L-am cunoscut prin mesaje cu mult înainte să-l întâlnesc. Am vorbit despre pacienți, prieteni comuni, pandemie, Medicină cu firescul care se așterne mai ales cănd unul dintre interlocutori îl admiră pe celălalt. Îl admir pe medicul Octav Ginghină pentru toate clipele culese despre el de la oameni care nu știau că ne cunoaștem. E sclipitor, dar modest, tânăr dar cu experiență, serios dar cu poftă de viață. Când în sfârșit am reușit să ne sincronizăm agendele pentru un interviu, m-a primit la Spitalul Monza, în cabinetul său. O încăpere simplă, de mici dimeniuni, într-un oraș medical ce seamănă cu Cosmosul. Mi s-a părut interesantă imaginea aceasta pentru că este foarte… despre el: el, un medic, deci un singur om care, zi de zi, vede zeci de pacienți care i se adresează. Pentru cei mai mulți dintre ei, schimbă povestea în bine. Fiecare vrea să vorbească cu el, să fie tratat, operat de el. Octav Ghinghină e unul singur și n-are nevoie de ecusoane. Renumele său e cea mai curată carte de vizită. Am vorbit, așadar despre Medicină dar și despre cum se simte realitatea pentru el, rămas acum singurul medic Ghinghină, după ce Mama sa a plecat în Stele. Fie și doar prin această nuanță, cuvintele lui Octav Ginghină sunt și un omagiu pentru părinții săi, și o lecție de viață oferită cu înțelepciune celor doi băieți ai lui dintre care, cu timpul, ar putea apărea „următorul medic Ginghină”.

– Dă-mi mâna și hai să mergem împreună în copilăria ta. Povestește-mi, te rog, despre primul vis. Ce voiai să devii? Dincolo de presiunea familiei, a contextului – erai fiu de medic… Și ce medic!
Când eram copil, nu cred că am vrut să devin medic. Și nu am simțit vreodată vreo presiune să devin medic. Nu zic că nu era nicio presiune – nu pot, totuși să-mi dau seama, nici măcar privind retrospectiv. De multe ori m-am gândit că părinții mei și-au dorit să fiu medic, dar chiar nu am simțit nicio presiune în acest sens. Niciodată! Când eram copil, am trecut ca toți copiii, prin toate fazele – toți băieții trec prin momentele în care vor să devină polițiști sau aviatori. Țin minte că prima dată am vrut să mă fac gunoier, pentru că îmi plăceau mașinile acelea speciale, care roteau tomberoanele – mi se păreau fascinante, la trei ani. M-am gândit apoi să devin profesor de istorie, profesor de fizică. M-am gândit la toate meseriile. Mă influențau oamenii cu care intram în contact.

– Dar i-ai spus vreodată mamei tale, medicul Carmen Ginghină – o bornă pentru medicina din România, „Mama, vreau să mă fac gunoier”?
Da! Clar!

– Și care a fost răspunsul?
„Foarte bine, te faci”. La 3 sau 4 ani când i-am spus asta… ce era să zică?! N-avea cum să-mi spună „Vai, mamă, în niciun caz”. A fost blândă – „Da, vedem, hai că mai discutăm”…

– Singur la părinți?
Da.

– E și aceasta o presiune, cumva, nu?
Nu știu… E greu să îți imaginezi viața altfel decât o trăiești. Sigur că e bine să ai frați, dar, pe de altă parte… trăiești viața așa cum vine.

„Am ales Medicina dintr-o lipsă de talent la altceva”

– După perioada cu „vreau să mă fac gunoier, polițist”… ce a urmat?
Cred că am ales Medicina așa… dintr-o lipsă de talent la altceva. Visul adolescenței a fost să devin star rock. Cum a fost pentru toată lumea, cred.

– Dar ai făcut ceva în sensul acesta? Ce muzică ascultai?
Ascultam rock, punk. Am făcut o trupă de punk în clasa a XI-a. A fost un dezastru!

– Unde repetați?
Pe la mine pe acasă, prin garajul unui coleg…

– Și mama ce spunea?
Ei, mama nu era acasă când repetam. (N.R. Zâmbește) Învățam după-amiaza și ne strecuram. Nu am avut niciun succes mai departe de clasa noastră sau de generația noastră din liceu. Dar mi-am dat seama că trebuie să fac ceva cu viața mea. Fiind o lipsă de talent în domeniul muzical, m-am dus spre Medicină. Inițial mă gândeam să mă fac medic psihiatru. Mi se părea interesant să vorbesc cu oamenii, să înțeleg mintea umană. Apoi, în facultate, la un moment dat chiar am avut un moment în care efectiv nu îmi găseam drumul.

– Dar, până la facultate… Ai făcut trupa rock. Aveai succes la fete? Cum era?
„Trupă rock”… să stabilim – ce cântam noi era fără valoare, nu se poate spune că noi cântam. Nu aveam concerte sau ceva… Încercam. Făcuserăm și noi niște înregistrări, le distribuiam, mai zdrăngăneam câte o chitară pe la vreo petrecere. Cam acesta a fost nivelul.

– Înregistrați voi?
Da, noi. Nu am trecut la un nivel mai serios de atât.

– Dar și învățai bine?
Învățam decent. În școala generală am fost premiant, apoi n-am mai fost…

– Pasiunea pentru sport o aveai?
Pasiunea pentru sport am avut-o întotdeauna, da.

– Bine, deci un adolescent care învăța bine, avea trupă rock, făcea și sport, arăta și bine… Cum era cu fetele?
Eram ca orice puștan – timid, îmi era greu. Nu aveam așa mare succes. Adică aveam succes, dar comparativ cu alți colegi care erau și mai timizi. Dar eram ca orice adolescent – nu știam să vorbesc cu fetele, eram timid… Dar, da, eram mai bine decât alții. Asta cu trupa rock sigur ajuta.

„Sunt prea pragmatic pentru a putea gusta genul relaxat de viață”

– Totuși, pentru admiterea la Medicină a fost nevoie să te pregătești. Când îți amintești că ai luat această decizie, fără să te mai întorci din drum?
Prin clasa a XI-a. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă hotărăsc în legătură cu facultatea pe care vreau să o urmez. Mai ales la Medicină se intra destul de greu și era nevoie să mă pregătesc din timp. Așa că prin clasa a XI-a am luat decizia să mă duc la Medicină.

– Singur ai luat decizia?
Senzația mea e că am luat-o singur, acum sunt convins că am fost influențat de părinții mei, dar nu am simțit nicio presiune, niciodată. Adică, dacă au făcut ceva ca să mă determine să aleg astfel, au făcut-o foarte diplomat și foarte discret. Mi-a plăcut gândul cu Psihiatria. Mi se părea interesant, citeam foarte mult, pe vremea aceea. Citeam multă filosofie… Eram conștient că trebuie să am o meserie, ceva din care să-mi trăiesc viața – sunt prea pragmatic pentru a putea gusta genul relaxat de viață. Sunt destul de control freak și nu pot să gust o viață în care nu știu ce fac mâine sau cu ce mă ocup eu, de fapt.

– Ai intrat la Medicină. Printre primii sau printre ultimii?
Printre ultimii. (N.R.: Râde)

– Atunci când ai căutat pe liste să vezi rezultatul, în funcție de nume, ți-ai dat seama că numele tău e greu de dus în Facultatea de Medicină? A fost un moment în care să te gândești că ai intrat pe o zonă în care deja era un brand?
Când am intrat, lucrurile nu erau așa, pentru că Mama nu era în Învățământ. Mama a intrat în Învățământ când eu eram în anul al doilea sau al treilea de facultate. Ea a intrat direct conferențiar pentru că deja avea toate criteriile îndeplinite, dar ea, foarte mulți ani, nu a vrut să intre la catedră.

– Tocmai, în Medincină era deja un nume.
Era, era, într-adevăr. Dar, când a intrat și în facultate, atunci e clar că lucrurile… Toată lumea știa despre ea. În plus, numele este suficient de rar încât să fie destul de ușor să faci legătura. Da, nu am trăit prea bine chestia asta, recunosc. Nu-mi plăcea. Era ceva care punea o oarecare presiune pentru că nu puteam să mă cert cu profesorii. Am fost o fire destul de rebelă, întotdeauna. Recent am diagnosticat – urmează să operez de cancer o colegă de generală, o colegă foarte dragă. Și am lăsat-o cu rezidenții mei. Bineînțeles, primul lucru pe care l-au întrebat rezidenții a fost „Cum era Octav în școala generală?” Și ea asta a spus primul lucru – „Era de nestăpânit. Intra în conflicte cu profesorii, avea mereu ceva de spus”. Și atunci, în facultate, când am fost în situația în care am fost, evident că nu mai puteam să fiu așa. Asta nu mi-a plăcut.

– Din acest motiv ai avut nevoie de box și de rugby?
În facultate nu prea am făcut sport, să știi. După facultate l-am reluat. În facultate chiar a fost o perioadă în care nu am făcut sport. Nu că nu aș fi avut timp – pentru că studenții, în general, au destul de mult timp – dar pur și simplu nu am mai făcut sport.

– Dar ai reluat sportul, cu furie?
Da.

– Pentru că, totuși, nu te-ai apucat de vreun sport calm… de tenis…
Nu m-am apucat de tenis, nu. Niciodată! Nu mi-a plăcut tenisul.

– Scoate sportul „ceva” din tine? Acum îl întreb pe Octav cel care ar fi vrut să devină psihiatru.
Nu eram bun de psihiatru! Asta sută la sută – nu am atâta răbdare, de fapt! Psihiatria este extrem de puțin palpabilă. Eu sunt mult prea pragmatic, vreau să văd că rezolv ceva, să pun mâna pe rezultate, altfel e destul de dificil pentru mine. Doar așa, într-o formă abstractă, într-o medicină atât de abstractă… nu era pentru mine! În facultate, mă întrebau asistenții de grupă „ești băiatul… ești rudă cu Doamna Ginghină?” Eram eu și cu un coleg, pe care îl chema Băjenaru. Era și un profesor de Neurologie care se numea Băjenaru, dar colegul meu nu era rudă cu el. Și eram eu, Ginghină, dar eu eram rudă cu „Doamna Ginghină”, însă de fiecare dată când ne întrebau: „Băjenaru, Ginghină, aveți vreo legătură cu…”, spuneam „nu avem nicio legătură”. Evident că erau materii unde se știa de la început – cum a fost la Cardiologie.

– Odată admis, ai simțit că e pentru tine Facultatea de Medicină? Că ți-ai găsit calea?
Nu! Nu… Deloc. Dimpotrivă! Până în anul IV, efectiv nu știam ce să fac. Adică nu mă regăseam deloc. Până atunci nu mi-am găsit drumul. În anul V am fost la Chirurgie, am văzut cum e și din clipa aceea am fost complet cucerit. E foarte interesant că o poveste exact, dar exact la fel cu a mea avea profesorul meu din Belgia, care exact la fel a făcut: a dat la facultate cu gândul să se facă psihiatru, nu i-a plăcut nimic în facultate și apoi, tot așa, în anul IV sau V a dat de Chirugie și din clipa aceea…

„Eficiența chirurgiei rămâne ceva care te ajută să mergi înainte”

– Ce are Chirurgia de e pentru tine?
E o „meserie”. E ceva foarte practic, știi ce ai de făcut.

– E o „meserie” aproape de „meșteșug”.
Aproape de „meșteșug”, da. E foarte practică: iei un pacient, știi ce ai de făcut, îi faci, pacientul e bine. Sigur că ce spun acum simplifică foarte mult totul, pentru că lucrurile, de fapt, sunt de un milion de ori mai complicate: dacă i-ai făcut când trebuie, dacă i-ai făcut cum trebuie… E un univers foarte complex. Dar, în esență este ceva care încă a rămas foarte practic. Și vezi rezultatele foarte, foarte rapid. Nu mai zic de chirurgia de urgență, care este absolut spectaculoasă! Dar inclusiv în chirurgia oncologică – ce fac eu, nouăzeci la sută din activitatea mea, rezultatele sunt destul de evidente. Eficiența chirurgiei rămâne ceva care te ajută să mergi înainte.

– Te mai simți singur noaptea, când vii cu mașina la o intervenție de urgență și îți dai seama că deși chirugia e „un sport de echipă”, ajungi uneori să te simți singur-singur?
Eu mereu le spun rezidenților mei: „Gândiți-vă că, într-o zi, o să veniți noaptea la spital, o să intrați în sală cu niște oameni pe care nu îi cunoașteți sau cu care nu ați operat, cu care nu sunteți obișnuiți să operați și o să trebuiască să rezolvați un caz. Acela e momentul când cred eu că devii chirurg. Deci, tu ca medic, faci rezidențiatul, după care dai specialitatea. Momentul când devii chirurg nu e când reușești să faci un caz dimineața, când ai oricând pe cine să întrebi dacă apare o problemă. Nu este momentul când ai făcut o operație complexă și lângă tine erau niște oameni care au experiență. Nu! Mie acela mi se pare unul dintre momentele definitorii: când vii noaptea, la o urgență, să reintervii la un pacient al tău, cu toată presiunea din lume, în liniștea nopții – că noaptea și durerile sunt mai exacerbate, pentru că nu mai sunt ceilalți stimuli care să scadă percepția durerii. Și atunci, lucrurile sunt mai dificile.

– Care a fost noaptea „aceea”, când ai devenit tu chirurg? Există o noapte, în parcursul tău, când ai mers cu mașina și ai spus „mi-a ieșit, sunt bun”?
Nu cred că există o noapte anume în care să fi spus că „mi-a ieșit, sunt bun”, dar nopți în care să merg cu emoții foarte mari, au fost. Evident, în timp, ca medic, te mai obișnuiești și emoțiile mai scad. Categoric îmi amintesc, dar am alte nopți de care îmi amintesc sau pe care încerc să le uit.

– Ce încerci să uiți?
Păi, trebuie să acceptăm de la început că nu toți pacienții vor fi salvați și că nu toate operațiile merg bine. Dacă un pacient va merge bine sau va fi salvat sau nu va merge bine… Din păcate, uneori, în ciuda tuturor eforturilor noastre lucrurile acestea… nu le putem determina. Noi trebuie să facem toate eforturile posibile. Și atunci, sigur că îmi amintesc de pacienți la care am venit noaptea, am reintervenit, am făcut tot ce era omenește posibil și nu au mers bine. Alea-s nopțile pe care încerci să le uiți – cu pacienți care, în ciuda operațiilor sau a tuturor eforturilor echipei anestezico-chirurgicale, nu au supraviețuit…

– Simți că lucrezi mai mult cu viața sau cu moartea?
Cu viața! Sută la sută cu viața! Moartea mai apare așa, din când în când. Nu des. Încercăm… o evităm, îi mai închidem ușile… o dăm afară de pe secție!

– Te-am auzit spunând într-un interviu că o și înjuri.
Da. Mai mult înjur bolile, decât moartea, dar și moartea.

– Așa cum înjurăm noi în trafic?
Mai urât! Chirurgii nu vorbesc frumos. Primele înjurături… și la Televiziunea Națională le-a făcut Profesorul Setlacec, tot chirurg. Chirurgii nu vorbesc frumos. Eu le spun în glumă și copiilor mei – „Dacă vreți să înjurați, asta e soluția, vă faceți chirurgi! Dar până acolo e mult de muncă, trebuie să învățați, să luați examenele, rezidențiatul… și apoi ai voie să înjuri. Ajungi la un moment la care ai voie să înjuri”. Lăsând la o parte glumele, în sala de operație tensiunea uneori e foarte mare. Tensiunea uneori poate să fie chiar foarte mare, sunt momente grele, sunt momente dificile. Înjuratul e ceva care te destresează foarte, foarte mult și te ajută. Eu cred că e o treabă bună să înjurăm. Cred că și Cioran spunea ceva despre asta. Înjurăm, da, dar înjurăm tumorile, înjurăm bolile, înjurăm și moartea. Niciodată nu înjurăm oameni. Asta niciodată!

„Chirurgia seamănă foarte mult cu războiul”

– Cum e relația cu pacienții? Sunt ei numere pe fișă, cu anumite patologii sau devin povești care te ating dincolo de ușile spitalului și la care te gândești? Apropo și de legea nescrisă de a nu interveni, atunci când ești implicat emoțional…
Da, eu chiar cred în asta. Cred că este foarte greu să diagnostichezi, să fii obiectiv și să faci o operație perfectă, când ești foarte implicat emoțional. Adică eu nu mi-aș opera niciodată o rudă de gradul întâi. Categoric, nu. Și chiar și de un grad mai îndepărtat… dacă sunt foarte apropiat de persoană, tot nu aș opera-o. Mi se pare un risc inutil.

– De ce?
Ești foarte implicat, nu gândești obiectiv. Problema nu e să faci o operație, pentru că o operație… strict tehnic – ai pus niște câmpuri și persoana respectivă „dispare” și tu îți faci treaba.

– „Persoana respectivă dispare”. Deci voi, într-o intervenție…
…Facem un lucru foarte profesionist. Facem un lucru dincolo de implicațiile sentimentale sau sociale.

– Persoanele „dispar” dincolo de acele „câmpuri operatorii” și rămân doar problemele.
Exact. Îți dau un exemplu: săptămâna trecută am operat niște metastaze hepatice la o pacientă care a avut în antecedente un cancer de sân. Deci o problemă foate complicată, o recidivă, un cancer automat mai avansat decât a fost descoperit în prima fază. Și era o femeie absolut deosebită, care făcea un efort major având un copil cu probleme de care are grijă. Adică e o poveste foarte… Și femeia aceasta trebuia să meargă foarte, foarte bine ca să se întoarcă cât mai repede la copilul ei, pentru că acel copil nu se descurcă fără ea. Și dacă lași toate lucrurile acestea să fie cu tine fix în timpul operației, pui presiune în plus. Și așa e presiune într-o operație. Operația e complexă, ficatul poate sângera oricând major… Și atunci, dacă te încarci cu toate lucrurile acestea, nu te descurci.

– Te-am întrerupt. Vorbeai despre un om drag care rămâne drag, chiar dacă pui acel „câmp”. Cum i-ai spus? „Câmp”?
Câmp operator, da.

– Câmp de bătălie. Acele panouri care izolează chipul pacientului de zona unde este intervențai.
Câmp de bătălie. Chirurgia seamănă foarte mult cu războiul. Războiul nostru cu cancerul…

– Și în cazul despre care ai povestit. Dacă povestea persoanei te-a amprentat, cum ai putut să fii obiectiv în cazul acela și nu ai putea să te detașezi când e vorba despre cineva apropiat?
Cred că presiunea este și mai mare când e cineva atât de apropiat. Presiunea este mare! Ok, bun, stai să-ți spun: să zicem că strict în momentul operației, te detașezi. Dar o operație, bunul mers al ei, nu este doar intervenția în sine. Toată lumea îmi spune „Vai, domnule doctor, aveți mâini de aur”. Eu mereu le spun, chiar și medicilor din generațiile care vin după mine – până la urmă, chirurgia se învață. Este mult mai mult muncă decât talent. Discuția despre talentul chiurgical, după părerea mea este nouăzeci la sută un mit. În chirurgie este vorba despre muncă. dar chirurgia nu este capacitatea noastră de a face o intervenție chirurgicală. Nu asta este chirurgia! Chirurgia este capacitatea noastră de a gestiona un pacient, de a lua un pacient, a-l salva de o boală și a-l trimite vindecat acasă. Asta este chirurgia – nu e doar, strict, intervenția chirurgicală. Și atunci, urmărirea post-operatorie poate e la fel de importantă ca și operația în sine. În timpul urmăririi post-operatorii, atunci trebuie să fii foarte obiectiv. Și, dacă ești foarte implicat emoțional, cu siguranță nu poți să fii foarte obiectiv.

„Toți chirurgii sunt superstițioși”

– Ce se întâmplă când intri în sala de operații? Îți faci semnul Crucii se doar ceva între tine și Dumnezeu. Sau știe toată lumea că ai un tipic al tău, un soi de „ritual” în „meșteșugul” acesta?
Superstiții sau…?

– Superstiții sau credințe…
Toți chirurgii sunt superstițioși, asta pot să-ți spun sută la sută.

– Care este superstiția ta?
Nu am o superstiție anume, ceva fix cum ar fi să-ți spun că nu operez marțea sau știu eu ce alte superstiții am mai auzit de-a lungul vieții. Nu… dar sunt tot felul de superstiții.

– Nu mi le spui, din… superstiție?
Nu, nu. Mă gândeam acum dacă am o superstiție fixă. Dar nu am o superstiție din aceasta simplă și clară. Noi suntem oameni de acțiune. Noi avem ceva de făcut. Și, când intrăm acolo în acțiune, fiecare are tot felul de tipicuri.

– Dar ai o „semnătură”, în sensul că oamenii îți știu un anumit obicei? Există un fel de abordare pe care o ai cu pacienții?
Nu-mi dau seama…

– De ce te-ai îndreptat către boala aceasta, cea mai urâtă, pe care noi nici n-o putem pronunța? E ceva ce sperie, crispează, respinge… E de Doamne-ferește! De ce aici, de ce în cele mai mari tragedii, de ce Oncologie?
De când am decis să fac chirurgie, am vrut să fac o chirurgie complexă. Îmi place să îmi pregătesc operațiile, îmi place tactica chirurgicală, îmi place să îmi calculez. Chirurgia oncologică e, de fapt, cea mai complexă parte, în care trebuie să fii întotdeauna cu un pas înaintea adversarului. Cancerul este tipicul adversarului perfect: este perfid, va specula imediat orice slăbiciune, într-o operație în care, ca medic, intri puțin mai obosit… oricând va găsi o formulă să te facă să eziți, să te îndoiești. Cancerul este adversarul cel mai perfid posibil. Din acest motiv am ales așa. Mi-a plăcut, de la început, oncologia, mi-a plăcut chirurgia oncologică. Mi se pare că este cea mai mare încercare, cea mai dificilă și asta m-a atras, de la început.

– Și cum trăiești cu presiunea aceasta? A faptului că nu ești niciodată liber de gânduri.
Păi, nu știu. E cineva vreodată liber de gânduri?! Cred că suntem ca toți oamenii de acțiune, ca aceia din trupele speciale – ca medic, nu îți permiți să ai o zi proastă. Nu există așa ceva. Dacă simți că ai o zi proastă nu te duci la spital sau te oprești. În clipa în care ai luat decizia să intri în operație, trebuie să știi că ești pregătit. Eu am învățat de la maeștrii mei aceste lucruri – că trebuie să fii foarte tonic, tot timpul, și trebuie să încurajezi pacienții și pacienții să meargă cu încredere la operație. Trebuie să le dai încredere. Poate aceasta este semnătura mea, dacă tot m-ai întrebat. Mereu îi încurajez, mereu sunt vesel. Eu, când intru în salon sunt ca un actor – sunt tot timpul vesel, orice ar fi mai în față. Când facem vizita, de nu știu câte ori mă enervez pe hol sau îi cert pe rezidenți, dar când intru în salon sunt vesel şi încurajez pacienţii. Le spunem că e totul bine – când e totul bine. Când e ceva rău le spunem „e ceva rău, o să rezolvăm, o să găsim o soluție”.

– S-a întâmplat vreodată să nu te poți ține de cuvânt?
Adică să nu putem rezolva?

– Da.
Sigur că s-a întâmplat. E parte a meseriei.

„Medicina nu-L contrazice pe Dumnezeu”

– Și cum ai gestionat asta, cu tine? Ai simțit că ți-ai mințit pacientul?
Nu, pentru că niciodată nu spunem lucruri inventate. Mereu spun asta și rezidenții râd de mine pentru că mereu mă repet – în Medicină nu există sută la sută, nu există zero la sută. Nu există așa ceva, în Medicină. Medicina nu e matematică, e Viață. Niciodată nu știi sută la sută că ceva se va întâmpla, sau sută la sută că nu se va întâmpla.

– Dar ai simțit, ai trăit vreo Minune în sala de operații? Ceva ce nu se putea rezolva și s-a rezolvat aproape inexplicabil și pentru tine?
Da! Asta toți trăim, mai ales în evoluția pacienților. Ca medic, ai pacienți care merg prost, care te gândești că vor muri, că nu mai ai ce să le faci și, la un moment dat, brusc totul se schimbă în bine.

– Cum? E Medicină sau e Dumnezeu?
E Dumnezeu. E Dumnezeu, nu e Medicină. dar, mă rog, Medicina e de la Dumnezeu, deci Medicina nu-L contrazice pe Dumnezeu.

– Ce relație ai cu Dumnezeu?
Eu zic că foarte apropiată. Dar poate ar fi bine să-l întrebi și pe Dumnezeu despre asta… Știi cum e… Un mare profesor de Medicină din România s-a întâlnit la un congres cu un mare profesor de Medicină dintr-o altă țară. Și, când s-a întors, unii mai lingușitori i-au spus: „Vai, domnule profesor, sunteți prieten cu…” Și profesorul român a spus: „Eu sunt prieten cu el, dar nu știu dacă el este prieten cu mine”. Cam așa…

– I-ai pus Marile Întrebări?
Păi nu i le punem zilnic?! Adică nu e parte a…

– Și ți-a răspuns?
La unele da, la unele nu. Dar aștept cuminte. Nu stau bine cu răbdarea, că-s chirurg, dar aștept. Aștept destule răspunsuri.

– Și la întrebarea de anul acesta ce ți-a răspuns?
Legată de Mama?

– …Ai rămas singurul medic Ginghină.
Da… Păi, cu ajutorul lui Dumnezeu poate vor mai veni niște medici Ginghină. Acum, știu eu ce ne rezervă viața?! Ce să-L întreb?! Nu L-am întrebat nimic anul acesta. E parte a vieții… Mereu m-am gândit – faptul că părinții mor înaintea copiilor e parte a vieții și lucrurile așa trebuie să se întâmple. Invers e cumplit… Parte a vieții… am trăit-o cum am putut. Greu.

– Te-ai orientat către zona aceasta a medicinei pentru că un chirurg ca tine i-ar fi putut salva viața tatălui tău…
Nu știu dacă i-ar fi putut salva viața tatălui meu. Nu…

– Ar fi putut încerca. Și aici te întreb dacă a fost presiunea inconștientă când ai ales să te specializezi.
Eu eram deja medic rezident pe chirurgie când s-a îmbolnăvit Tata.

– Tatăl tău, tot medic?
Nu. Inginer. Eu eram deja medic rezident pe chirurgie generală, deci alesesem deja chirurgia. Dar decizia de a merge pe chirurgie hepato-bilio-pancreatică, da, atunci am luat-o pentru că el a avut un diagnostic – a avut un cancer de colon cu metastaze hepatice și metastazele hepatice nu puteau fi rezolvate la noi în spital la acel moment pentru că nu exista expertiză în această direcție. Da, atunci am luat decizia aceasta, ca să nu trăim lucrurile acestea încă o dată cu fiecare alt pacient. Da, o decizie foarte personală. Nu înseamnă că eu i-aș fi salvat viața sau că nu s-a făcut totul pentru tatăl meu! Dimpotrivă! Și Mama, și Tata au fost îngrijiți fantastic în spital, după părerea mea. Mai bine de atât nu se putea. E parte a vieții…

– Atunci când ți-ai pierdut ambii părinți, practic ai ajuns cu adevărat adult… te simți singur? Poate nu te mai simți copil, în acele puține momente…
Da, copil nu mă mai simt. Asta așa e. Asta e neplăcut. Sigur că părinții sunt întotdeauna cei cu care te poți sfătui. Mai ales în momentele foarte grele, ajută foarte mult să te sfătuiești cu părinții. Sigur că e foarte greu… Și, cum se spune, la orice vârstă i-ai pierde, tot orfan devii în clipa respectivă. Dar viața merge înainte – am o familie, am o soție, am doi copii, sunt alături de ei. Adică sunt destul de norocos – nu am rămas așa… singur pe lume.

– Lucrezi încă și la Spitalul „Sfântul Ioan”?
Nu. De la 1 septembrie m-am mutat la Institutul Oncologic București, la IOB.

– Ai putea să alegi să nu predai, să ții totul pentru tine.
Aș putea, ar fi destul de plictisitor. La sfârșitul unei cariere chirurgicale, până la urmă asta rămâne: rămân chirurgii care au trecut prin mâna ta și care duc mai departe ce au învățat de la tine.

– Când apare sfârșitul unei cariere chirurgicale? Îl vezi undeva, departe, știi vreo vârstă pentru el?
Nu știu o vârstă, e greu de spus. Acum că a crescut și speranța de viață, trăim mai mult… Vedem!

– Ai plecat de la Spitalul „Sfântul Ioan”…
…La Institutul Oncologic București.

– …Ca un plus, un pas în față în carieră sau ca o decizie de a ânchide un capitol?
Mai degrabă o ieșire din zona de confort! Am crescut la Spitalul „Sfântul Ioan”.

– Câți ani ai stat acolo? 15?
Cred că 18… Mă rog, 15 pentru că trei ani am fost în Belgia. Dar 18 ani așa… cronologic. Consider în continuare că Spitalul „Sfântul Ioan” a fost una dintre cele mai bune școli de chirurgie din București. Un loc fantastic!

– Simți că l-ai părăsit?
Simt și că l-am părăsit, da. Sigur că simt că l-am părăsit. E foarte greu să faci schimbarea aceasta. Acolo am crescut, am început în clinică, sub conducerea profesorului Dragomirescu – o mare personalitate a Chirurgiei românești. Am învățat foarte, foarte multe de la oamenii de acolo. M-am format acolo pentru a fi chirurg, am fost chirurg acolo, am deschis căi noi acolo și sunt foarte legat de clinica aceea. Foarte legat! Deci, mai mult a fost o plecare din zona de confort. Dar, într-adevăr, cred că Institutul Oncologic are un potențial major, mai ales în aceste direcții – în a dezvolta chirurgia oncologică. Nouăzeci la sută din activitatea mea fiind de chirurgie oncologică, categoric că locul acesta ajută ceva mai mult, din punctul acesta de vedere.

– Ai studiat în Belgia și n-ai rămas acolo. Ai plecat din România cu gândul să te întorci?
Da. M-am dus cu gândul să mă întorc, da.

– De ce în Belgia?
Eram legat de acel loc. Ca în orice situație, a fost un cumul de factori. Eram legat de orașul acesta, de Anvers. Tatăl meu se ducea acolo ani la rând cu afaceri, cu treabă. Apoi, mama a fost și ea acolo, la un stagiu. Cred că și aceste nuanțe m-au făcut să mă duc acolo la un stagiu, în 2008. Mi-a plăcut foarte mult, m-am simțit bine, am fost și foarte bine primit. M-am hotărât să mă întorc acolo să lucrez. Inițial ca rezident, apoi mi-am făcut fellowship-ul, am lucrat practic ca medic specialist în secția de chirurgie hepato-bilio-pancreatică, endocrine și transplant. A fost o perioadă foarte frumoasă a vieții mele. De-a lungul timpului cât am trăit acolo și cât am lucrat acolo sigur că m-am gândit să rămân, de multe ori. Pentru că e imposibil să lucrezi într-un loc, să fie bine și să nu te gândești să rămâi.

„În România simțeam că pot să construiesc ceva”

– Și de ce n-ai rămas?
Mă simt foarte bine acasă. Sunt un om atașat de locul meu. Mie îmi este foarte greu să mă desprind. Principalul motiv a fost că în România simțeam că pot să construiesc ceva – dacă rămâneam acolo eram un soldat într-un sistem perfect. Sigur că aș fi așuns bine și acolo – adică aș fi ajuns la un grad mult mai înalt, dar nu schimbam nimic pentru că totul era foarte bine pus la punct, totul era perfect, eu eram doar un om care își făcea treaba. Sistemul fiind bine gândit… automat creșteai cu sistemul, muncind mai mult decât cei din jurul tău, ajungeai unde trebuie și era totul perfect. Aici… m-am întors, am plecat de la zero și am construit niște lucruri. E o satisfacție imensă să construiești tu. Să îți construiești propria casă… seamănă sentimentul. Și, bineînțeles, este vorba și despre libertatea pe care am avut-o.

– În 2008 aveai familia ta?
Nu, în 2008, nu. În 2008 am fost doar la un stagiu. În 2010 m-am dus ca medic rezident în Belgia.

– Și apucaseși să îți întemeiezi familia?
Da.

– Și din acest motiv te-ai întors? Te-a tras dragostea în România?
Da. Familia a fost cu mine, în majoritatea timpului petrecut în Belgia. Dar, da, și de-asta m-am întors, sunt legat de tot ce e acasă.

– Niciun medic chirurg nu poartă verighetă?
Unii poartă. Nu știu ce să zic. Nici soția mea nu poartă verighetă – ea nu e medic. Nu ținem atât de mult la convenții.

– Dar aveți verighetă.
Avem, avem.

– Spuneai că ar putea veni din urmă alți medici Ginghină.
Păi am doi băieți.

– Asta zic: ei ce părere au?
Sunt mici. Au 12 și 10 ani. Vedem ce ne rezervă viața. Nu știu, mi-e greu să vorbesc despre asta pentru că eu chiar îmi doresc să ajungă medici, dar până la urmă trebuie să facă ceva să le placă.

– Dar ei la ce punct al dorințelor au ajuns acum? Că au trecut de stadiul…
Da, nu mai sunt la stadiul de „gunoier”. Dar nici la decizia pentru Medicină nu au ajuns. vedem… Îi așteptăm.

„Chirurgia este exact ca un sport de performanță”

– Care a fost cel mai emoționant „mulțumesc” pe care ți l-a zis un pacient, de-a lungul timpului? A fost vreun gest care ți-a rămas în minte?
Mie îmi este frică de…

– Gesturi?
De „mulțumesc” din partea pacienților. Da…

– De ce?
De fapt, să te simți invincibil, de multe ori nu e… De câte ori te simți invincibil, de câte ori crezi că ești fantastic se întâmplă ceva și chirurgia te aduce din nou cu picioarele pe pământ.

– Dar știi că ești fantastic.
Nu. Nu știu că sunt fantastic, nici nu vreau să fiu fantastic. Încerc să fiu cât se poate de bun în ceea ce fac. Pentru că, de câte ori lucrurile sunt spectaculoase sau fantastice, de atâtea ori chirurgia te aduce cu picioarele pe pământ. De câte ori ai un caz pe care toată lumea l-a refuzat… Din acest motiv nu îmi plac chirurgii care spun lucrurile acestea – „am avut un caz, l-a refuzat toată lumea, a venit la mine și eu l-am salvat”. Așa e, dar poate ai avut și un caz la care tu nu ai reușit să faci nimic și a făcut altcineva ceva. Deci poate e bine să te gândești la lucrurile acestea, întotdeauna. Chirurgia este ca un sport de performanță. Este exact ca un sport de performanță. Trebuie să fii atent ce mănânci, trebuie să fii atent cum dormi, trebuie să fii atent cu totul. Oricând lași garda jos, exact în clipa aceea se termină totul. pentru că lucrurile pot să o ia în jos, în două minute. De-asta zic: poate e și o formă de protecție, dar nu îmi amintesc așa vreun „mulțumesc” special. Am atâția oameni care sunt atât de drăguți și îmi mulțumesc și îmi scriu, dar cred că e o metodă de protecție să nu țin minte toate aceste momente.

– Ai deznădăjduit vreodată?
Cu siguranță… suntem oameni, nu?

– În Medicină. În Medicină ai deznădăjduit?
Probabil și în medicină, nu știu. E ceva atât de subiectiv… e imposibil să nu deznădăjduiești.

– Pentru noi, cei care nu suntem medici, păreți supereroi. Pare că tu știi tot, că ești foarte sigur pe tine. Pe cine întrebi, când nu știi?
Când am venit din Belgia, în 2013, eram singuri, eu și Răzvan Iosifescu. Începusem drumul cu chirurgia hepatică, eram la început de tot. Efectiv, eram singurii care făceau chirurgia asta într-un spital în care altcineva nu o făcea. Și aveam întrebări în timpul operației și nu știam ce să facem. La început, pur și simplu am oprit operația de câteva ori și am sunat în Belgia și i-am întrebat pe mentorii mei de acolo. Mi-au spus ce să fac. Ne-am descurcat. Am prezentat și la Congresul Național – erau operații pe care astăzi le facem în 2-3 ore și care atunci durau 9-10 ore. Deci întotdeauna trebuie să ai pe cineva pe care să-l întrebi. Totul e o muncă de echipă. Cine nu înțelege asta… De fapt, cheia succesului meu sau cheia succesului echipei noastre tocmai asta este: noi știm să formăm echipe. Dacă vrei, asta este „semnătura” noastră – eu știu să formez o echipă. Dacă nu am avea colegii anesteziști care să stea cu noi ore și ore în șir, noi nu am putea să operăm. Dacă nu ar fi infirmierele care curăță sala, din când în când, operația nu s-ar desfășura bine. Deci fiecare om are locul lui în echipă. Cât timp tu crezi că ți se cuvine ceva pentru că tu ai venit la spital, ai operat, ai plecat acasă…. oamenii aceia de-asta nu au succes sau din acest motiv ajung la un oarecare nivel – pentru că unii dintre ei sunt chirurgi buni – dar nu vor fi niciodată deosebiți. Pentru că ei nu înțeleg că sunt într-o echipă. Fără echipă nu funcționează absolut nimic. Și ca să îți povestesc cum e chirurgia dură… crezi că ești într-o echipă, te simți bine în echipa respectivă, cunoști oamenii, treceți prin momente grele, vă apropie lucrurile acestea și când crezi că totul este perfect și ai o echipă, și e totul bine, sună telefonul noaptea, de duci la spital. La spital e de gardă colegul cu care nu te înțelegi, care are niște rezidenți cu care nu vorbești și așa trebuie să rezolvi cazul. Atunci înțelegi că, de fapt, chirurgia asta este: să treci de orgolii și de toate lucrurile acestea. E foarte greu! Chirurgii sunt orgolioși.

– Ești orgolios?
Cred că sunt mai puțin decât alți chirurgi, dar am și eu orgoliile mele. Adică sunt uman… dar n-am orgolii din astea să mi se recunoască toate denumirile, toate titlurile științifice.

– Asta mă gândeam, apropo de cartea de de vizită, cât de frumos se reduce totul pe ecuson. Simplu…
Când eram în Belgia, la un moment dat m-au pus pe site. Și apoi, după ce am revenit în România, cei de acolo m-au păstrat în echipă, ca medic consultant. Toți aveau trecute toate titlurile, eu eram la sfârșit, doar cu poza și „Octav Ginghină – doctor”. Atât. Mi s-a părut cea mai bună descriere posibilă. Este suficient.

– Și știi ce e interesant?! Că acum spui „Octav Ginghină” și atât și lumea știe că ești medic.
Exact. Da…

– Visai să ajungi la punctul acesta, atunci în anul în care ai descoperit Chirurgia? Visai să ajungi atât de bun? De fapt, poți să fii medic chirurg mediocru?
Poți, cu siguranță că poți. În orice domeniu poți să fii mediocru și mediocritatea e o tentație…

– Dar ce crezi că ar spune Octav Ginghină din facultate despre medicul Ginghină de acum? Adică, dacă ți-ai fi rezident… cu mintea de atunci.
Sper că m-ar privi cu admirație. Adică sper că i-ar plăcea de mine. Și în facultate îmi plăceau șefii nonconformiști, îmi plăceau oamenii foarte clari în cap. Ei îmi plăceau. Mi-a fost foarte greu în facultate cu oamenii care se pierdeau în discuții, care se pierdeau în titluri, care se pierdeau în detalii fără să rămână la esență. Steve Jobs parcă a spus că este foarte greu să rămâi simplu în gândire. Nu e ceva ce vine de la sine, trebuie să faci un efort. Eu am admirat foarte mult medicii și mai ales chirurgii care fac asta. Chirurgii își simplifică foarte mult algoritmul după care gândesc și atunci acest fel de a privi viața te ajută foarte mult să pui diagnosticul corect și să mergi mai departe. De-asta spun: sper că i-ar plăcea lui Ginghină de facultate de mine. Era destul de critic Ginghină din facultate. Ginghină de acum e mult mai înțelegător. Dar, da, la 20 de ani ești critic cu toată lumea…

– Câți ani ai acum?
43.

– Cât stai la serviciu?
E greu de spus. Petrec destul de mult timp. Uneori îi spun soției mele „plec luni dimineața și vin vineri seara”. Evident, e o glumă. Dar, într-adevăr, sunt zile lungi. Cel mai tare mă enervează lunea sau miercurea, când am antrenament la rugby la 19.00 și nu ajung sau ajung târziu. Și toți colegii mei de echipă râd de mine că ajung târziu și spun „antrenamentule la șapte și un sfert sau la șapte douăzeci pentru Doctoru’”. Acela este un moment în care nu îmi place că meseria aceasta te acaparează atât de mult.

– Doctore, dar la sport îți protejezi mâinile?
Le protejez. Nu joc la un nivel profesionist sau agresiv. De exemplu, am avut o fractură la rugby la jumătate de an după ce un alt coleg medic a avut exact aceeași fractură în curtea spitalului, căzând. Nu știu dacă trebuie să renunți de tot la ceva… multă lume mă întreabă despre lucrurile astea. Foarte mulți chirurgi schiază… E adevărat că e destul de ciudat pentru un chirurg să joace rugby, dar suntem destul de mulți chirurgi rugbyști în București. Număr vreo cinci…

– De ce sportul acesta? Ce are rugby în comun cu chirurgia?
Echipa. Spiritul de echipă de la rugby e ca niciunde. Se regăsește în medicină.

– Și aruncatul așa cu capul înainte?
Poate mai puțin. Mai degrabă tactica. „Aruncatul cu capul înainte”e doar aparent. De fapt, e o tactică. Fiecare jucător are ceva de făcut. E foarte multă strategie, ca și în chirurgie. Tactică, strategie!

– Și înjurăturile sunt și pe teren?
Oh, sunt și pe teren. Au farmecul lor. Dar, când se termină meciul, toată lumea e prietenă cu toată lumea din echipa cealaltă. Adică acest sport este foarte special, din acest punct de vedere.

– Câte „meciuri” în sala de operații ai pe zi? Sau pe săptămână?… Cum le contabilizezi? Cât de mult operezi?
Acum ceva vreme operam zilnic. Încercam să operez cât mai mult – e specificul unui chirurg tânăr.

– „Cât mai mult” înseamnă câte intervenții? Există un număr?…
Nu există un număr și îți explic de ce: sunt intervenții care durează două ore și atunci poți să faci trei sau patru intervenții pe zi, chiar și cinci și există intervenții de șase, opt, zece, douăsprezece ore. Pe acelea le faci câte una pe zi. Deci, ca număr nu e neapărat relevant. Ca și ore de sală de operație, da…

– Se numără, deci, ca orele de zbor.
Cam așa, da. Înceram să am cam șase ore pe zi de operații. Acum încerc să nu operez zilnic, încerc să am o activitate mai ordonată, astfel încât să am timp și pentru partea de cercetare. Am studenți, predau…

– Cum e cu credibilitatea în fața studenților atunci când ești totuși un medic tânăr?
Nu am avut niciodată probleme de credibilitate pentru că noi suntem foarte autentici în ceea ce facem. Adică suntem chirurgi, facem chirurgie „reală”, chirurgie grea și cred că respectul se câștigă imediat.

– Se spune că învățăceii își depășesc întotdeauna maeștrii. Ești pregătit să vină un rezident care va fi mai bun decât tine?
Abia aștept! Da, cred că da.

– Dar îl zărești pe vreunul foarte, foarte bun? Fără să îmi dai nume… ai în minte pe cineva?
Da, am, am… Omul lângă care am făcut rezidențiatul, doctorul Rubin Munteanu a ținut un curs, la un moment dat, și l-au întrebat cei de la curs la cine s-ar opera, dacă ar avea o problemă. Pe vremea aceea, eu și cu Răzvan Iosifescu eram rezidenți de an mic, adică nu duceam nicio operație singuri până la capăt. Și Rubin asta a spus la curs. A zis „Dacă ar fi vreodată să mă operez, aș vrea să mă opereze Răzvan sau Octav”.

– A fost cel mai frumos compliment profesional?
Probabil că da. Era cu mult înaintea vremii. Adică, la momentul acela, noi nu puteam să-l operăm. Dar a contat. Bine, sper să nu-l operăm vreodată! Din punctul acesta de vedere, cred că spre asta mergem – spre a pregăti oameni noi care să ducă mai departe ce au învățat de la noi. Și sigur că e bine să ne depășească. Și cred că e și plăcut să te depășească cineva care a lucrat cu tine.

„Sunt soț și tată”

– Când nu ești medic sau sportiv, ce faci?
Sunt soț și tată.

– Deloc ușoare „meserii”.
Deloc ușoare. Cele mai grele! Timpul liber pe care îl am… încerc să îl petrec cât mai mult cu soția și copiii mei.

– Cum a fost când ți-ai ținut prima dată copiii în brațe? Ce ai simțit?
Îți spun, de exemplu, despre situația de la al doilea copil. Eram în sala de operație. Țin minte exact că operam un colecist. M-a sunat soția că i s-a rupt apa și că naște. Am terminat operația cât am putut de repede și m-am dus la spital, la soția mea. Pe ea au luat-o la sala de naștere.

– Soția ajunsese la spital…
Ajunsese la spital cu altcineva, da! Cumnatul meu a dus-o. Când am ajuns și eu la spital și așteptam, m-a sunat un coleg: „Îți sângerează tiroida de ieri” – se refera la o pacientă la care intervenisem cu o zi înainte și care făcuse o complicație. Zic: „Sunt la spital, aștept să nască soția mea”. Zice, el: „Ei… nu sângerează așa tare! te așteptăm…” S-a născut copilul, l-am luat în brațe, l-am văzut – a fost o experiență extraordinară, bineînțeles – și apoi m-am întors la spital la mine și am intervenit cu tiroida. A fost și acolo bine, și pacienta cu operația la tiroidă a fost bine. Deci, da, viață de chirurg. Nașterile copiilor mei au fost momente care mi-au schimbat viața.

– Care a fost cea mai dificilă întrebare pe care ți-au adresat-o?
Nu știu… „Unde e tatăl tău?”… Probabil că una dintre cele mai dificile aceasta a fost. Sunt foarte curioși de ce nu l-au cunoscut pe tatăl meu, bunicul lor despre care aud atâtea povești. E dificil… Tatăl meu era foarte călduros. Eu nu sunt așa călduros. Tata a fost extrem de fericit când s-a născut primul copil. L-a prins foarte puțin – copilul nu își amintește, l-a apucat doar primul an de viață. Asta mi se pare o pierdere foarte mare: că Tatăl meu nu a putut să îi cunoacă, nu a putut să-i vadă. Pentru ei ai fi fost un mare bine să-l cunoască pe Tata. Dar… viața… ce poți să faci?!

– Îți dai seama în câte familii oamenii se bucură că sunt împreună datorită… ție? te-ai gândit câte povești ai schimbat? Ca un scriitor care poate din condei, mă rog, din bisturiu, să schimbe povești. Crezi că schimbi destine sau crezi că tu doar le împlinești, că povestea e scrisă? Sunt oameni care spun că trăiesc datorită ție. E… ceva!
E…ceva, da. Încerc să nu mă gândesc la lucrurile acestea, evit să citesc pe forumuri.

– Ai furia personală că în cazul tău nu s-a putut face nimic? Nici prima dată, cu Tatăl tău, nici a doua oară, cu Mama ta?
Nu, nu e o furie, sub nicio formă. E o tristețe. O tristețe firească – asta a fost boala, ăsta a fost diagnosticul. Ți-am spus și mai devreme, părinții mei au fost amândoi îngrijiți fantastic. Au fost îngrijiți cu dedicație. Și la Mama pot să spun că nu am simțit nicio greutate. A fost pe secția Dnei Profesor Filipescu, a fost îngrijită extraordinar de tot colectivul. Am recunoștință pentru toți.

– Imaginea ta, într-o „fotografie” dă încredere.
Da. Păi n-am zis că aceasta este „semnătura mea”?! Că eu, noi, dăm încredere. Noi le dăm pacienților încrederea că atunci când putem va fi totul bine. Uneori nu putem.

– Eu cred că rolul interviurilor cu medicii acesta este – să inspire un pacient să vă caute. poate că e cineva acum care caută pe internet medicul care i se potrivește. Spune-i ceva celui care te caută, fără să știe că pe tine te caută, de fapt.
Să insiste. Că dacă nu ne găsește din prima, din a doua va reuși. Uite, spui că totul pare perfect. Sunt un dezastru cu răspunsul la telefon, la mesaje. Uit, le încurc. Asta nu e bine. De-asta am oameni care mă ajută, am o echipă. Pentru un medic, e foarte dificil de gestionat acest aspect mai ales în România unde pacientul se adresează doctorului, nu instituției.

 – Lucrezi la Monza. De ce Monza nu nu alt spital privat? Bănuiesc că toate te-au ofertat, de-a lungul timpului…
Doctorul Rubin Munteanu care a fost mentorul meu este la Monza. El are o secție la Spitalul Monza din Strada Tony Bulandra. Eu mergeam acolo și operam, la el pe secție. Era foarte bine atunci, pentru că eu aveam activitate foarte bogată în sistemul de stat în perioada respectivă. Și ne suplimentam foarte bine unul pe altul, la privat. Noi credem mult în siguranța pacientului. Ne preocupă. „Better safe than sorry” – auzi nonstop, dacă vii să faci rezidențiatul cu mine. Și „check, check, double check!” Asta aud rezidenții mei, de dimineața până seara, de sute de ori. Siguranța pacienților este unul dintre lucrurile cele mai importante. Faptul că un pacient vine într-un mediu în care este sigur că nu i se poate întâmpla nimic greșit și că o să meargă cu bine acasă – în jurul acestei idei se clădește tot conceptul. La Monza, în Spitalul din Strada Tony Bulandra, din acest motiv am început activitatea. Apoi a apărut acest proiect nou – Spitalul de Oncologie Monza, care mi s-a potrivit mănușă. Am venit aici cu toată echipa. Între timp echipa s-a dezvoltat, ni s-au alăturat și doctorul Marius Zamfir și Răzvan Iosifescu și împreună am pornit fenomenul de aici.

– E ce îți dorești? Ai tot ce-ți trebuie ca să practici Medicina la standardul pe care îl vrei?
Avem tot ce ne trebuie. Avem tot ce ne trebuie ca să facem performanță, să facem lucrurile la rang de artă. Suntem la nivelul celor mai recente tehnologii, avem laparoscopic, avem robot, avem tot ce ne trebuie ca să ducem la capăt intervențiile chirurgicale, avem o Terapie Intensivă foarte puternică, la Anestezie lucrăm cu Doctorița Alina Voicu.

– Crezi că un medic în România ar putea fi strălucit dacă ar lucra exclusiv în sistemul de stat? Poate sistemul de stat să ofere tot ce are nevoie un medic excepțional?
Cu siguranță un medic poate fi strălucit doar în sistemul de stat! Asta o spun cu siguranță! dacă sistemul îți oferă tot ce ai nevoie – depinde foarte mult de un efort personal. Sistemul nu îți oferă tot ce ai nevoie. Sistemul, în sine. Dacă tu dublezi ce îți aduce sistemul cu un efort personal foarte bine susținut, atunci ai șansă să obții tot ce ai nevoie și să fii strălucit. Presiunea de pe umerii medicilor este uneori imensă. Zilele trecute l-am pierdut în mod tragic şi neaşteptat pe unul dintre colegii dragi – dr. Radu Mihail Mirică. Chiar dacă din exterior viaţa unora dintre noi, medicii, poate părea perfectă sau dintr-un film de succes, în realitate presiunea este foarte mare şi uneori prea mare pentru unii dintre noi.

– Ai putea să renunți la practica din sistemul privat și să rămâi doar la sistemul de stat?
Da. Nu aș avea nicio problemă.

– Crezi că în România sistemul sanitar se poate face bine în curând? Nu vorbim de oameni, guverne sau culori politice. Vorbim de 33 de ani de democrație în care nu s-a făcut totul pentru sistemul de sănătate. Lucrurile s-au degradat…
Dar nu s-au degradat, totuși. Mie mi se pare că în ultimii ani lucrurile au luat-o într-o direcție mai bună. Pandemia a luat prin surprindere și a blocat sisteme de sănătate mult superioare.

– Atunci probleme sunt punctuale? De au devenit totuși legendare? Cazuri de malpraxis, indiferență, uneori corupție…
Va dura până când sistemul de stat va funcționa așa cum ar trebui. Mai avem încă destul de mult timp în față. E nevoie de niște schimbări de mentalitate. Și este nevoie de un audit obiectiv al activității medicilor. Noi acum nu avem nicio formă în sistemul public prin care este diferențiată munca medicilor. Adică un chirurg care face două operații va fi plătit foarte asemănător cu un chirurg care face douăzeci de operații. Cât timp nu există un soi de reglementare a activității, automat că nici sistemul nu funcționează. Nu e o chestiune de Medicină, e o chestiune de Economie – în orice sistem în care activitatea nu este eficient controlată și reglată, oamenii vor încerca să evite rigorile. Va mai dura destul de mult, da…

– Te-am întrebat despre rezidentul Octav Ginghină. Lasă-ți aici un mesaj – am încredere că internetul va ține minte discuția noastră de acum. Un mesaj pe care să-l citești în ziua Aceea, prima zi de după ce te vei retrage din activitatea de chirurgie. Probabil că vei rămâne în domeniu, dar atunci – peste mulți ani – nu vei mai opera. Ce vei simți pentru seniorul de atunci?
Să se bucure de viață! Eu asta sper! Sper să fiu sănătos – este foarte important pentru momentul respectiv, și să pot să mă bucur de viață, să-mi urmez pasiunile în continuare. În momentul în care se termină activitatea chirurgicală trebuie să ai ceva de făcut. Și, dacă în timpul vieții de chirurg nu îți cultivi niște pasiuni, nu ai ce să mai faci. Deci, asta spun: sper să fiu sănătos și să continui să mă bucur de viață.

– Când cineva îi va întreba pe tinerii medici Ginghină dacă au legătură cu marele Octav Ginghină, crezi că se vor sfii și ei și vor spune că e coincidență de nume? Se va repeta momentul?
Nu știu dacă amândoi vor spune așa, pentru că sunt personalități foarte diferite. Mai degrabă unul o să spună că da și celălalt că nu. Probabil se vor sfii și ei, da… Sper să mă retrag din activitate după ce termină ei Medicina, dacă asta vor alege. Trăim și vom vedea!…