MIHAELA MARCU: „Fascinația e tema continuă a existenței mele”

Madeleine a fost Mihaela Marcu, soprana care, prin frumusețea ei, i-a făcut pe cei sosiți la Timișoara pentru acest spectacol să se întrebe cum de mai reușește România să păstreze o astfel de artistă, cu glas de aur și frumusețe de zeiță. Prin felul în care stă pe scenă, Mihaela Marcu ar putea fi a oricărei scene internaționale. Ce bine, totuși, că o aplaudăm la Opera Națională Română din Timișoara!” Scriam, la finalul lunii decembrie, în urma premierei spectacolului „Bal la Savoy”. Acum am întrebat-o chiar pe Mihaela Marcu atât despre scena cât și despre culisele lumii Operei la nivel internațional, despre valorile ei, roluri și frumusețe.

Din spectacolul „Bal la Savoy”, la Opera Națională Română din Timișoara

– Te-am aplaudat de curând în „Bal la Savoy”, cea mai recentă premieră a Operei Naţionale Române din Timişoara, spectacol care se va juca și pe 22 ianuarie. Cum a fost întâlnirea ta cu rolul Madeleine și, de fapt, cu întreg acest proiect grandios?
Ca să pot răspunde cum a fost întâlnirea cu Madeleine, trebuie să îți spun cum a fost întâlnirea cu Răzvan Mazilu și Dragoș Buhagiar. Îi cunoșteam pe amândoi atât din producții montate, cât și personal și pot să spun că făceau și fac parte în continuare dintr-un peisaj artistic dezirabil. Și iată, cu o orientare a destinului, ne-am întâlnit. Și întâlnirea a fost totul! Modul în care, în căutările mele în ceea ce privește personajul am fost condusă spre dobândirea lucidității „personificării” lui Madeleine s-a împletit cu experiența pe care ne-a împărtășit-o „marele depozit” de manifestări scenice, de „forme” artistice, care este Răzvan Mazilu. Am redescoperit, prin Madeleine prima materie a teatrului, a operetei! Ca o încununare a ceea ce am spus anterior, punerea în scenă făcută de Dragoș Buhagiar îmbracă enigmaticul într-o invazie grafică în care mișcarea se revarsă natural și din abundență. În ceea ce privește rolul Madeleine, aceasta prinde contur semnificativ în tabloul descris și se manifestă nealterat, însă mereu în relații asumate cu celelalte personaje. Este unul dintre spectacolele în care fiecare personaj ca individualitate nu semnifică prea mult, ci el… devine în relații cu celelalte personaje. Este un spectacol de o subtilitate artistică aparte și care nu merită să fie redus de relatări epistolare, ci chiar trebuie văzut, pentru că … trebuie văzut!

Din spectacolul „Bal la Savoy”, la Opera Națională Română din Timișoara

– Întâlnirea cu Muzica a fost când aveai 4 ani și te-ai îndrăgostit de „Traviata”. Ce ți-au explicat „cei mari”, la acel moment, despre muzica de operă?
Nu foarte multe… sau cel puțin nu am înțeles eu prea multe, însă fascinația frumosului m-a atras iremediabil. Cred că am realizat că este vorba despre frumosul absolut și cam atât, eram un copil … și cred că am rămas …

– Ai purtat ceva din fascinația de atunci, din copilărie, în Violetta Valery a ta, de peste ani?
Da, port mereu acea fascinație cu mine. Nu doar pentru „Traviata”, ci pentru toate personajele, pentru că e tema continuă a existenței mele. Dacă nu aduc în personaje fascinația nealterată, simt că este o risipă reziduală, o eroare, o performanță inutilă și chiar un afront adus însăși Operei în sine.

„Muzica de operă creează emoții”

– Când ai fost prima dată la operă? Și ce ții minte de atunci?
Eram mică. Îmi aduc aminte că eram fascinată de muzică, în primul rând, apoi de rochii … dar nu mai rețin forme, culori … Cred că rămân sedimentate în noi în primul rând emoțiile, iar muzica de operă creează emoții. Eu am rămas cu această emoție ca și cu un diagnostic.

– Numele tău arată bine în autograf… „M.M.”… când ai început să studiezi muzica, ai ales acest drum pentru strălucirea scenei sau pentru curiozitatea de a descifra portativele?
Pentru muzică. Aș spune că nicidecum pentru curiozitatea descifrării portativelor, însă mai târziu am descoperit necesitatea ei. Aș spune că prea puțin pentru strălucirea scenei. Cred că am ales să studiez muzica, pentru muzică. Atunci când pătrunzi în acest univers, slujit de sute de ani, de atâția înaintași, când te apleci asupra unui rol și realizezi dimensiunea lui, când îl îmbraci în interpretare, este întâlnirea de dincolo de întâlnire cu tine însuți în primul rând. 

– Cine sunt Marile Întâlniri ale vocii tale, Artiștii de la care ai învățat?
Am căutat mult! Chiar e nevoie de multă căutare și cred că mulți dintre colegi se regăsesc în ceea ce spun. Sunt multe, sincer sunt multe întâlniri, Daniela Dessi cu siguranță rămâne o întâlnire marcantă, Mariella Devia, Raina Kabaivanska și multe alte „formatoare”, cu care am studiat pe parcursul formării. Un loc aparte rămâne în inima mea pentru Maestrul Corneliu Murgu, cu care am împărtășit multe abordări ale repertoriului. Un om deosebit și artist exceptional este Leontina Văduva, care m-a îmbrățișat cu o căldură rar întâlnită.

– Dar cele cu care ai împărțit scena?
Nu vreau să omit pe cineva. Au fost foarte multe voci, pentru că au fost foarte multe Opere în care am performat, pe patru continente, și nu aș vrea să omit pe cineva. Un artist, partener de scenă și prieten este Vittorio Grigolo, dar și mulți, mulți alții. Aș vrea să menționez însă faptul că, ansamblul de soliști de la Opera din Timișoara, în anii copilăriei mele artistice, m-a influențat foarte mult. Dirijorii au avut un rol determinant și poate ar fi potrivit să menționez pe Giampaolo Bisanti, Francesco Lanzillota, Fabio Luisi, Gianluigi Gelmetti.

– Deși ai descoperit Opera cu Violetta, rolul care ți-a deschis scena internațională a fost Giulietta. Ai cântat „I Capuleti e i Montecchi” la Verona, la Teatro la Fenice – Venezia, Atena, Lisabona, Muscat – Oman. Ce i-ai adus tu Giuliettei, care a fost elementul de interpretare care te-a evidențiat în acest rol?
Cerințele regizorale în această producție au fost enorme: poziții de cântat în care nu puteam nici măcar respira adecvat, mișcări în timpul acutelor… Prin urmare, tot ceea ce aveam de făcut era să fac un efort fizic destul de mare și exerciții specifice exclusiv pentru acest rol. Fiind vorba de belcanto, pianissimo-ul a avut un loc aparte și necesită o tehnică adecvată acestui tip de interpretare. Dincolo de acestea, cred că tocmai credibilitatea pe care i-am dat-o personajului și sensibilitatea interpretării m-au evidențiat pentru acest rol și nu numai.

– Din punct de vedere al repertoriului și al devenirii tale artistice, care este rolul momentului, pentru tine acum?
Cred că toate rolurile prin care am trecut. Nu cred că am un rol al momentului sau că a fost un rol al momentului. Spre exemplu, m-am bucurat mult când o Operă importantă m-a solicitat pentru Norina, deși nu am mai îmbrățișat acest personaj de mult timp. Nu, nu cred că este un rol al momentului.

– Simți și că ai ajuns prea târziu la un anumit rol?
Nu. Cred că rolurile au fost adecvate perioadei în care mi-au fost încredințate.

„Da, în cazul meu, totul a pornit de la audiții”

– Cine ți-a oferit șansa de a păși pe scenele internaționale pe care ai cântat? A existat o Mare Întâlnire profesională? Cineva care te-a remarcat sau, pur și simplu, ai mers la audiții?
Lucrurile au fost combinate și complicate! Da, în cazul meu, totul a pornit de la audiții, audiții pentru agenție, audiții pentru roluri …, chiar mi-aduc aminte că la un moment dat, după o serie de audiții în Opere importante, care au decurs foarte bine, impresarul mi-a spus că sunt „un animal de audiții” – în limba italiană sună mai frumos, dar ideea rămâne aceeași… Apoi, au fost lucruri care au decurs urmare a prezenței la spectacole a unor directori de Opere sau chiar dirijori. Colaborarea cu Seul, Maggio Fiorentino și altele, nu mi le aduc aminte acum, au fost astfel de evenimente care au decurs din prezențe pe alte scene. 

– Timișoara, din punct de vedere al orelor în trafic este mai aproape de Viena decât de București. La fel simți și din punct de vedere artistic?
Depinde! Am avut plăcerea să fiu invitată o singură dată la București pentru „Traviata” și experiența a fost mai mult decât plăcută. Și Timișoara și Bucureștiul sunt aproape de Viena, însă depinde de producții, de protagoniști, de detalii care pot duce spectacolele la nivelul prezentat pe scenele mari. Dar, sunt producții în România, așa cum este și „Bal la Savoy”, care apropie foarte mult Opere din țara noastră de performanțe de top, din Teatre de renume.

Întâlnirea cu Robert de Niro a fost extrem de emoționantă pentru mine”

– Care este amintirea de pe scenă care îți conferă certitudinea că ai cea mai frumoasă profesie din lume?
Poate una legată de momentul imediat după lăsarea cortinei când, după un spectacol la Monaco, s-a prezentat un domn elegant și mi-a cerut într-o etichetă extrem de cuviincioasă și nobilă, acceptul de a fi felicitată de altețele regale ale statului Monaco. Când am fost felicitată într-un mod atât de regal și în același timp atât de uman, am fost convinsă că am cea mai frumoasă „vocație” din lume. Și nu a fost singurul moment, întâlnirea cu Robert de Niro a fost extrem de emoționantă pentru mine. Da, am cea mai frumoasă vocație!

„Cred că nu e suficient să cânți bine”

– Apropo de frumusețe, ți-am spus deja după spectacolul în care te-am văzut că mi se pare uimitor că ai și frumusețe, și talent, și prezență scenică și că încă mai cânți des în România. Opera a devenit, peste tot în lume, un gen din ce în ce mai dificil de cucerit, pentru că nu mai e de ajuns doar… să cânți bine. Din ce observi tu, care sunt noile trenduri printre artiști? E loc de „mai mult” față de cât de curajoase sunt montările actuale, când spectacolele au ajuns să fie… aproape cinematografice?
Mulțumesc pentru compliment. Cred că nu e suficient să cânți bine, e nevoie de o pronunție perfectă pentru că rigorile sunt tot mai mari în acest registru și e nevoie de multă disciplină în cântat. Producțiile într-adevăr sunt tot mai cinematografice și cred că creativitatea regizorilor va produce în continuare producții impresionante, cum a fost, spre exemplu, la Beijing unde am cântat la 12 metri înălțime față de nivelul scenei, într-o producție care a fost însă extraordinară. Da, cu siguranță evoluția va fi spre spectaculos, spre extrem de … Asta este evoluția din zona show-ului, uitați-vă ce filme se produc, uitați-vă la evoluția teatrului. Când lucrurile evoluează spre un astfel de spectaculos, Opera este nevoită să intre în trend, altfel, dacă cântărețul intră pe scenă și se „înrădăcinează” imobil în mijlocul ei, suntem destinați pieirii artistice.

„Frumusețea nu aduce roluri”

– Frumusețea aduce roluri? Este o condiție esențială a scenei într-o lume în care promovează body acceptance și tot felul de alte „toleranțe”? Rămâne Opera conservatoare din acest punct de vedere?
Frumusețea nu aduce roluri! Dacă vă uitați la paleta cântăreților de top, veți realiza aceasta. Scena condiționează în primul rând prin tehnică, știința cântului, maleabilitatea cântărețului față de cerințe dirijorale și evident solicitări regizorale. Opera rămâne conservatoare în multe registre, însă calitățile vocale cred în continuare că primează. O problemă este că începe sî dispară publicul cunoscător, chiar și în rândul publicului consumator, și atunci lipsește barometrul real. Cred că asta poate reprezenta o necesitate, cultivarea spectatorului de Operă și cred că atunci beneficiile ar fi pentru toată lumea, dar nu vreau să dezvolt, pentru că v-aș plictisi …, sunt detalii care țin de zona de management, de promovare, de obiective asumate real pe termen mediu, etc.

– Crezi că România se pricepe la marketing cultural? Știm să ne valorizăm vocile astfel încât să oferim Lumii vedete?
România nu se pricepe și cred că nici nu-și propune să se priceapă la multe aspecte care țin de cultură sau interferează cu ea. Tot ceea ce se întâmplă în prezent sunt aspecte dezvoltate pe cont propriu și nu vorbesc doar de cazul meu. Cred că lucrurile ar putea sta altfel dacă ar exista o congruență între mai mulți factori, începând inclusiv cu școlile de muzică și terminând cu relațiile externe ale României. Trebuie să știm ce ne dorim, cât de mult ne dorim, cât suntem dispuși să investim și mai ales, unde vrem să ajungem. Fără o agendă reală și convenită de profesioniștii în domeniu, nu cred că pot fi făcuți pași semnificativi, care să conteze. Întâmplarea poate aduce lucruri surprinzătoare, dar sunt întâmplătoare și prin urmare volatile. Cred că e nevoie de obiective clare care să implice mai mulți factori și atunci putem avea rezultate de anvergură, altfel rămânem la situații insulare.

– Când va ajunge o nouă montare românească să fie „exportată”? Crezi că România mai are forța să se impună în universul Operei la nivel internațional?
Indiscutabil, da! Cântăreți de prim nivel mondial avem, oameni care să realizeze astfel de proiecte avem, ceea ce lipsește este cu totul altceva și ține de obiectivele pe care le stabilim sau nu. Exact ce spuneam adineauri.

– Care este cea mai de preț lecție pe cate ți-a „predat-o” străinătatea?
Seriozitatea în primul rând! Ți se cere perfecțiunea și mereu să fii la standarde extrem de ridicate. Este necesar să te documentezi cu privire la un rol, până epuizezi mai multe abordări, din perioade diferite de înțelegere sau aplecare asupra Operei respective. Presiunea este foarte mare și colegii știu asta. Nu este simplu! Când am pășit în afara țării, nu am avut idee, spre exemplu, câte tipuri de vocale sunt în limba italiană, pronunțându-se altfel, mai ales în cântat. Aspecte care sunt foarte importante pentru un produs cultural adecvat. Pentru toate astea și nu numai e nevoie, vă dați seama, de efort și seriozitate.

– Te-ai temut că momentul în care ai devenit mamă te va îndepărta de scenă?
Nu, deloc! Opera este parte din mine și va fi extrem de importantă toată viața mea, însă familia este familie și e cel mai prețios loc. Pentru mine nu este un dualism existențial, pentru că fiecare dintre cele menționate își au locul lor și umplu alte unghere ale ființei mele.

„Lucrurile care se întâmplă în afara scenei pot crea sau anula cariere”

– La nivel internațional, cât de importante sunt „culisele” pentru felul în care sunt distribuite rolurile?
Sunt importante, însă departe de a fi definitorii! Lucrurile care se întâmplă în afara scenei pot crea sau anula cariere. Cu toate acestea, calitățile cântărețului rămân extrem de importante. Da, întrebarea este foarte bună, dar răspunsul este unul extrem de lung. Culisele contează, însă calitățile cântărețului primează în orice situație.

– Te-a dezamăgit vreodată scena?
Scena niciodată! Scena îți oferă satisfacții enorme. Oamenii însă … sau parte din oameni, evident, da! Sunt dezamăgiri, oamenii sunt oameni cu toată paleta de manifestări. Însă, cred că sunt firești, important e să învățăm ceva și să mergem mai departe cu obiectivele clare și visele nealterate.

– Ai și o carieră împlinită, și o familie frumoasă. Care este factorul de echilibru, astfel încât să te poți bucura de amândouă?
Nu cred că poate fi echilibru, ca să fiu sinceră! Modul în care mă bucur de copii nu cred că poate avea echivalent în ceva, sau comparat cu ceva. Pe de altă parte, nu cariera e importantă, ci cred că slujirea acestei vocații, care te responsabilizează enorm. Cariera, nici măcar nu știu ce reprezintă, ca să fiu sinceră, ce înseamnă să faci carieră, să cânți pe scene mari, sau să cânți într-un mod în care înșiși compozitorii ar fi mândri? Mă bucur de amândouă pentru că sunt o persoană extrem de organizată și pentru că sunt deschisă la noi experiențe, iar copiii și Opera sunt extrem de asemănătoare: te surprind permanent, în toate registrele existențiale (N.R.: Râde!).

–  Cum ești acasă? Ce pasiuni ai, ce îți place să faci când nu ești pe scenă?
Wow! Da! Sunt mamă și soție! Petrec cea mai mare parte din timp cu copiii. Sunt foarte mici și au nevoie de asta. Pasiunile sunt în primul rând călătoriile și cititul. Din fericire, ambele se împletesc de minune cu opera.

„Opera din Timișoara este templul meu”

– Printr-un exercițiu de imaginație… dacă ai putea cere un secret profesional oricui din Operă… din orice perioadă a istoriei, ce ai întreba și pe cine?
Nu m-am gândit niciodată. Cu adevărat m-ai surprins. Nu știu. Ar fi extraordinar să pot conversa, în primul rând cu compozitorii, Verdi, Puccini, Bellini, Donizetti, chiar cu toți cei a căror partituri le-am ținut în mână și evident le-am abordat. Dar poate, pentru că se apropie centenarul Puccini, aș clarifica tipurile de voce pe care le-a avut în intenție, atunci când a scris titlurile, pentru că această temă, este una care creează confuzie și discuții interminabile.

– Ce reprezintă pentru tine Opera Națională Română din Timișoara?
Casa. Acasă. Mult, enorm! Am spus-o cu ocazii diverse și inclusiv pentru interviuri date în afară României. Opera din Timișoara este templul meu.

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed