorâtă dintr-o mare pasiune. Confucius, unul dintre filozofii mei preferați, a rostit demult de tot – și sigur fără să mă cunoască! (N.R.: Râde!) un mare adevăr: „Fă ceea ce-ţi place cu adevărat şi nu vei mai munci nici o zi din viaţa ta!”. Cam asta am simțit eu, în toți cei 33 de ani de televiziune. Nu-i așa că sunt cam tot atâția câți ai petrecut tu pe Pământ?! Nicio zi nu mi s-a părut o povară… ba da, greșesc: de multe ori zilele de concediu – pe care am început a mi le lua abia în ultmii ani – mi se păreau a fi prea multe, căci mă țineau departe de televiziune! După același criteriu mi-am ales, de fiecare dată și coechipierii, dar am și renunțat la ei, în momentul în care mi-am dat seama că nu mai corespund rigorilor mele. Nu suport alături de mine oameni proști, leneși, răi și fără caracter. Și, vezi, e un cerc vicios: seriozitatea m-a facut să ajung unde sunt acum, ea mi-a generat, în timp, notorietatea. După care, pentru a mi-o păstra, a trebuit să muncesc cel puțin la fel de mult, cu la fel de multă seriozitate. E ca într-o căsnicie: greu nu e să te căsătorești, greu este să știi să păstrezi flacăra iubirii trează, să n-o lași să se stingă!

„Câteodată, revoltată de cele ce le văd în jurul meu, îmi vine chiar și acum să iau o echipă de filmare și să plec pe teren, să fac dreptate, însă mă întreb: voi avea eu, oare, credibilitate, după ce o viața întreagă am facut divertisment?…”

– Înainte de TVR, ai fost economist stagiar la Filatura de Lână Pieptănată. Ce te-a… salvat de o carieră cuminte? Judecând cu mintea de acum, era de dorit o carieră cuminte?
În niciun caz, dragă Eveline! Mie scrisul mi-a intrat în sânge încă de mică!… Sau, mai bine zis, cred că era acolo de la început, în ADN-ul meu, transmis de la părinții mei, mai precis de la tata, care a fost toată viața jurnalist și care și acum, la 90 de ani, încă îsi mai scrie – mai nou, la laptop! – articolele, în cele câteva colaborări pe care le are la diferite publicații. Am parcurs anii de școală cu convingerea că, atunci „când voi fi mare”, voi face presă. Însă, din păcate, ultimii ani ai „domniei” lui Ceaușescu au fost cumplit de restrictivi: în presă nu putea intra „oricine”. Prin urmare… a trebuit să-mi pun pofta-n cui și să aleg altceva. Fiind o elevă de nota 10, nu mi-a fost greu să o pornesc spre orice alt domeniu: eram olimpică la fizică, îmi plăceau științele exacte, iar spre partea umanistă aveam oricum o înclinație nativă. Într-un târziu… am luat-o: ASE. Cumva, calea de mijloc. Și, cu aceeasi seriozitate pe care ai remarcat-o și tu, am absolvit Academia cu zece pe linie, ba chiar cu 10,50!!, căci la acea vreme, activitatea obștească pe care o desfășurai în timpul facultății era convertită la absolvire în 50 de sutimi suplimentare! Mi-am facut cumintele stagiu în producție – la întreprinderea cu nume poetic de care ziceai, apoi am devenit, prin examen, cercetător științific la cel mai mare institut de cercetări economice din România acelor vremi. Și chiar dacă am investit maximum de seriozitate și în acest statut – „de scurtă durată”, slavă Domnului! – sufletul meu tot după presă tânjea. Îl hrăneam cu colaborări prin presa vremii, la reviste precum Viața studențească, Scânteia Tineretului, Contemporanul, Urzica… Aici am întâlnit oameni extraordinari, unii devenindu-mi mentori – Octavian Știreanu, Lucian Avramescu. Imediat după Revoluție, când opreliștile existente au căzut una câte una, am reușit să-mi văd visul cu ochii și încă la un nivel nesperat de mine: un telefon providențial primit de la Mihai Tatulici – care mă remarcase, ca și crainică, la Radiovacanța Costinești, un alt loc al „uceniciei” mele – mi-a deschis porțile televiziunii. A început așadar cea mai frumoasă poveste din viața mea, care nu m-a făcut să regret niciodată „meseria cuminte” pentru care mă pregătisem. Cum văd lucrurile cu ochii de acum? Cunoscându-mă, intuiesc că m-aș fi descurcat binișor și în domeniul economic. Posibil, dat fiind spiritul meu întreprinzător, poate că m-ai fi intervievat astăzi ca fiind patroana unei mari companii de succes sau, poate, cine știe, ministru al Economiei! Dar nu am nici cel mai mic regret că nu sunt nici una, nici alta, căci am  trăit 100 de vieți, făcând ceea ce am făcut, iar de fascinația pe care mi-a oferit-o lumea televiziunii și de universul în care am pătruns, nu cred că aș fi avut parte în niciuna din „meseriile cuminți” de pe Pământ. Poate aș fi avut, e-adevărat, ceva mai multi bani! Dar..ce bine că nu sunt sclava lor! … Simți la fel, Eveline?

– Știi vorba aceea: „săracii oameni bogați – tot ce au ei sunt banii”… Revenind la poveste, Mihai Tatulici te-a convertit la Televiziune. Dacă episodul s-ar fi întâmplat în peisajul media de astăzi, ai mai fi acceptat? Ai mai fi făcut performanță?
Cu siguranță, tentația ar fi fost aceeași. Inclusiv seriozitatea cu care mi-aș fi făcut meseria. Probabil că nu aș mai fi făcut divertisment, odată pentru că, pentru a face divertisment din pozitia de „om care apare pe sticlă” , presupune să ai niște date native și un anumit fel de a fi, care mie îmi lipsesc. Apoi pentru că genul de divertisment care îmi place mie – cel „cu miez”, care să și spună ceva , nu doar să fie o „gălăgie frumos colorată” –  nu prea mai valorează mare lucru, în zilele noastre. Dar, da, hotărât lucru, și astăzi i-aș fi răspuns afirmativ lui Tatulici, însă cu siguranță m-aș fi dedicat altui gen de televiziune, cel mai probabil investigațiilor, căci spiritul justițiar este o componentă importantă a felului meu de a fi. Mi-ar fi plăcut ca, prin anchetele mele, să schimb lucrurile nefuncționale din țara asta. Câteodată, revoltată de cele ce le văd în jurul meu, îmi vine chiar și acum să iau o echipă de filmare și să plec pe teren, să fac dreptate, însă mă întreb: voi avea eu, oare, credibilitate, după ce o viața întreagă am facut divertisment?…

„Din păcate, destui dintre strălucitorii de altădată se feresc să mai apară la televizor”

– Sunt vremuri în care fiecare dintre noi ar trebui să se revolte pentru dreptate… Apropo de „apărut”. Ultima dată când l-ai invitat în emisiune, Tatulici ți-a spus că nu mai apare. Ce alți invitați „de altă dată” se ascund și de ce?

Din păcate, destui dintre strălucitorii de altădată se feresc să mai apară la televizor. Motivele variază, dar au același numitor comun al tristeții. Unii dintre ei, îmbătrânind, sunt marcați de povara anilor si de felul nemilos în care aceștia li s-au așezat pe chip, preferând ca lumea să îi țină minte așa cum erau odinioară. În locul lor rămân să vorbeasca arhivele…Alții – care ar mai avea încă multe de spus, prin prisma valorii lor și a unei fabuloase experiențe de viață – aleg să stea în umbră, dezamăgiți – ca să nu spun scârbiți – de ceea ce văd în jurul lor. A ieși public în aceste vremuri devine, pentru ei, sinonim cu „a se amesteca” cu non-valorile ce au invadat toate domeniile societății. Ceea ce, pentru oameni cu caracter, cu coloană vertebrală, cu principii de nezdruncinat, este de neconceput. Preferă așadar să ramână în umbră, iar refuzurile lor, pe care le încasez deseori, mă dor nespus. Din păcate, sunt vremuri care aduc la suprafață subprodusele și gunoaiele, cele câteva excepții – căci sunt și excepții – devin o minoritate care, neștiind să facă gălăgie precum primii, trece oarecum neobservată. Știu că răzbate din spusele mele o tristețe și o dezamăgire pe care, la rându-mi, le resimt și care sunt oarecum în contradicție cu spiritul vesel si optimist pe care-l las să răzbată din produsele mele de televiziune, dar, uite, ai scormonit în mine cu iscusință și ai reușit să scoți la iveală lucruri pe care le țin, de regulă, ascunse.

– La început de drum, pare că Televiziunea Română a investit în prezentatori, realizatori… Care este principalul beneficiu pe care îl ai de la Întâlnirea cu TVR?
N-aș putea spune că „a investit”. Pot spune doar că erau niște vremuri normale, în care meritocrația nu era o himeră, așa cum a ajuns ea în zilele noastre. Pe atunci, cumva, dacă erai bun, aveai șanse să te afirmi. Și mai cred că, pe atunci, Televiziunea era ceva mai generoasă cu tinerii, desi exista și atunci – ba chiar era manifest uneori – conflictul între generația veche a oamenilor de televiziune și cea nouă, a noastră, a novicilor, a celor aflați la început de drum… Beneficiul pe care mi l-a oferit întâlnirea cu TVR?! În primul rând aș numi avantajul unui mentor de la care am avut de învățat, din fir a păr, meseria aceasta și care, în plus, nu mi-a blocat evoluția, cum deseori și inexplicabil se întâmplă, ci mi-a încurajat zborul, învățându-mă din secretele sale. L-am numit aici pe Mihai Tatulici, unul dintre marii oameni de televiziune ai acestei țări. Apoi colaborarea cu alți monștri sacri ai televiziunii, pe care astăzi îi regăsim numai pe genericele de final ale marilor productii ale Televiziunii Române. Alte beneficii?! Că începutul carierei mele a fost marcat de întâlniri istorice cu marii oameni ai acestei țări, oameni de cultură al caror nume va trezi mereu respect în rândul românilor și care mie mi-au stat alături și mi-au răspuns la întrebări. Există, oare, pentru un jurnalist tânăr, un beneficiu mai mare?

„Audiențele nu se măsurau decât prin popularitatea pe care o aveau emisiunile sau moderatorii lor. Iar strada dădea această dimensiune”

– Pe vremea „Ceaiului de la Ora 5” nu se măsurau audiențele. Cu toate acestea, toți românii se uitau la emisiune. Ai avut vreodată dimensiunea în cifre… numere a performanței tale?
Nu, audiențele nu se măsurau decât prin popularitatea pe care o aveau emisiunile sau moderatorii lor. Iar „strada” dădea această dimensiune. La început, am asistat la uriașul impact al emisiunii lui Mihai Tatulici – „Veniți cu noi pe programul 2”. Era primul program live, liber sută la sută, de după Revoluție – spectaculos în curajul său și în originalitate. A fost acoperișul sub care mi-am făcut ucenicia. Tatulici a fost un sef dur, a scos untul din noi, a dat cu noi de pământ cand nu eram așa cum și-ar fi dorit, dar ne-a și mângaiat pe creștet, atunci când făceam câte un lucru bun. Văzând cât de popular devenise Mihai și cum nu-i refuza nimeni invitația la emisiune – de la miner, la președintele țării – îmi doream în sinea mea să ajung si eu ca și el. După doi-trei ani aveam să lansez „Ceaiul de la ora 5”, după  o idee personală și o „împachetare” gandită de mine sută la sută, și…am dat lovitura! Cum mi-am dat seama de impactul uriaș al programului? Nu era chip să ies pe stradă fără să fiu asaltată de trecători, care îmi cereau autografe – pe atunci nu existau telefoane mobile, sa-și facă poze cu mine! Joia, la ora 5, orașul se golea – lumea se retrăgea la case să mă vadă, în transmisiunile noastre de prin țară eram păziți de poliția călare pentru că locurile de unde transmiteam live erau luate cu asalt de publicul care se lupta să participe la emisiune. În plus, ca și în cazul lui Mihai, era suficient să adresez o invitatie oricarei personalități a Romaniei de atunci, oricărui politician de top și primeam pe loc un răspuns care ma măgulea: „Este o onoare pentru noi sa participăm la emisiunea dumneavoastră!”. Ce poate fi mai măgulitor pentru un jurnalist aflat la început de carieră? 8 ani fără pauză a durat Ceaiul de la ora 5! Fără nicio vacanță, cu excepția celei de două luni de zile, ce a urmat nașterii lui Victoraș. Două luni, atât! În rest, non-stop, în fiecare joi la ora 5, eram în direct, din București și din toată țara! Și dacă tot m-ai provocat la amintiri, iată și un alt barometru al succesului emisiunii: de multe ori mi s-a întâmplat, în acei ani, să fiu oprită pe stradă de câte un cuplu cu un copil de mână sau în cărucior și să mi se spună: „Doamna Marina! Pe fetița noastră o cheamă Marina datorită dumneavoastră: când soția mea era însărcinată, nu rata nicio ediție a Ceaiului…  si mereu îmi spunea : – Dacă o să avem o fetiță, o s-o cheme Marina!”. Stau și mă întreb, draga Eveline, dacă cele câteva reporterițe tinerele pe care le tot văd, pe la diferite televiziuni, și-mi poartă numele, nu sunt cumva acele copilițe mici, născute la finele anilor ‘90 și botezate ca „efect” al popularității emisiunii mele!

„În zilele noastre se trădează foarte ușor”

– Poate le invităm cândva la un ceai, să ne spună. Ai mai mult de 30 de ani în TVR. De ce?
Unii ar spune „de fraieră!”. Eu spun „De drag!”. Am apucat să iubesc Televiziunea asta de pe când chipul îi era altul, oamenii – diferiți de cei de acum, poziția în societate – una onorantă, forța – covârșitoare. Chiar dacă vremurile au schimbat mult toate aceste elemente, loialitatea din mine m-a făcut să-i ramân aproape. Eu nu știu să trădez, mai ales dacă la mijloc e nu numai o mare iubire, cât și un sentiment al recunoștinței. În zilele noastre se trădează foarte ușor. Mânați de propriile interese care le surclasează principiile, oamenii ajung să se trădeze cu ușurință unii pe alții, își trădează de multe ori propriile convingeri, se dedau la compromisuri, aleargă după bani și avantaje personale. Ei, uite, eu nu pot fi așa. Si chiar dacă TVR, prin oamenii săi – căci instituția nu are nicio vină – m-a dezamagit de multe ori, eu am continuat să cred în ea, sa lupt pentru sănătatea ei atunci când am simțit-o în pericol, cu riscul pierderii liniștii personale. Privind înapoi, de multe ori mă întreb dacă toate acestea au avut rost. Unii ar spune că nu. Poate că au dreptate. Eu însă, privindu-mă pe mine în oglindă, am sentimentul că am procedat corect: că am rămas lângă ceva ce am iubit, lângă ceva ce mi-a oferit darul neprețuit al notorietății și șansa de a deveni mai bogată prin oamenii pe care i-am cunoscut aici.

– Scriai într-o postare despre formatele pe care le-ai realizat. Ni le amintești, te rugăm, pe îndelete cu câte ceva inedit despre fiecare?
Despre două tocmai ți-am vorbit. A fost apoi nu mai putin celebra „Arca Marinei”, care aduna laolaltă, într-o corabie a veseliei, personalități ce se amestecau în premiera: politicieni cu sportivi, căntăreți cu academicieni, diplomați cu designeri etc. Aici „matelot” mi-a fost actorul Eugen Cristea – marinarul Simbad, colaborarea noastră născând una dintre cele mai puternice prietenii din showbiz. Au urmat „Cazuri și necazuri în dragoste” – un show al iubirii, gestionat alături de poetul Lucian Avramescu și  prezentat împreună cu Cătălin Crisan, „Mulțumesc!” – emisiunea în care , în direct, oamenii – vedete sau nu – le mulțumeau public celor care le-au schimbat destinul sau chiar i-au salvat de la moarte, apoi „Bun de tipar” – în care treceam în revistă, într-o manieră absolut originală, toate întâmplările mai deocheate, proaspăt apărute în presa internă și internațională, „Personalul de Costinești” – un marton estival live, transmis de la malul mării, “Oala sub presiune” – un meci live între generații, cu trei gradene – adolescenți, profesori și părinți, care își săreau unii altora la beregată, într-o manieră spumoasă, de divertisment, „Planeta în jeanși” – un serial de reportaje despre adolescenții din diferite țări ale lumii, „37 de grade Celsius” – primul show pe teme medicale din România, apoi un show de travel „Hai-Hui”, după care ceva mai recentele „Ne vedem la TVR” și „Femei de 10, Bărbați de 10”, „Rivalii” încheind, deocamdată șirul emisiunilor ce-mi poartă semnătura.

– Cel mai frumos moment din Televiziune?
Oh, Doamne! Cred că întâlnirea cu Victor Socaciu, din care a rezultat o colaborare fantastică, mai apoi o iubire ca-n filme, o familie armonioasă și un fecior de toată frumusețea! …e-adevărat, și un divorț dureros…

– Cel mai trist?
Anul acesta, când șefii mei de acum m-au trimis, la final de carieră, în fața Comisiei de disciplină…

– Cel mai neașteptat?
Unul îmi vine în minte chiar acum, dar cu siguranță nu este chiar vârf de top. Este însă comic și merită să ne destindem puțin!… Acum vreo doi-trei ani, eram la Londra cu o prietenă, într-o cafenea, și am observat că un cetățean de culoare, foarte pestriț îmbrăcat,  mă fixează de minute bune cu privirea. Am tot așteptat să înceteze, devenise agasant și în plus era exclusă din start ideea că aș fi putut face, la vârsta mea, cuceriri la prima vedere! La un moment dat, insul s-a ridicat, s-a apropiat de mine și m-a întrebat – era să cad sub masă: „Sunteți cumva vedetă de televiziune?”  Am crezut ca face mișto. L-am întrebat politicoasă: „Dar ce v-a venit?”  “- Am fost în vizită la un prieten care trăiește in România și v-am văzut la televizor. Țin minte că toată familia prietenului meu se uita la emisiune și m-am uitat și eu. Și v-am reținut!”.  Fireste că am izbucnit în râs, am rasuflat ușurată și amuzată, am schimbat apoi câteva vorbe și am pecetluit întâlnirea printr-o fotografie, la care și acum privesc cu drag!

– Ai și multe cărți. Majoritatea, despre călătorii. Călătorești pentru cărți?
Nu, călătoresc pentru suflet. Carțile vin ulterior, dintr-o nebunie a mea pe care am avut-o dintotdeauna: când sunt părtașă la ceva foarte frumos, simt nevoia să le ofer și celor din jur, așa cum mă pricep, o părticică din bucuria mea, mai precis șansa de a călători împreună cu mine. Încerc să-i fac părtași la frumusețile de care eu însămi am avut parte. N-am știut niciodată să mă bucur de nimic de una singură. 

– Foarte multe dintre articolele de pe internet au reluat povestea casniciei cu Victor Socaciu. Nu crezi că „prea multe”? Îți dorești să fii asociată cu acest subiect trist, dureros, apăsător? E ceva ce simți că nu ai terminat în acea poveste?
Suntem amândouă jurnaliste, Eveline, și știm la fel de bine amandouă că un astfel de subiect vinde. Prin urmare, e de înțeles interesul presei pentru povestea noastră: două vedete, fiecare de referință pentru domeniul său, o poveste de iubire atât de frumoasă, apoi poziția de parlamentar a lui Victor și… deodată un deznodământ tragic în care apar personaje colaterale – un miliardar, o nevastă de preot, dar într-o vraiște și o dezinformare care mi-au cauzat pe atunci mari prejudicii de imagine. Istoria vieții mele a avut iz de telenovelă și colegii jurnaliști au tropăit copios prin ea, la început acuzator la adresa mea, apoi, după ce s-au dumirit cum au stat de fapt lucrurile, s-au întors la evenimentele respective, prezentandu-le într-o lumină corectă, acuzandu-i pe cei cu adevărat vinovați. Nu se pune problema de a fi „asociată cu un un subiect trist și apăsător”, eu chiar sunt parte a acestui subiect trist si apăsător, devenit și mai trist după plecarea către stele a lui Victor. Și da, mărturisesc că fiind un om al cărei viața a fost tot timpul la vedere, ca a majorității persoanelor publice, am ales nu să mă ascund, ci am vrut, într-o primă fază, să mă curăț de noroiul pe nedrept aruncat asupra mea, iar acum, recent, după moartea lui Victor, am vrut ca lumea să cunoască povestea noastră de iubire pe care unii începuseră s-o așeze sub semnul suspiciunii. 10 ani după divorț nu i-am adresat lui Victor niciun cuvânt, neiertându-l pentru ceea ce ne făcuse, mie, familiei noastre, fiului nostru, iar apoi, într-o carte care a stârnit mare vâlvă, am simtit nevoia să-i transmit, dincolo de lumi, ceea ce rămăsese nespus între noi. Dar am făcut acest gest numai după ce mi-au venit zeci de semnale, din toate părțile, din care am înțeles cât de tare s-a căit, de fapt, Victor pentru ceea ce făcuse…

– Pe social-media postezi des și despre reușitele celor trei copii. Da, da, ar fi doar doi – Marinuș și Victor. Însă și pe „Ana lui Victor” o consideri tot „a ta”: Povestește-ne câte ceva despre ei…
Am un embargo puternic din partea lor, a tuturor , în ceea ce privește mediatizarea lor. Îmi sunt total opuși din acest punct de vedere, din acest motiv nici nu au ales profesii publice.  Prin urmare, mi-ai pus o întrebare ce va rămâne fără detalii! Până și pozele pe care le mai scap câteodată pe Facebook au în spate un istoric consistent de negocieri! (N.R.: Râde!) Tot ce pot spune este că dragostea mea pentru ei poarta legată la picior ghiuleaua durerii că-i am departe de mine. Dezamăgiți de cele ce definesc Romania de azi, au ales să respire aerul altor țări. Eu tot sper să nu fie soluții definitive și îmi înec amarul în vizite succesive, când la Paris, la Marinuș, cand în Dubai, la Victor și Ana.

– Părinții tăi sunt în vârstă. Îi cunoaștem tot datorită postărilor tale. Te temi de Timp, raportându-te la ei?

Este unul din lucrurile care mă îngrozesc cel mai tare. Sunt lucruri în viață care știi că se vor întâmpla, cărora nu li te poți opune, dar este aproape imposibil să te antrenezi în a fi pregătit pentru ele. Alături de copii, părinții mei sunt bogăția mea cea mai de preț și aș fi în stare să renunț la toată agoniseala mea de-o viață pentru a-mi păstra această bogăție intactă. E bine că ai abordat la final de interviu acest subiect, pentru că el de regulă mă întristează nespus și mă face ca totul în rest să mi se pară absolut nesemnificativ.

„Mi-aș fi dorit să nu am un trecut atât de complicat”

– Marina, ce ai și ți-ai dori să nu ai?
Un trecut atât de complicat, un caracter atât de ferm, prieteni falși. Ah, și câtiva ani aș da cu bucurie jos de pe umeri. Și, dacă se poate, câteva kilograme, de pe abdomen! (N.R.: Zâmbește!)

– Ce te face fericită?
Când văd că oamenii din jur sunt mai fericiți și datorită mie. 

– Lasă-ți aici un mesaj pe care să îl citești peste 10 ani.  Preferam să poți spune „peste 50 de ani”, dar știu, e utopic! Păi…iată: „– Marina, să nu regreți nimic din cele ce ți s-au întâmplat în viață : bune și rele, ele au făcut din tine această bunicuță cool de astăzi, pe care o iubește toată lumea!”