AcasăMarile ÎntâlniriRĂZVAN MUNTEANU: „Eu vreau să ajut toți oamenii, indiferent de situație”

RĂZVAN MUNTEANU: „Eu vreau să ajut toți oamenii, indiferent de situație”

L-am remarcat într-o intervenţie dificilă din centrul Bucureştiului. Chipul său a apărut din subteran, de după o mască de oxigen. Într-un nor cumplit de fum, într-o situație fără speranțe de miracol, acest tânăr a coborât să își urmeze datoria. A ieșit târziu, arătând ca un extraterestru, cu tot soiul de dispozitive. M-am alăturat mulțimii de speriați de la fața locului și așteptam să înțeleg ce se petrece. L-am urmărit dându-și masca jos, murdar pe față de semne de foc, transpirat, obosit. De cum și-a curățat chipul, i-am remarcat tinerețea. Obrazul aproape de copil și curajul de supererou contrastau duios. Nu a cules merite, ci s-a amestecat în mulțimea profesioniștilor, de parcă ceea ce tocmai făcuse era un lucru firesc… Chipul lui este un chip de ținut minte, pentru că unele meserii chiar sunt nepământene. Oamenii aceștia tineri văd lucruri cumplite, iar profunzimea privirii lor nu e cea a colegilor de generație. Omul acesta era un anonim. „Un pompier”. Am vrut să îi aflu povestea, așa că l-am căutat. Și, din „anonim” a devenit protagonistul acestui interviu. Răzvan Munteanu este pompier, are 23 de ani, aproape două luni de căsătorie și un copil pe drum, despre care astăzi a aflat că este fetiță. L-am descoperit în cadrul Detașamentului Mihai Vodă, alături de soția sa, Andreea, în ultima zi înainte de transferul la Vâlcea. Aici am aflat, de la Comandantul Detașamentului, Locotenent Colonel Mihai Tănase, că profesia aceasta e cea mai frumoasă din lume pentru „băieții de pe centru”, așa cum sunt numiți pompierii de la Detașamentul Mihai Vodă din București.

Răzvan Munteanu, în intervenția din 26 iulie

– Te-am găsit în urma unei postări pe Facebook. „Chipul acesta este al copilului meu” – a fost mesajul mamei tale. Sunt foarte curioasă de povestea ta, de la început. În copilărie, ce voiai să devii? Pompier?
Dintotdeauna am avut atracţie către meseria aceasta. Cu toate acestea, primul gând a fost să mă fac poliţist. Se întâmpla în copilărie… Mi-am dat seama că nu mi se potriveşte Poliția atunci când m-am gândit că un poliţist trebuie totuși să mai şi amendeze oamenii, când greșesc. Eu nu voiam să pedepsesc oamenii, ci să îi ajut. Să îi ajut pe toți, indiferent de situație. Aşa m-am hotărât să merg pe „arma” de pompier. Aveam cam 16-17 ani când am luat această hotărâre. Era timpul să-mi decid viitorul – urma să termin liceul și trebuia să fac ceva cu viața mea.

– Mulți tineri de vârsta ta, când termină liceul se gândesc că munca lor la birou va fi plictisitoare… Mulți au relaxarea pentru încă o perioadă fără griji…
Puteam alege să merg la facultate – 4 ani în care aș fi studiat, nu aș fi avut un venit. Aceasta ar fi fost opțiunea, nicidecum să stau degeaba.

– Cum se ia decizia să devii pompier în România?
M-am uitat pe internet, m-am documentat. Orice tânăr poate afla detalii, dacă scrie într-un modul de căutare „cum devii pompier”. Va afla că trebuie să meargă la Școala de Subofițeri de Pompieri și Protecție Civilă „Pavel Zăgănescu” de la Boldești. Eu m-am dus la mine în Vâlcea și, de la unitatea de pompieri de acolo am fost îndrumat exact, mi-au fost explicați pașii pe care trebuia să îi fac.

– Ce au spus părinții tăi? Probabil că mama ta nu a fost de acord la început, gândindu-se la pericole…
Părinții mei nu s-au opus cu absolut nimic. Din contră, m-au încurajat să fac ceea ce îmi doresc, ceea ce îmi place. Tatăl meu este inspector ANAF, iar mama este profesoară la școala postliceală sanitară, adică nursing. Părinții mei m-au susținut, mi-au spus încă de la început că mă ajută cu tot ce pot.

Cu părinții și fratele

– În perspectiva acestei cariere a primat stabilitatea, perspectiva financiară sau gândul că devii supererou?
Este un job stabil, cu un salariu decent. Dacă nu aș fi optat pentru această meserie, poate banii ar fi fost mai mulți, poate mai puțini… Eu am ales siguranța locului de muncă. Îmi place ceea ce fac și nu aș fi putut alege un domeniu care să nu mă atragă.

– Când erai copil, care era supereroul preferat?
Sam-Pompierul (N.r.: Râde!) Nu îmi amintesc să fi avut vreun supererou preferat… Poate Superman.

– Care a fost prima intervenție notabilă?
Prima intervenție pe care o țin minte, prima trăire mai intensă în această profesie a fost la un tânăr cu un stop cardiorespirator. Bărbatul avea 35 de ani. Echipajul nostru l-a scos din stopul cardiorespirator. Urma să vină sprijinul medicilor, dar noi am fost primul ajutor. Se întâmpla pe stradă, nu a fost o situație dificilă din punct de vedere al mediului înconjurător, dar este greu când lucrezi cu oameni în jur. Toți vin să filmeze…

– Omul acela știe cine l-a salvat? S-a întors cu recunoștință să vă strângă mâna?
Nu știu dacă știe. Niciodată nu s-a întors cineva la noi. Adică eu, cel puțin, nu am avut acestă bucurie – ca cineva să mă caute, după ce se recuperează. Poate eram și mai mulțumit dacă vedeam că acel om trăiește bine, după momentul de impas din care l-am scos noi. Știu doar că am reușit să-i salvez cuiva viața pentru o perioadă de timp, nu știu ce s-a întâmplat după aceea…

– Aveți voie să urmăriți parcursul unui caz? Sau procedurile nu vă permit?
Cred că se poate, uman vorbind. Dar fiind foarte multe cazuri… în viața ta, ca pompier, cazurile și poveștile vin unele peste altele… Încerc să nu mă las impregnat foarte mult de aceste cazuri, de cazurile grave și tragice, mai ales. Încerc să le iau ca atare și să nu mă las afectat peste măsură pentru că, probabil, în timp, toate aceste povești, toate aceste emoții își vor pune amprenta pe psihicul meu.

– Câți ani de experiență ai?
Sunt pompier de 3 ani. Plus un an în școală… Deci 4 ani.

– La intervenția în care te-am remarcat, ai fost printre primii pompieri care au coborât în subteran. Mie mi s-a părut că ai fost chiar primul.
Am fost primul care a coborât.

– Oamenii martori la fața locului nu se puteau uita… Au fost imagini cumplite chiar și cele cu fumul care ieșea necontenit. Și martorii unui astfel de eveniment nu văd totul… Ce e în sufletul tău când cobori într-o situație în care nu prea sunt șanse? În acel caz, erau 10.000 de volți în panourile din subteran… Nimeni nu se aștepta ca persoana de acolo să trăiască…
Eu am sperat ca în momentul când a fost electrocutat, să nu fie el cel incendiat. Pentru că el, când s-a electrocutat… curentul l-a tras în acel transformator și a rămas acolo, luând foc. M-am gândit că poate doar l-a curentat și l-a aruncat undeva în spate… Ca noi să îl luăm și să îl scoatem la suprafață… Am sperat. Dar nu… a fost o intervenție foarte dificilă. Am avut noroc că am avut în echipament acea cameră – o cameră cu termoviziune cu care practic am reușit să văd pe unde merg. Altfel nu se vedea absolut nimic, eram în beznă. Ca și cum aș fi fost legat la ochi. Acea cameră m-a ajutat enorm. Am ajuns la el și mi-am dat seama că nu… Am intervenit cu un extinctor, să-l stingem, efectiv… Colegul lui fusese luat de ambulanță în stare de șoc… A fost o intervenție periculoasă.

– Tu ai văzut cea mai cumplită imagine, înaintea tuturor. Cum faci să nu fi marcat definitiv? Vă învață lucrurile acestea în școală? Sau, pur şi simplu, ţine de felul vostru de a fi?
Cred că ţine de felul nostru de a fi. Nu facem o pregătire specială pe partea aceasta de psihologie. La mine e felul meu de a fi, m-am călit în toţi aceşti ani, am văzut foarte multe lucruri, mulţi oameni care au sfârşit foarte rău… Nu las să mă afecteze încât să rămân marcat. Este şi adrenalina care ne ajută să intervenim… în momentul acela nivelul de adrenalină este foarte mare.

– Care a fost cea mai dificilă intervenţie în care ai fost implicat?
Cred că aceasta din centrul Capitalei. Am mai avut incendii, de exemplu un incendiu la etajul 8 cu victima surprinsă carbonizată…

– Atunci când ajungi lângă o victimă, te gândeşti profesionist la ce ai de comunicat superiorilor, la ce trebuie să faci tehnic sau spui şi „Doamne ajută-l” sau „Doamne, iartă-l?” Cât om mai eşti sub pelerina de supererou?
Om obişnuit?! Nu cred că mai sunt aşa mult… adică nu ajung să zic de Dumnezeu. Lucrurile acestea au devenit normale pentru noi.

– Ajung să vorbească cu tine şi familiile victimelor? A trebuit să dai tu vreo veste vreunei familii?
Da. Am avut foarte multe cazuri de acest gen, mai ales cu ambulanţa. Suntem primii care constatăm un deces. Oamenii speră în continuare… Adică speră… au speranţa ca o iluzie că mai putem noi să facem ceva… Dar când nu avem ce să mai facem, trebuie să dăm noi vestea „îmi pare rău, nu mai pot să fac absolut nimic”.

– Acestea sunt cuvintele?
Da. „Este prea târziu”…

– Există vreun caz care te-a impresionat peste măsură?
A fost un caz la care am mers cu ambulanța – era un tânăr de 24 de ani, deci cu un an mai mare decât mine. Când ne-am dus la locul unde am fost solicitați, el era decedat de ceva timp. Și mama lui spera în continuare că noi am putea să-i facem ceva să-și revină… I-am spus că nu mai avem ce să îi facem… Când a primit vestea, ea a leșinat.

– Dar o intervenție în care a fost totul bine? Cea mai luminoasă? Cea în care ai adus bucurie și ai redat speranța?
Bine, nu pot să spun că am redat eu – așa a fost să fie. S-a întâmplat la un copil de 7 săptămâni. Acestea sunt cazurile care mă impresionează pe mine cel mai mult și care m-ar putea afecta, cele cu bebeluși sau copii. Mama bebelușului spunea că nu respiră copilul. Vă dați seama, când auzi așa ceva… Era în apartament cu părinții, cred că s-a înecat cu lapte. Când am auzit treaba asta eram aici, în curte. Am zburat în ambulanță, ambulanța a zburat până la adresă – totul s-a întâmplat foarte repede. Când am ajuns, l-am luat pur și simplu pe copil, l-am palmat pe spate și și-a revenit. Atunci a fost un moment în care da, am redat speranță. Am avut noroc și că intervenția a fost foarte aproape de detașamentul nostru.

– Există și momente în care pleci după o intervenție și te gândești că ai fi putut face mai mult? Sau poate că mașina de pompieri ar fi putut apăsa mai mult pedala de accelerație? Deși știu că SMURD este un exemplu de bune practici la nivel internațional și că timpul de reacție pe care îl aveți este remarcabil…
Poate au fost momente în care dacă am fi apăsat accelerația și mai mult… dar nu ține mereu de noi – este trafic, noi apăsăm accelerația mereu cât de mult se poate. Dar dacă efectiv nu ai unde să te duci… Poate…. rămâne un „poate”. Dar noi ne facem datoria cât de bine putem, orice ar fi.

– Misiunea ta de până acum a fost în Bucureşti, Capitala, cel mai aglomerat oraş al României. Odată cu 1 august, misiunea ta se mută la Vâlcea. Te aştepţi ca programul să fie mai lejer acolo sau dimpotrivă?
Nu ştiu la ce să mă aştept. Am fost în practică la Vâlcea, când am fost în şcoala de subofiţeri de acolo. Este diferit în sensul că nu sunt atât de multe intervenţii, dar la Vâlcea intervenţiile sunt mai grele pentru SMURD pentru că este Valea Oltului. Acolo, pe Valea Oltului sunt intervenţii foarte grele, mai ales pe partea de descarcerare, din păcate.

– Vei fi acasă.
Voi fi acasă, da.

– Vei fi acasă, alături de familia frumoasă pe care ți-ai cădit-o. Vine și bebelușul, în câteva luni… Cum ai cunoscut-o pe Andreea, pe soția ta?
Eram mici. Ne-am cunoscut acum 7 ani. Eu mai făceam poze la evenimente, când eram mic – la nunţi, la petreceri. Am avut un prieten care m-a chemat să fac poze la un banchet. Şi era banchetul ei de clasa a VIII-a. Acolo ne-am cunoscut, am făcut câteva poze, am vorbit şi de atunci am rămas împreună.

– Ce ţi-a plăcut la ea?
A fost chimie, a fost atracţie, a fost să fie ea. Ne-am căsătorit anul acesta, pe 18 iunie.

Andreea și Răzvan s-au căsătorit anul acesta, pe 18 iunie

– Ce înseamnă o căsnicie la 23 de ani – tu, 21 de ani – ea?
Este bine, dar este şi puţin greu prin prisma faptului că suntem tineri, avem de lucru în relaţie. Dar suntem siguri că vom reuşi să mergem mai departe împreună, cu bine.

– Eşti pregătit să devii tată?
Da, îmi doresc de mult timp. Îmi plac copiii. Adică eu iubesc copiii altora, cu atât mai mult îi voi iubi pe ai mei. Îmi place să-i ţin în braţe, să mă joc cu ei… Nu ştiu cum o să reacţionez cu copilul meu, o să fie totul foarte intens!

– Fetița voastră ascultă acest interviu din burtica Andreei. Ce ți-ar plăcea să spună despre tine, tatăl ei, când va împlini 18 ani?
„Sunt mândră de tine, tată!” Asta mi-ar plăcea.

Andreea și Răzvan au aflat că așteaptă… o fetiță!

– Întâlneşti viaţa şi moartea în fiecare zi? Este vreo tură fără nicio intervenţie?
Lucrăm în ture, deci nu chiar zilnic. Dar nu există tură fără nicio intervenție. Lumea poate crede că pompierii stau şi dorm sau se plictisesc, nu fac nimic, dar…

– Pentru că lumea are impresia că dacă nu e flacără, pompierul nu are ce stinge.
Da, dar noi nu avem intervenţii doar când e flacără. Avem intervenţii şi de descarcerare, şi cu barca, şi cu SMURD-ul, intervenţii la înălţime, cu scara. Nu doar când e flacără!

– În vreo intervenţie, te-ai temut pentru viaţa ta?
Nu, pentru că poate nu am realizat atunci pericolul, de la adrenalină. Nu m-am temut. Cred că experienţa de până acum, ceea ce am învăţat să fac, m-au ferit. Dacă nu aveam experienţă…

– Până unde merge spiritul de sacrificiu? Eşti dispus să îţi rişti viaţa cu orice preţ sau în mod profesionist se spune că atunci când matematic nu sunt şanse de reușită trebuie să înveţi să renunţi în lupta pe care o duci?
A doua variantă, da. Atunci când chiar consideri că nu mai poţi să salvezi, nu trebuie să-ţi rişti tu viaţa. În primul rând, prima noastră regulă este siguranţa salvatorului. Matematic, mai bine – dacă se poate spune așa – să fie o victimă, decât să fie două sau trei. Dacă pot să îl salvez, neriscându-mi viaţa în sensul în care chiar aş putea să mor înainte să reușesc să salvez, dau tot!

– Ai avut colegi care şi-au pierdut viaţa în intervenţii?
Nu, poate alţi colegi de ai mei au trăit acest lucru tragic – pierderea unui coleg. E ceva ce eu nu aș vrea să trăiesc vreodată.

– Care este punctul maxim în carieră la care îţi doreşti să ajungi?
Să salvez cât mai multe vieţi. Să am un număr cât mai mare de oameni care nu au fost victime, ci persoane salvate, care trăiesc!

– Și la nivelul funcțiilor în carieră?
Nu m-am gândit încă să ader în corpul ofiţerilor. Decocamdată nu sunt convins că aş vrea să trec în corpul ofiţerilor, aş vrea să rămân subofiţer şi efectiv să fiu în câmpul de luptă.

– Te-am urmărit la intervenție și am apreciat cu câtă discreție ai gestionat momentele de după. Ești, totuși, foarte tânăr…
Vă daţi seama că nu e prima dată când fac acest lucru, pentru noi este ceva obişnuit să intrăm în flăcări, în fum, în spaţii periculoase.

– Cine vă felicită după misiunile grele?
Noi ne felicităm între noi, între colegi. Domnul comandant ne felicită şi dumnealui şi apoi oamenii. Oamenii ne felicită, oricum. Mai sunt cazuri în care spun „mişcaţi-vă mai repede!” Atunci e neomenesc, pentru că într-o situaţie grea ar trebui să existe înțelegere și solidaritate, dar unii oameni nu apreciază mereu şi se gândesc doar la ei.

ANDREEA MUNTEANU: „Soțul meu este foarte puternic”


– Andreea, cum e soţul tău?

Eu îl văd foarte puternic. Încerc cât de mult pot să îl susţin, să îl sprijin în majoritatea situaţiilor. Îi spun și eu că viaţa trebuie luată ca atare, nu trebuie să clacăm la probleme. El are foarte multe intervenţii, iar cazurile nu sunt deloc uşoare în situaţia lor, ca pompieri.

– Ți-a fost vreodată frică?
Da, am emoţii foarte mari pentru el, când ştiu că intră pe tură. Stau cu sufletul la gură şi aştept un simplu mesaj „sunt bine”. Mă sună mereu, știe că eu sunt panicoasă și că mereu mă gândesc „Doamne, cum e? Sper să fie bine, sper să iasă cu bine”. E exact cum ar pleca la război, în fiecare zi.

– I-ai spus vreodată să renunţe la jobul acesta?
Nu, niciodată. De când şi-a ales acest drum, întotdeauna l-am susţinut, i-am spus că se poate şi mai mult şi că în viaţă contează să faci ceea ce îţi place şi ceea ce îţi doreşti.
R.M.: Iar acum știu că am și un copil care mă așteaptă să mă întorc.

Acum așteptați o fetiță despre care Andreea, după ecografie deja spune că seamănă leit cu tine, Răzvan. Dacă în viitor o să aveți un băiețel care își va dori să devină pompier, o să îl sfătuiți să aleagă o meserie mai ușoară?
A.M.:
Un copil trebuie susţinut, din toate punctele de vedere.
R.M.: L-aş susţine în ceea ce şi-ar dori să facă. Nu i-aş spune „nu te duce la pompieri pentru că eu am văzut ce e şi e foarte greu”. L-aş susţine.



Lt.-col. Ing. Mihai Tănase, Comandantul Detaşamentului de Pompieri „Mihai Vodă”: „Cred că noi, pompierii, avem cea mai frumoasă profesie”

Răzvan alături de Lt.-col. Ing. Mihai Tănase, Comandantul Detaşamentului de Pompieri „Mihai Vodă”

Cum este „Munteanu” – așa îi spuneți lui Răzvan?
Îl cunosc de când a venit din şcoală. Din 2019. S-a maturizat foarte mult în această perioadă. A venit la 20 de ani şi 80 de kg (N.r.: Râde!). Atât pe el cât şi pe ceilalţi colegi ai săi îi sfătuiesc mereu să se implice în toate activităţile şi să fie atenţi la fiecare intervenţie. Există intervenţii la care nu sunt prezent şi în aceste situaţii sunt coordonaţi de colegii lor, comandanţi de echipaj care răspund atât de ei înșiși, cât şi de ceilalţi membri ai echipajului. Răzvan Munteanu s-a simţit atras mereu de partea de SMURD, de prim-ajutor. S-a făcut remarcat prin implicarea lui, având rezultate foarte bune. Plaja noastră de intervenţii este mare: prim-ajutor, stingere, salvări de la înălţimi, salvări din medii acvatice..

Aveaţi aceeaşi vârstă când aţi început?
Nu. Eu am început puţin mai devreme cariera militară, la 14 ani – am urmat Liceul Militar la Breaza, apoi Academia de Poliţie, Facultatea de Pompieri, 5 ani…

Câte cazuri s-au strâns în cariera Dvs.?
În prezent am o experienţă de 14 ani de intervenţii… Într-un an, avem pe stingere aproximativ 2.000 de intervenții. Anul trecut au fost 2.200 de intervenţii – nu neapărat incendii, dar situaţii de urgenţă. Pe prim-ajutor avem două ambulanţe și am numărat în jur de 7.000 de intervenţii aici, la Detaşamentul „Mihai Vodă”. E un detaşament foarte greu, nu există zi în care să nu fie intervenţii. Ambulanţele stau plecate mereu… Avem cam 10 intervenţii pe zi pe ambulanţă, iar pe stingere avem mai multe situaţii de urgenţă.

– Vedeţi mai mult moarte sau mai mult viaţă?
Din fericire, văd mai mult viaţă. Dar cred că, fără noi, anumite interventii ar avea alt deznodământ. Recent, am avut la metrou, la Piața Romană, o intervenție în care noi, Detaşamentul „Mihai Vodă”, am reuşit să scoatem 173 de persoane din subteran. Când s-a aprins rama de metrou…

Dvs. decideţi. Comandaţi. Cum trăiţi cu asumarea deciziilor? Practic, de cuvântul Dvs. depinde direcţia unei intervenţii. Este o responsabilitate uriașă, în care nu vă permiteți erori.
Decid şi mă implic. Nu există intervenţie în care să nu fiu alături de ei, de pompierii din cadrul Detasamentului „Mihai Vodă” Prefer să fiu cu ei, în prima linie! Noi avem proceduri de intervenţie, dar ne confruntăm şi cu intervenţii care nu au proceduri din pricina situațiilor complicate şi atunci totul ţine foarte mult de experienţă şi de implicare. Dacă nu te implici în această activitate şi vii doar la program, nu faci faţă provocărilor acestei meserii.

– Cei care nu se implică…
Pe aceia îi motivăm să se implice și să își găsească locul în echipă.

– E cea mai frumoasă profesie din lume?
Da, eu aşa cred, de aceea mi-am ales-o. Consider că este o meserie cu multe împliniri sufletești.

Ultima zi a lui Răzvan la Detașamentul din București

– Cum se înceheie colaborarea? Iată, acum vă strângeți mâna, drumurile vi se despart după ce ieri luptați împreună să salvați aceleași vieți…
Ca să pot să comand un detaşament de 154 de oameni trebuie să fiu prieten cu ei, până la un punct. În calitate de comandant, trebuie să acționez cu autoritate, să iau repede deciziile corecte și să mă asigur că ordinele mele sunt executate întocmai în timpul unei intervenții. Responsabilitatea pentru viața lor, a pompierilor din acest detașament este imensă. Însă, din fericire, n-am avut nici măcar un coleg care să se accidenteze la vreo intervenţie. Ca fiecare dintre noi, îmi asum responsabilitatea în situațiile extreme cu care ne confruntăm zilnic și nu mi-aș dori să trăiesc momente în care ar trebui să mă uit în ochii părinților sau ai celor din familiile lor să le dau vreo veste tragică. Nici nu vreau să mă gândesc la așa ceva! Așa că prietenia în profesia noastră merge până la un punct. Primează autoritatea, încrederea, profesionalismul! Pompierului Munteanu îi urez succes în carieră şi îi doresc să aibă grijă și să se bucure de familia lui! Și eu am familie şi ştiu cât este de importantă! Sper să ne revedem cu bine! Pentru intervenția din centrul Bucureștiului a primit și o diplomă de merit. Am văzut maturitate la el și îi doresc să continue în acest ritm. Și mi-as dori sa țină minte vorbele mele: dimineaţa, la iesirea din tură, să plece mereu împlinit şi fără regrete, să stie mereu că a dat tot ce putea ca să ducă la bun sfârşit o situaţie de urgență.

„Băieții de pe centru” sunt pompierii de la Detașamentul „Mihai Vodă” din București. Un renume al breslei


1 minut – atât are la dispoziție un pompier să se pregătească, atunci când sună alarma pentru SMURD.

3 minute – atât are la dispoziție un pompier să se pregătească, atunci când sună alarma pentru un incendiu.

Tu în cât timp trimiți un e-mail?!

Pompierii sunt supereroi. Ei nu își permit „o zi proastă”. Purtați în gând aceste rânduri atunci când aveți o zi dificilă la serviciu. Totul va deveni mai ușor, imediat. Gândiți-vă la Răzvan și la colegii lui!


Ultimele Articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.