Când Ovidiu Matei Iancu a debutat ca prim-balerin pe scena Operei Naționale din București era licean. Un fenomen! Anii au trecut și l-au purtat pe scene naționale și internaționale de la care a învățat și lecții de balet, și lecții de viață. Cu toate acestea, nu a vrut niciodată să rămână să danseze definitiv pe o scenă din afara României, iar această ambiție a lui izvorâtă din dor de România a fost considerată, uneori, stranie. L-am întrebat, pe îndelete, despre toate experiențele care l-au modelat și, desigur, despre Marile Întâlniri.

– Ți-ai făcut un nume în dans. Familia ta avea legătură cu arta sau tu ești cel care a ales „altceva”? Știu că înainte să ajungi la Liceul de Coregrafie ai făcut un an de atletism, iar apoi părinții te-au înscris aproape fără voia ta la examenul de admitere la balet. De unde această siguranță pentru o familie din România acelor ani că o carieră în dans ar fi potrivită pentru copilul lor… băiat.
Da, a fost destul de atipic, într-adevăr! Mai ales că părinții mei m-au îndrumat și către cursuri de dans sportiv. Eu dansam prin casă, pe muzica de la televizor. La cursurile de dans sportiv nu mi-a plăcut deloc. După vreo două-trei luni am și renunțat. Eram foarte activ, dar nu mă integram în colegtivul repectiv… Apoi m-au dat la atletism, am făcut antrenamente un an și aș fi continuat, dar tatăl meu avea o colegă de serviciu a cărei fiică era deja la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”. Mama a lucrat toată viața ei în spital, era asistentă-șefă la Spitalul „Sfântul Luca”. Acum e la pensie, de ceva timp. Tata lucra atunci la un cămin spital din Piața Unirii, se ocupa cu aprovizionarea acolo. Acest cămin spital era aproape de Liceul de Coregrafie. Cred că faptul că tata lucra aproape de Liceul de Coregrafie a fost un argument în plus în decizia părinților mei de a mă îndrepta spre dans. Așa am ajuns eu să dau concurs la „școala de balet”.

– Cum ți-au spus părinții despre această decizie a lor de a te îndruma către balet? Aveai 10 ani… vârstă târzie pentru primii pași de balet, dacă ne gândim că acum, la 10 ani, copiii au deja performanțe uimitoare…
Ei bine, pe vremea aceea nu era chiar o vârstă târzie pentru a începe studiul baletului, pentru că atunci cursurile la Liceul de Coregrafie începeau în clasa a IV-a, deci la 10 ani, nu mai devreme. În plus, pe vremea aceea nu erau școli private în București. Acum sunt foarte multe școli private de balet și multe dintre acestea lucrează cu copii foarte mici. De aici performanța atât de devreme… Pe vremea când am început eu, nu erau variante – era doar Palatul Copiilor, unde au și încercat să mă dea părinții la dansuri sportive și nu mi-a plăcut. Erau niște „Cercuri” artistice, dar fenomenul nu era nici pe departe cum este acum. Acum copiii încep mult mai devreme să studieze baletul și din clasa a IV-a se pot duce la liceele vocaționale, având deja o pregătire în dans. Eu am primit bine vestea atunci, pentru că nu știam ce este baletul. În schimb, nu am cum să uit că ziua de admitere a fost o zi lungă, pentru că audițiile erau destul de stricte. Atunci intrai de dimineață în Liceul de Coregrafie și parcurgeai mai multe săli de balet, fiecare cu câte o probă. În una te examina un profesor pentru flexibilitate, în alta improvizai pe muzică… și tot așa pe parcursul unei zile întregi. La 10 ani, fără ca părinții să aibă acces… era destul de greu. Îmi aduc aminte că era un bufet în apropiere – examenul s-a ținut la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”, întrucât Liceul de Coregrafie și Liceul de Muzică erau în legătură. La bufetul acela erau tot felul de gustări, de sucuri. Eu fiind mai… solid când eram mic, primisem indicații de la părinții mei să nu mănânc nimic în ziua aceea, să fiu mai suplu la audiții. Știu că ieșeam la fereastră, la parter, și strigam către părinții mei că mi-e foame. Șocul, pentru mine, nu a fost în ziua admiterii, a fost în ziua când au apărut rezultatele, atunci când tata mi-a spus că am fost admis. Am intrat printre ultimii, dacă nu chiar ultimul – pentru că nu aveam calități deosebite. Eu nici nu auzisem de balet, până atunci. Nu ascultasem muzică clasică până în momentul admiterii… Nu știam absolut nimic despre această formă de artă…

„Nu știam că pe lume există balet”

– Deci nu văzuseși niciun spectacol de balet?
Nu. Nu știam că pe lume există „balet”. Eu nu am avut pe nimeni în familie care să urmeze această formă de artă. De fapt, nu a fost nimeni din familie care să facă artă – nici pictori, nici muzicieni, nici actori… nimic. Șocul pentru mine a fost că am realizat că urma să schimb colectivul. Eram deja confortabil cu sportul – cu atletismul, urma să merg spre altă zonă, alți colegi, altă școală. Și atunci am realizat că nu îmi doresc asta și am început să plâng. Părinții mi-au spus să încerc, un an, și dacă într-un an nu mi-ar fi plăcut, mi-au spus că mă mută înapoi la vechea școală și la atletism. Am fost de acord și am mers la balet. Era o sală mică la „Lipatti”, undeva în stânga clădirii. O sală cu un pian. Atunci, la prima oră de balet a fost pentru prima dată când am ascultat pianul… live. Și atunci s-a schimbat ceva în mine. Și așa s-a schimbat atitudinea mea față de balet de la „nu vreau”, la „eu asta îmi doresc să fac toată viața”.

– Dacă te-ai fi văzut la admitere, cu mintea de acum, ai fi gândit la fel – că nu ai calitățile necesare? Experiența ta de acum spune foarte ușor dacă un copil este sau nu potrivit pentru o carieră în dans… Erai potrivit? Fizic vorbind…
La prima vedere, nu. Tocmai din acest motiv, de ceva ani am început să lucrez destul de mult și cu elevi. Le spun întotdeauna și lor și părinților lor că trebuie să își dea un timp, mai ales dacă sunt la început în această artă. Copiii trebuie să aibă timp să se descopere, iar părinții ar trebui să nu le refuze această dorință de a face dans. Astăzi baletul este mult mai mediatizat decât era atunci când am început eu. Acum copiii vor să facă balet. Lăsați-i măcar un an, să se descopere. Și apoi, dacă nu se regăsesc în arta aceasta, îndreptați-i spre altceva. Mie, dacă atunci mi s-ar fi spus „nu”, nu aș fi ajuns ce sunt astăzi.

– Dar a trebuit să te lupți cu propriul corp? A trebuit să renunți la dulciuri? Rigoarea studiului care nu înseamnă doar dans, ci pregătire fizică, te-a urmărit toată viața? Simți că a trebuit să compensezi ceva ce alții au mai mult dintr-un dat natural?
Singurele două calități pe care cred că le-am avut, dar de care nu eram conștient de la început au fost gândul că sunt dispus să fac orice pentru ceea ce iubesc și săritura valoroasă… nativă.

– Apropo de sacrificii, când ai debutat în rol solistic pe scena Operei Naționale din București erai încă elev de liceu. Perfromanța ta a adus și tot soiul de legende de culise. Una dintre ele a fost că părinții tăi au fost nevoiți să vândă un apartament pentru a te putea susține în pregătire. Așa a fost?
Nu, povestea cu apartamentul este o legendă în ceea ce mă privește. A fost altcineva în liceu, o colegă ai cărei părinți și-au vândut apartamentul ca ea să își ducă la bun sfârșit studiile în străinătate, nu aici. Dar nu despre mine a fost vorba. Eu nu vin dintr-o familie bogată, vin dintr-o familie care, la vremea aceea nici măcar mediu nu era situată din punct de vedere financiar… Nici acum familia mea nu este o familie bogată. Părinții mei au făcut sacrificii enorme pentru ca eu să pot urma Liceul de Coregrafie și să pot participa la anumite competiții. Nu am fost la foarte multe concursuri în străinătate în perioada mea de început tocmai din acest motiv – pentru că părinții mei nu își permiteau să achite drumul și cazarea. Îmi aduc aminte că mi-am dorit să merg la un concurs în Franța, la Nîmes. Eram în clasa a IX-a. Atunci am și luat Medalia de Bonz. Tatăl meu lucra atunci la o companie de advertising și m-a dus la patronul acestei companii, să încerc să fac rost de o sponsorizare. Patronul companiei era Elan Schwartzenberg. L-a rugat pe tatăl meu să nu participe la discuție, voia să vadă cum sunt eu. Îți dai seama cum eram… un copil de clasa a IX-a, în fața unui om de afaceri. „De ce te-aș ajuta eu?!”, mă întreabă. „Păi, zic, pentru că iubesc arta”… și ce am mai spus eu, emoționat cum eram… Am vorbit simplu și cinstit. El s-a întors și în spate avea niște rafturi pline cu medalii, cu diplome și cupe de la sportivii pe care îi sponsorizase, de-a lungul timpului și care astfel i-au dat ceva înapoi sau au purtat sigla firmei lui pe echipamentul din competiții. I-am explicat că eu nu pot purta sigla firmei, pentru că nu pot intra pe scenă în costumul din „Lacul Lebedelor” cu numele sponsorului. „Poți să-mi dai o medalie?”, a continuat. I-am spus că la concursurile de balet, chiar dacă premiile se numesc „medalii”, nu primim în sine acel obiect de metal prețios. I-am spus că îi voi da diploma, dacă o să primesc. Eram dispus să fac orice, pentru că voiam să ajung la competiție. El mi-a propus să mă ajute plătindu-mi biletul de avion și mi-a spus că după concurs mă așteaptă, pe timpul verii, în vacanță, să lucrez la compania lui. Și eu am lucrat la secretariatul companiei două-trei luni, cât a fost vacanța, ca să-mi plătesc datoria. Făceam cafele, făceam fotocopii, duceam acte între diferite birouri. Asta am făcut eu toată vara ca să îi dau înapoi ceea ce mi-a dat el. Deci nu am primit nici măcar atunci nimic pe gratis. Mergeam cu tata dimineață, la ora 6.00… Nu am primit nimic, în timpul școlii, decât prin muncă. Chiar și o sponsorizare… a trebuit să o dau înapoi. Am înțeles gestul și nu mi-a părut rău că am apelat, atunci. El a făcut astfel, ca să înțeleg eu ce înseamnă munca. El neștiind ce înseamnă baletul – că baletul este o continuă muncă. Eu știam ce înseamnă munca… Dar am apreciat ajutorul de atunci, pentru că altfel nu mi-aș fi permis să îmi cumpăr biletele de avion să ajung la concurs. Iar sacrificii în alimentație… din păcate aș fi vrut să urmez mai multe restricții, dar din păcate situația financiară era așa cum era, iar părinții îmi ofereau ce puteau. Degeaba aveam eu nevoie de pui fript cu legume, dacă mămica trebuia să gătească să avem mâncare în casă o săptămână… Nu își permitea să gătească special pentru mine, ce aveam eu nevoie. Eram doi frați, aveam școală, părinții aveau serviciu… aveam amândoi – și eu, și fratele meu – nevoie de haine, de cărți… Încercam să mănânc cât mai puțin, ca să nu mă îngraș, dar să îmi păstrez forțele.

– Fratele tău cu ce se ocupă?
Fratele meu este acum asistent-șef la spitalul la care a lucrat și mama. El a urmat și Facultatea de Drept, a lucrat în mai multe domenii.

– Ce au spus părinții tăi când te-au văzut dansând prima dată pe o scenă profesionistă? Mă gândesc la un spectacol important de balet la Operă…
Tăticul a fost persoana care m-a criticat întotdeauna. Până acum câțiva ani era cel mai mare critic al meu, chiar dacă avea dreptate, chiar dacă nu. (N.R.: Râde!) Această trăsătură pleacă de la faptul că venim dintr-o familie foarte simplă și normală. Tata a considerat că trebuie să mă critice, ca nu cumva să îmi iau lumea în cap. Și eu niciodată nu am avut nasul pe sus. Eu știu de unde am plecat, știu unde am ajuns, dar niciodată nu mi-au plăcut oamenii autosuficienți. Iar mama plângea în sală, de emoție. Erau foarte mândri, amândoi.

– Performanța ta la English National Ballet School a fost incredibilă. Cred că ai fost printre primii români care au studiat la această școală prestigioasă…
Fusesem la Lausanne, la concurs, unde am ajuns până în semifinale. Acolo erau și cei de la English National Ballet School, care ofereau burse elevilor care participau la competiție. Eram în clasa a X-a. Nu am primit bursa atunci. M-am întors în România și, după un an, le-am trimis o casetă cu mine dansând și m-au acceptat. Experiența acolo a fost plăcută, din multe puncte de vedere. Dar, în același timp mi-am dat seama că sistemul lor de lucru pentru elevi este bazat pe business. Fapt care este ok, până într-un punct. Strategia lor era ca dacă aveau o clasă cu doi-trei elevi buni și restul la un nivel mai jos, să încerce să omogenizeze clasa aceea, nu să îi evidențieze și să îi ducă mai departe pe cei mai buni. Eu eram printre cei mai buni. Eu și un rus. Apoi m-a deranjat faptul că eu am vrut să dau audiție la Royal Ballet și nu m-au lăsat. Au spus să merg în compania lor. Eu am fost sincer și le-am spus că aș vrea să dau audiție și pentru Royal. La un moment dat, nu mai voiau să-mi dea drumul nici acasă. Eu am vrut să plec în vacanță și să nu mă mai întorc – ceea ce am și făcut, până la urmă. Nu voiam să dansez la ENB… Sunt o fire destul de orgolioasă și dacă vreau ceva, nimeni nu mă poate întoarce. I-am convins pe părinții mei să le scrie că au nevoie de mine acasă, în România. Când am plecat, am plecat cu toate hainele.

– ENB este un loc la care foarte mulți balerini visează să ajungă. Ce au spus cei din jurul tău despre renunțarea ta? A crezut cineva că ai dreptate sau oamenii au spus că ești un puști rebel?
Cei mai mulți au spus ceea ce spun oamenii, de obicei: „sigur a făcut el ceva acolo și l-au dat afară”. Puțini oameni au văzut și hârtia oficială de la ENB prin care le scriau părinților mei să le ceară să mă întorc la studii acolo pentru că mi-ar fi oferit contract și cazare. Acea scrisoare… o am eu și o țin pentru mine, au văzut-o foarte puțini. Nu, la ENB nu am avut nicio problemă, nu m-au dat afară, pur și simplu mi s-a părut că sistemul nostru de învățământ în ceea ce privește baletul era mult mai avansat decât ce aveau ei acolo, la momentul acela. Eu în România făceam 4-5 ore de duet pe săptămână, în Anglia făceam o oră. M-am întors în România și în mai puțin de un an am dansat ca prim-balerin la Opera din București. Adică nu m-am întors degeaba, nu m-am întors să regresez. Dimpotrivă: m-am întors și am crescut poate de zece ori mai mult decât dacă aș fi rămas în Anglia.

– Știu că prețuiești mult timpul și îl consideri esențial, mai ales în cariera unui balerin. Ți-ai dat seama de acest lucru în acele 10 zile de studiu alături de compania de balet a Operei din Paris. 10 zile pentru oricine poate părea un timp scurt, dar în dans fiecare zi se măsoară altfel… Strănătatea nu te-a răpit niciodată, deși ai fost și în America un an și jumătate. Ai spus mereu că ai vrut să dansezi în România. Cu mintea de acum, când te apropii de pragul vârstei de 40 de ani, crezi că ai gândit corect când ai spus că nu vrei să pleci din țară?
Da.

– Și crezi că România a știut să aprecieze devotamentul tău?
O mică parte din ea a știut să aprecieze. Și acea mică parte este importantă pentru mine. Mi-aș fi dorit ca această „mică parte” să fie puțin mai mare, dar eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat calea și că am avut întotdeauna acea „mică parte” lângă mine, indiferent de situație. Această „mică parte” mi-a arătat că decizia pe care am luat-o – să dansez în România și să arăt altor balerini români ceea ce am învățat și pe alte meleaguri a fost bună. Această „mică parte” mi-a dovedit și îmi dovedește în continuare că am luat o decizie bună.

– Nu știu cât de mult vrei să vorbești despre acest subiect și, mai ales, dacă este momentul… Situația ta cu Opera din București a fost deseori neclară. Când ai fost promovat, când retras, când ai fost star, când… nu. Tumultoasă relație! Îmi amintesc de minutele în șir de aplauze și ovații la spectacolele tale, dar și de perioadele în care, pur și simplu, dispăreai de pe afiș… Tu ai strălucit pentru că ai fost foarte bun, nu pentru că ar fi existat vreo strategie care să te păstreze, să e promoveze…
Pentru mine, important a fost publicul, în primul rând și instituția ca atare, nu oamenii din funcții, din diferitele momente ale carierei mele. Pe scurt, din 20 de ani de carieră, 5 ani mi-au fost… furați de la Opera Națională din București. Acum nu îi mai consider „furați”, ci îi consider experiență. Au vrut să mi-i fure, dar fără să știe mi-au dat 5 ani în alte locuri unde am învățat atât de multe lucruri! Lucruri pe care nu le-aș fi învățat de la Opera din București nici în 20 de ani. Deci în loc să îmi facă un rău, mi-au făcut un bine, fără să își dea seama. Am fost dat afară de două ori și m-au obligat să îmi dau demisia, o dată.

„Eram un copil care nu știa nimic, decât balet”

– Motivele fiind…?
O dată am plecat într-un turneu în Germania, când nimeni nu prea pleca să danseze… Eu am făcut cerere la direcțiune… M-au pus să îmi trec în acea hârtie să îmi întrerup contractul de muncă. Copil fiind – 2002-2003, aveam 19-20 de ani, nu știam ce trebuie să invoc într-o cerere. Mi-au spus că așa se scrie, ca eu să am locul asigurat când mă întorc. Când m-am întors, mi-au spus „tu ai cerut să fii dat afară”. Eu cerusem doar să pot să plec două luni… Eram un copil care nu știa mai nimic, decât balet. Apoi m-au reangajat… Când m-am întors la București mi-au spus să vin în teatru, că mă iau colaborator. M-au luat colaborator și aveau nevoie de mine. Ei au vrut atunci doar să-mi facă rău, să-mi dea o palmă și să-mi arate că oricând pot fi dat afară. Ludovic Spiess – Dumnezeu să-l ierte! – a spus să fiu luat colaborator. Și eu am cerut dublu decât salariul pe care îl aveam ca angajat. Atunci m-a dus mintea! (N.R.: Râde!) După șase luni, Spiess l-a chemat pe directorul Baletului de la vremea respectivă și i-a spus că mă angajeze că nu mai aveau buget să mă țină pe post de colaborator. Așa am fost angajat din nou pe post. A doua oară când m-au dat afară am fost dat afară de actualul consilier al managerului general pe probleme de balet, care la vremea respectivă era director al Baletului la ONB, pentru că nu era încântat de mine. Să spunem așa ca să nu dau prea multe detalii…

– Reprezentai un pericol?
Nu aveam cum să reprezint un pericol, pentru că el nu mai activa ca balerin. Ce pericol să fiu?! A cumpărat baletul „Don Quijotte” care este și acum în repertoriul Operei și coregraful de atunci a vrut ca eu să fac premiera. El promovând pe altcineva – un cuplu pe scenă. Ar fi vrut să danseze ei… Coregraful a vrut să dansez eu: „dacă nu dansează Iancu, eu nu mai dau premiera”. Și așa se face că am dansat eu. Dar, după această premieră, la sfârșitul stagiunii, nu mi-au mai prelungit contractul. Contractele erau pe durată determinată – așa sunt și acum, pentru mulți. La sfârșitul stagiunii sindicatul, direcțiunea și chiar și el mi-au spus că se va prelungi contractul… M-am dus în ultima zi din stagiune – o vineri, la ora 14.00 – să îmi semnez prelungirea și am primit în schimb notificarea cum că nu mi se mai prelungește contractul de muncă, fără niciun fel de motiv. În mai a fost premiera, în iunie am primit notificarea. Norocul meu a fost că am fost avertizat de către cineva apropiat că mi se va întâmpla acest lucru. Și dădusem audiție pentru Tulsa Ballet, în America. Îmi spusesem că dacă Opera îmi va prelungi contractul urma să anunț în America faptul că nu mai plec. Opera din București m-a dat afară, deci am plecat în America.

– Un an și jumătate…
Da.

– Până când n-ai mai putut de dor?
După primul an, m-am întors în vară acasă, în vacanță. Și nu mai voiam să plec. În America am dansat ca prim-balerin. Am lucrat cu Ben Stevenson, cu Wayne McGregor, John Maello, Edwaard Liang… Coregrafi de la care am învățat enorm! Cu Yuri Possokhov, care a montat „Classical Symphony” și la București pe vremea lui Johann Kobborg. Am lucrat cu artiști extraordinari, de la care am învățat. În acest an și jumătate cu ei am acumulat enorm. În România nu aș fi avut cum să învăț ceea ce am învățat alături de ei.

„Eu nu mi-am dorit niciodată să rămân în străinătate”

– Și de ce ai rămas în România?
Dorul… Cred că a fost motivul cel mai important. Eu nu mi-am dorit niciodată să plec și să rămân în străinătate. Și, după primul an, când m-am întors în România în vacanță nu îmi venea să mai plec. Și când a trebuit să plec, să mă urc în avion pentru că deja semnasem contractul pentru încă un an, primul meu gând a fost să ajung mai repede în America și să vorbesc cu directorul, să fac demersurile ca din ianuarie să mă lase să mă întorc în România. Până în ianuarie eram obligat să stau. Când pleci, trebuie să ai un preaviz de trei luni astfel încât ei să poată face înlocuirile în spectacol. Și, cum am ajuns în America, la nici două săptămâni i-am făcut hârtia oficială și i-am spus că îl rog să mă înțeleagă, dar nu mai pot.

– După revenirea ta în România, Johan Kobborg ți-a făcut invitația de a te reîntoarce la Opera din București. Părea chiar că totul este foarte bine, ați plecat și la o gală în Japonia… totul până când… iar nu a mai fost bine.
Lucrurile au fost bune pentru că Johan era la început la București. A vrut să își atragă oameni de calitate lângă el. Am avut un contract de colaborare cu Opera din București până în vară, după care am plecat și în Japonia, am dansat cu Alina Cojocaru. Din toamnă… Era o problemă cu Opera. Eu dădusem dinainte Opera în judecată pentru că m-au dat afară fără explicații. Deci încă eram în acest proces și atunci lucrurile au fost destul de stranii. Totul a fost bine până în vară, din toamnă au vrut să mă angajeze, m-au angajat, doar că Johan a venit la mine şi mi-a spus că direcţiunea îl obligă să renunţ la proces sau „să duc tava” pe scenă, pentru că deja eram angajat. Pe lângă faptul că m-au angajat pe salariul minim, o sumă de mizerie… 1100 lei, cred că atât era… Le-am spus că renunț la proces, ca să le arăt că nu am nimic cu nimeni pentru că oamenii din posturile de conducere se schimbaseră. Pentru mine instituția a fost mereu importantă, nu oamenii de la un anumit moment. Le-am spus că dau credit noii echipe de management, că renunț la proces ca să îi degrevez pe ei de o problemă. Am făcut asta, apoi situația s-a schimbat la 180 de grade. Program dat peste cap, orice colaborare pe care o anunțam înainte, conform procedurilor, se suprapunea cu un spectacol pe care îl puneau fix în ziua în care eu aș fi avut colaborarea respectivă…

– De ce nu ai spus public aceste lucruri, atunci?
Pentru că nu am considerat că trebuie să distrug imaginea unei instituții, din pricina unor persoane. Și ce ți-am spus acum e nimic față de ce mi s-a întâmplat… Poate, la un moment dat, voi spune prin ce am trecut… Și nici acum nu urăsc Opera! Eu nu am plecat de la Opera din București pentru că urăsc instituția respectivă sau pentru că urăsc anumite persoane. Eu am plecat de la Opera din București pentru că mi s-a oferit o oportunitate, o șansă pe care mi-am dat seama că opera din București, indiferent cine aș fi eu, nu mi-o va oferi în următorii 10 ani.

– Această șansă fiind?…
Maestru de repetiții, maestru de studii, coregraf, șef compartiment Balet… la Opera din Timișoara. Lucrurile acestea nu mi s-ar fi oferit la București niciodată. Tot ceea ce mi s-a oferit la București a fost să dau studii fără pianist sau cu pianist „când se poate”. Doar așa, ca să fie ceva…

„Spectacolul care îmi este cel mai drag este Giselle”

– Cum îți amintești de aplauzele de pe scena Operei din București? Sau care este spectacolul pe care îl ții minte ca fiind cel mai frumos?
Spectacolul care îmi este cel mai drag este „Giselle”. Mi-a atins sufletul și mi-a fost mereu cel mai drag. Și acum, probabil fiind la fel de dramatic, „Romeo și Julieta”. Pentru că e vorba tot de dragoste neîmplinită, dusă la extrem, până la sacrificiu. Dar „Giselle” mi-a rămas în suflet, de când am debutat. Acum montez acest balet la Opera din Timișoara.

– În mai aveți premiera.
Da, pe 7 mai. Voi și dansa rolul principal. Iubesc tot ce se întâmplă în acest spectacol, sentimentele de dragoste și durere. Poate că sună aiurea când spun că iubesc durerea respectivă, dar este un sentiment pe care nu ai ocazia să-l trăiești altfel, e nepământean.

– Îmi amintesc de aplauzele de la finalul spectacolelor, de cum te jucai cu respirația publicului atunci când „zburai” pe scenă. Cum trăiește un artist după ce aceste aplauze se opresc, după minutele din fața cortinei? Cum îți reluai viața după fiecare spectacol în care publicul venea să te vadă dansând? Mulți veneau la spectacol pentru că era numele tău pe afiș…
Pe parcursul unui spectacol, te storci de absolut tot, fizic și psihic. Emoțional dai maximum. Dar ceea ce te încarcă la final, să poți să îți reiei viața, sunt aplauzele. Aplauzele te reîncarcă cu energie, cu viață. Ieși din teatru și parcă nu ești obosit, parcă ai mai sta câteva ore cu colegii. De multe ori chiar se întâmplă asta și ceilalți se întreabă „cum de rezistă”. Da, se poate, pentru că pe noi aplauzele ne încarcă. Pe mine mă încarcă atât de mult încât aș putea să fac spectacolul încă o dată, imediat, doar datorită aplauzelor. Și nu sunt aplauze diferite la București, Iași, Constanța, Timișoara, Cluj… Am dansat în toată țara și merg cu drag oricunde sunt invitat. Aplauzele sunt plăcute peste tot, iar eu încerc să mă dedic nu unei scene anume, ci fiecărei scene. Scena pe care dansez în acel moment devine pentru mine cea mai mare scenă, indiferent care este ea. Și cea mai mică scenă din țară devine pentru mine cea mai importantă, când dansez acolo.

– Care sunt Marile Întâlniri din cariera ta, oamenii care au contribit cu bine la cine ești astăzi?
În ordine cronologică, din anii de școală Diana Mateescu. Ciudat, pentru unii, dar pe mine m-a ajutat foarte mult. Când am terminat liceul, îmi aduc aminte că mi-a spus „Îți mulțumesc pentru trei ani” – trei ani am lucrat la Repertoriu, pentru că în clasă avea fete. Și Gabriel Opincaru avea la studii băieții. Din acest motiv cele două clase se completau la studiul de Repertoriu. „…Îți mulțumesc mult pentru acești ani, pentru că am avut ocazia să învăț de la tine cum e să lucrezi cu un băiat și ce îi trebuie în studiu ca să ajungă un bun balerin”. Deci Diana Mateescu, Gabriel Opincaru, Anca Mândrescu. În Operă – Mihai Babușka, Corina Dumitrescu. Alături de Corina Dumitrescu am și dansat! Mai târziu – Cristian Crăciun, studiile și lucrul cu el mi-au dat o altă viziune asupra baletului. Mai sunt Monica Cherecheș, Horațiu Cherecheș – oameni excepționali cu care am colaborat încă de la 17 ani, oameni de la care am învățat foarte mult, pe parcursul carierei mele. Și mai sunt întâlnirile din străinătate, despre care ți-am vorbit.

– Când intri acum în sala de balet, ai o relație diferită cu „instrumentul” dansatorului – care este trupul său? Simți apropierea de pragul de 40 de ani ca o piedică sau, dimpotrivă, ai înțeles cum „funcționează” corpul, știi să îți dozezi efortul, te cunoști foarte bine, expresivitatea e alta…
În pandemie am intrat într-o formă foarte bună. După pandemie, pentru că ne-am întors destul de brusc, am avut o perioadă cu suișuri și coborâșuri, accidentări… Unele m-au afectat destul de tare. Am avut o problemă cu spatele, care m-a ținut în afara scenei o perioadă, după care mi-am revenit, dar a început o problemă cu meniscul… O perioadă de un an și ceva ba dansam, ba nu dansam. Acum sunt bine și am început să nu mai simt că mă apropii de pragul de 40 de ani. Atât de bine mi-am reluat activitatea și am avut grijă de corpul meu cu medicație, cu recuperare, încât nu mai simt că vine pragul de 40. Dar, din punct de vedere al lucrului în sala de balet, îmi doresc să rezist încă nişte ani, pentru că, într-adevăr, maturitatea la care am ajuns acum… mi-aş fi dorit să o fi avut la 20 de ani. Dar e imposibil – nimeni nu poate să aibă la 20 de ani maturitatea de la 40. Îmi doresc să dansez încă, pentru a profita de această maturitate pe scenă.

– Ai deschiderea de a dansa pe oricare scenă a României, dacă eşti invitat? Inclusiv la Bucureşti?
Da! De altfel, atunci când am plecat de la Bucureşti mi s-a spus că urma să dansez. Eu am plecat la 1 mai, anul trecut, în 2022. Atunci m-am transferat la Timişoara. Spectacolul „Giselle” a fost anulat de către Operă – acesta a fost motivul pentru care am plecat atunci, le-am și spus că dacă aș fi avut spectacolul, aș fi rămas. Dar repertoriul pe luna respectivă s-a schimbat. M-a durut… Nu că nu mă așteptam, dar nu are cum să nu te doară. Avusesem o perioadă mai dificilă, dar eram pe finalul recuperării și începeam să dansez iar spectacole mari. Mi s-a spus „dacă ai mai fi dansat, ne părea rău că pleci, dar așa că tu nu mai dansezi… e ok să pleci”. Iar eu am venit în mai la Timișoara și în trei săptămâni am avut „Bayadera”. Și apoi bineînțeles că am aflat că la București au spus că am mințit, că de fapt nu aveam nimic… Dar nu s-au gândit că aș fi avut „Giselle” la București, pe care ei l-au scos…  

– Momentul în care ești acum aduce cu sine și o serie de responsabilități. Sunt niște așteptări pe care le au de la tine și artiștii, și publicul… Practic, înainte de venirea ta, Timișoara nu avea dezvoltat compartimentul Balet. După ce tradiția baletului la Timișoara fusese acum mulți ani, tu ai adus acum pe scena acestei instituții spectacole performante. Ai reușit să crești nivelul balerinilor. Într-o companie care funcționează e destul de simplu să conduci. Tu, practic, ai avut de format o companie performantă. Unde vrei să duci baletul din Timișoara? Mai e puțin și ne chemi la „Lacul Lebedelor”…
Nu e exclus, e chiar în plan. Eu sunt mândru de ce am realizat la Timișoara, sunt mândru pentru că nu este doar meritul meu, este meritul managerului general al Operei, Christian Rudik, care a avut deschiderea și curajul să mă invite să fac parte din acest colectiv. El mi-a încredințat frâiele compartimentului Balet și a avut mare încredere în mine. Și soția sa, Hellen, care a fost ballerina și cunoaște foarte bine această lume. Îl apreciez foarte mult pe Christian Rudik – el a avut încrederea pe care nu au avut-o sau nu și-au dorit să o aibă alții care mă cunoșteau de 20 de ani. Mă bucur de realizările pe care le avem aici împreună cu fiecare profesionist din echipă. Tot ce îmi doresc eu e susținut de fiecare compartiment al Operei, iar reușita este a echipei. Comunicarea între departamente este foarte bună aici, la Timișoara, iar acest lucru mă bucură mult! În trei ani de când am început să colaborez cu Opera din Timișoara – ani dificili, cu pandemie – noi am reușit să facem niște spectacole bune. De un an de când mi-am mutat viața la Timișoara, lucrurile s-au dus și mai departe. Și uite că ne pregătim de încă o premieră și calitatea spectacolelor de balet este din ce în ce mai bună. Eu vreau să duc cât mai sus compania de balet a Operei din Timișoara.

„Performanța nu se face de unul singur, ci în echipă”

– Către ce se îndreaptă gândul tău? Către managementul unei companii de balet, către coregrafie, către investiția în tine însuți ca balerin… Cum reușești să te împarți între toate aceste valențe? Ce ești, mai mult – dansator, coregraf, coordonator?
Sunt… din toate. Și trebuie să le fac pe toate. Maestru de studii și de repetiții, coregraf, șef compartiment Balet… Dar am doi oameni minunați lângă mine, care mă ajută. Alin Radu și Manuela Ardelean sunt prim-balerini ai Operei Naționale din Timișoara care acum îmi sunt și asistenți. Îmi sunt foarte dragi. Performanța nu se face de unul singur, ci în echipă.

– Ce are arta ta altfel decât a altor dansatori sau coregrafi? Care este semnătura stilului tău?
Calitatea. Mereu, cel mai mult îmi doresc calitate. Nu știu dacă este „o semnătură” pentru toate valențele amintite mai devreme, dar în viitor sigur va fi.

– Care este cel mai frumos compliment profesional pe care l-ai primit pentru arta ta?
Mi s-a spus că lucrez foarte „curat”, iar în dans acest lucru se referă la claritatea mișcării. Îmi aduc aminte că doamna Silvia Ciurescu Ghiață mi-a spus, acum foarte mulți ani, după o filmare, „Tu o să ajungi mare. Ai o charismă pe care rar am văzut-o!…”. Eram un puști, dar țin minte. Și, dacă mă uit în urmă, a contat, pe lângă ce am reușit să dezvolt eu prin muncă. Nu știu dacă sunt neapărat cel mai bun „tehnician”, dar îmi doresc să transmit emoție și în ceea ce coregrafiez și prin ce interpretez. Din punctul meu de vedere, elementele de „circ” – adică tehnica pură, lipsită de emoție și bazată doar pe acrobații contează mai puțin decât limbajul dansului.

– Fiecare dansator își dezvoltă arta inspirându-se de la alți dansatori, de la mentori… Sunt mulți cei care te admiră. Cum te raportezi la dimensiunea mentoratului?
Este o responsabilitate foarte mare. Cei pe care îi inspiri trebuie să te vadă la nivelul la care te simți tu confortabil. Fiecare dintre noi poate mai are și momente care nu sunt de top. Dar când ești văzut ca model, trebuie să ai grijă să păstrezi și să onorezi așteptările pe care le au ceilalți de la tine. Dacă îți permiți chiar și o greșeală, ceilalți pot spune „Păi și Iancu a făcut așa”. Poate că și aceste așteptări ale celorlalți m-au ajutat în carieră, pentru că am ținut mereu să păstrez standardele sus, am fost conștient că trebuie să am o anumită conduită. Vreau să arăt tot timpul că sunt un profesionist și că, indiferent de situație, drumul cu efort este cel pe care trebuie să îl parcurgi, dacă vrei să ajungi la un anumit nivel. Cu toate că poate îmi permiteam să marchez o repetiție sau poate îmi permiteam să lipsesc la două-trei ore de studii… Dar nu, nu am lipsit, nu am marcat. Ce a ținut de profesia mea am făcut la maximum, ca dacă cineva zice „pot ca Iancu”, să și facă ce face Iancu.

– În egală măsură au fost probabil și foarte multe domnișoare, de-a lungul timpului, care s-au îndrăgostit de prințul de pe scenă…
Da, probabil. (N.R.: Râde!)

– Mai cu seamă că apropo de lumea dansului care acum e fluidă… din toate punctele de vedere, ai rămas… conservator. Știu că ești căsătorit.
Da. Eu și soția mea suntem împreună de 6 ani și suntem căsătoriți de 3. Soția mea este tot balerină, este aici cu mine la Operă. Dar când intrăm pe scenă, fiecare își ia rolul în serios. Ne vedem în culise și mai apare câte un pupic, dar pe scenă fiecare este cu rolul lui – așa ar trebui să fie mereu.

– Crezi că partenerul de viață ar trebui să fie din același domeniu, în cazul unei profesii artistice?
Nu cred că ar trebui să fie neapărat din același domeniu. Dar din alt domeniu este foarte greu să înțelegi această artă. Este o artă care presupune ca foarte mult timp ești plecat de acasă, este o artă care presupune muncă fizică, atingeri, goliciune până la un anumit punct, lucruri pe care unii bărbați sau femei nu le pot înțelege. Din acest motiv cuplurile se formează între balerini sau între cei care lucrează în același teatru.

– Cum e relația cu fiecare spectacol pe care îl dansezi? Când pășești pe scenă te gândești că din timpul care este alocat pentru cariera unui balerin ai mereu cu un spectacol mai puțin? Te poți bucura pe deplin sau există întotdeauna gândul că, totuși, cariera unui balerin este de scurtă durată?
Trebuie să te bucuri pe deplin, pentru că dacă te gândești la viitor, cum poți să te bucuri de prezent?! Dacă atunci când pășești pe scenă te gândești că ai cu un spectacol mai puțin… nu te bucuri. Ai fi trist că se mai taie o zi din viața ta…

– Cum poți descrie bucuria unui spectacol? Cum se vede sala, de pe scenă.
Sala nu se vede, neapărat. Se simte. E un sentiment foarte special, greu de explicat în cuvinte. Când ești pe scenă, e ceva în atmosferă. Ceva ce simți de la public care, de fapt, se întoarce din arta ta. Când ești în sală și te uiți la un artist, ai emoții. Eu știind asta, am emoții ca artist pentru că știu cum e să vezi un spectacol din sală. Ei bine, dacă atunci când urci pe scenă reușești să oferi din emoția ta, imediat ți se întoarce și de la ei, de la cei din public… Și atunci se creează ceva așa… inexplicabil. E senzațional!

„Nu cred că aș fi putut visa la mai mult decât am avut și am”

– Crezi că dacă ai fi terminat acum Liceul de Coregarfie sau o altă școală de balet, în condițiile pe care le oferă acum lumea dansului – când nu există granițe, când poți să călătorești cu ușurință, când există atâtea oportunități cariera ta ar fi fost diferită? Ai fi avut mai multe șanse?
Din punct de vedere profesional, nu cred că aș fi putut visa la mai mult decât am avut și am. Din alte puncte de vedere – respect, recunoștință, da, poate povestea mea ar fi fost alta. N-am visat niciodată la ceea ce mi s-a întâmplat mie profesional.

– Consideri că din punctul de vedere al unei cariere stabile, România știe să își răsplătească acum artiștii? A fi balerin e un full-time job, nu îți mai lasă timp pentru alte feluri de colaborări…Crezi că România poate oferi acum un mediu stabil astfel încât părinții să își mai ducă acum copiii la balet?
Sunt mai mulți elevi înscriși la școlile private de balet, de dans, decât au liceele de balet în ultimii 20 de ani.

– Și ce spune asta despre noi?
Că sistemul de învățământ nu acceptă, nu vrea, nu știe, nu poate să dea mâna cu Ministerul Culturii și să facă anumite lucruri. Artiștii sunt diferiți. Baletul este o artă și, ca balerin, după ce termini școala, depinzi de Ministerul Culturii. Și atunci, nu ar trebui să fie o relație foarte bună între Ministerul Educației și Ministerul Culturii astfel încât artiștii să poată fi ținuți în România și să evolueze bine?! Oricum, elevii au 6 ore de cultură generală, ore de balet în ce săli se poate, studiile de repertoriu la fel… Tocmai de aceea părinții decid cu sutele să își ducă copiii la școlile private unde plătesc pentru educația lor. Astfel copilul învață bine, mănâncă atunci când trebuie, se odihnește, are și cursuri când trebuie… Sunt foarte mulți copii – poate cei mai mulți – de la școlile particulare care sunt mai buni decât copiii de la școlile de stat. Și atunci, nu ne punem un semn de întrebare că sistemul este defectuos? Sistemul este defectuos și după ce un balerin termină liceul. Pentru că, în cel mai bun caz, este primit la Operă. Se angajează. Are 9 ani de balet în spate. Ești angajat „debutant cu studii medii”. Și, ca să te angajeze cu studii superioare, ai nevoie de… facultate. Facultate care nu este în domeniu, e de creație. Balerinul, în Operă nu e creator. E balerin. El dansează ce au creat alții. Dacă un balerin merge la facultate 3 ani, pierde 3 ani de balet. După 3 ani pierduți de balet, poți să te lași sau mai ai nevoie de încă 3 să revii în formă. Și așa, la 26 de ani ți-ai pierdut jumătate din carieră doar ca să obții studiile superioare. Facultățile sunt de creație… sau pedagogie. Dar nicio facultate nu te face balerin. Și atunci facultatea nu trebuie, oare, să creeze niște module care să le permită angajaților operelor – balerini – să poată studia acele module, împletindu-le cu activitatea din Operă?! Cine mă contrazice, chiar nu se pricepe… În facultate nu se fac zilnic studii de balet, de repertoriu. Nu se studiază ce se studiază într-o operă, astfel încât dansatorul să poată crește valoric. Chiar vorbeam cu doamna Iorgulescu de la UNATC despre acest subiect și îmi împărtășește opinia. Dacă un balerin merge la facultate, când se întoarce să dea conscurs pentru un post cu studii superioare, nu va mai fi la forma la care poate fi dacă studiază zilnic în Operă. Cum să facem?! Sistemul este total defectuos. În plus, nu sunt multe variante de studii pentru dans… sunt doar în câteva orașe… Mi-aș dori foarte tare ca Ministerul Culturii să ia în calcul ca după 10 luni sau un an de la angajarea unui balerin care a terminat un liceu de balet cu atestat să i se dea automat, la următoarea prelungire de contract, derogarea de studii superioare. Pe vremuri era… Poate cineva de la Ministerul Culturii citește acest interviu.

– Predai și la școli private de balet?
Am predat. Mai țin workshopuri… Îmi face mare plăcere să lucrez cu adolescenții.  

– Ce planuri mai ai la Timișoara?
„Giselle” în mai, apoi împrospătăm trupa cu balerini noi. Am avut audiții private pe tot parcursul anului, pentru stagiunea următoare. Mă bucură foarte mult că atât de mulți balerini au fost interesați să vină să danseze la noi! Nu avem posturi să îi luăm pe toți! Vin balerini foarte buni, iar această realitate chiar este o bucurie. Înseamnă că au încredere în ceea ce se întâmplă aici. La anul avem în plan să facem „Spărgătorul de nuci” și nu doar atât… Cândva chiar și „Lacul Lebedelor”.

– Reușiți? Scena nu este foarte mare, totuși.
Da. Există soluții. Cu un decor potrivit și fructificând spațiul se pot da spectacole mari.

– Ești încrezător. Planurile tale acum sunt la Timișoara…
Planurile mele sunt la Timișoara și acum, și în viitorul îndepărtat. Și sper ca lucrurile să meagă cel puțin la fel de bine ca până acum. Și sunt convins că vor merge pentru că suntem o echipă inimoasă. Am planuri mari, chiar și internaționale pentru Baletul Operei din Timișoara.