Este unul dintre cei mai rafinați Domni din universul artistic internațional. O discuție cu el te îmbogățește cultural și emoțional. De aceea mă onorează prietenia lui. Renato Zanella este Directorul Baletului Operei din Ljubljana. Timp de 12 ani a fost Directorul Baletului și Coregraf Principal la Opera de Stat din Viena, apoi al baletului Operei Naționale a Greciei. Au urmat Verona și București. Performanțele sale profesionale sunt subiecte pentru o carte sau scenarii de film. Cu toate acestea, am încercat să cuprind într-un interviu povestea de dincolo de legendă. Acum câteva zile, Opera Națională București a reluat spectacolul său „Romeo și Julieta”. Rădăcinile sale italiene – Renato fiind chiar din Verona – îi dau o înțelegere aparte pentru profunzimile culturale și artistice ale celei mai cunoscute povești de dragoste din lume.    

– Parcursul tău profesional este binecunoscut. Astăzi îmi propun să le povestim celor care ne citesc lucruri mai puțin cunoscute despre tine, despre ceea ce a fost, de-a lungul timpului, dincolo de cărțile de vizită. Te-ai născut în Verona, orașul faimoasei legende „Romeo și Julieta”, tatăl tău avea o afacere cu marochinărie și voia ca tu să preiei compania… Dar te-ai îndrăgostit de artă. Ai fost primul din familia ta care și-a dorit alt drum?
Ei bine, privind retrospectiv către acea vreme pot să spun că eram într-o lume perfectă. Cred că era acea lume perfectă din accepțiunea oricui – tot ce putea visa cineva. Generația tatălui meu era numită „Generația de Război”. Deci, în anii ’60 eram în acel boom economic al Italiei. Eram precauți mereu în business, dar perioada de după Război le dădea oamenilor entuziasm și bucurie de a trăi. Italienii spun că avem nevoie de perioade dificile ca să apreciem cu adevărat viața… Eu chiar îmi amintesc de vremurile acelea, am avut o copilărie cu adevărat frumoasă. Nu doar din punct de vedere economic, ci și din perspectiva lipsei de griji. Și apoi situația s-a schimbat puțin când business-ul și creșterea industriei au început să-l împovăreze pe tata. Pe tata, ca pe orice alt om din societate care se ocupa cu ce se ocupa el… Începuse să apară corupția în politică, legile se schimbau, se întâmpau tot felul de situații care mă făceau să îmi dau seama că lucrurile se schimbă. Cred că aveam 10 ani când mi-am dat seama de schimbări. Îl vedeam din ce în ce mai puțin pe tata, mama era îngrijorată… Spun asta pentru că e introducerea în viața mea artistică. Această tranziție dintre copilăria frumoasă și schimbarea societății a însemnat că tata călătoarea foarte mult – odată nu l-am văzut deloc timp de 6 luni. Tatăl meu lucra în Africa – legile cu privire la mediu, la poluare se schimbau și astfel a fost nevoie să relocheze o parte a afacerii. Industria pielăriei are impact chimic asupra mediului, iar în vremea aceea deșeurile se revărsau în râuri… Au început exporturile… Schimbările drastice asupra legilor din domeniul Mediului l-au făcut pe tatăl meu să plece în Africa. Stătea acolo 6 luni pe an, deci relația noastră a început să se schimbe. Această schimbare mi-a tulburat și liniștea de până atunci. Și totul s-a terminat cu moartea mamei mele, când eu aveam 17 ani. Mama nu a lucrat. A dat o dată o probă pentru un film – voia să fie actriță.

– Deci era frumoasă?
Foarte frumoasă! În stilul Sophiei Loren. Cu părul în valuri, lung și conformație de clepsidră. Am fotografii cu ea, era de o frumusețe care îți tăia respirația. Era foarte elegantă, o femeie specială. Cumva a reușit să dea acea probă pentru film, înainte de a se căsători. Dar mama ei – bunica mea – s-a împotrivit și nu a fost de acord ca ea să aibă o carieră în showbiz. Voia ca mama să găsească soțul potrivit… își dorea pentru ea toate acele valori de familie. Deci, când mama l-a întâlnit pe tata și au început o familie fericită s-a mutat din Bolzano la Verona, cu el. Dar ea nu a lucrat, stătea acasă. Pentru ea a fost dificilă adaptarea la noul oraș. Apoi a intervenit situația cu plecarea tatălui meu, 6 luni pe an, în anii ’60 – era dificil pentru o femeie. Telefoanele nu erau la îndemână, te zbăteai din greu pentru o convorbire. Toate aceste ingrediente care au dus la schimbare au început să dospească în mine și am început să simt o lipsă. Îmi lipsea ceva… Am aflat, mai târziu, că bunicul meu matern era muzician. El a fost singura legătură a familiei cu arta – nimeni altcineva, nici din familia tatălui meu, nici din a mamei. Se oferea educație muzicală băieților din familie, nu fetelor… nu mă întreba de ce – așa era atunci. Eu am avut momente de singurătate și le alungam jucând baschet. Odată am ajutat-o pe sora mea la școală cu un proiect – așa am întâlnit Dansul. Am întâlnit Baletul, Muzica… Și toate acestea m-au ajutat să mă detașez de viața obișnuită. Mergeam la școală, aveam o viață ca toți ceilalți, dar aveam în plus Dansul. Întâlnirea mea cu Dansul a umplut un gol pe care eram prea tânăr ca să-l înțeleg. Poate că acest gol era provocat de începuturile mele singuratice în viață.

– Se spune despre italieni că sunt fascinați de imaginea mamei, că venerează mamele. Ai fost și tu fascinat de Mama?
Mama… Mama a fost pe un piedestal, a fost prima mea iubire profundă, mama mă proteja… Îmi amintesc că de fiecare dată când pleca, tata îmi spunea „acum tu ești bărbatul în casă, ai grijă” –cam cum vezi și prin filme. Dar mama a fost prezentă mereu. Îmi amintesc că de ziua mea mă lua de la școală, luam prânzul într-un loc frumos din Verona și povesteam… Eu am fost foarte mult influențat de Femeie, în tot. Iar eleganța, corectitudinea mamei m-au amprentat puternic. Mama mea era dintr-o generație care o învățase să îi aranjeze tatălui meu pe pat, în fiecare dimineață, toate hainele pe care să le poarte la serviciu – de la lenjerie la pantofii lustruiți. Astăzi pare un lucru de necrezut, dar așa era. Eu nu am acceptat acest lucru. Voia să facă la fel și cu mine, dar eu am refuzat. Îmi amintesc că începuse să îmi așeze și mie lucrurile, înainte de școală și eu i-am spus că nu îmi doresc să preiau acest model.

„Când am devenit coregraf am început, dintr-o dată, să am o relație cu Timpul”

– După ce ai pierdut-o, cum ai gestionat experiența?
Am plecat. Când a murit ea, mi-am dat seama că familia era împărțită. Eu eram mai apropiat de mama, sora mea – mai apropiată de tata. Și am început să simt și mai puternic singurătatea. În familie se ridicaseră niște „ziduri”. Eu am continuat să dansez. Și dansam din ce în ce mai mult. Mă simțeam bine când dansam. Simțeam că aparțin Dansului. Dansul îmi umplea acel gol interior din viață. De două ori în viață mi s-a întâmplat să mă concentrez atât de puternic pe ceva – atunci a fost prima dată. M-am gândit să devin balerin profesionist și să urmez calea dansului. Am început să mă pregătesc, să fiu interesat. Mergeam la Padova, la Vicenza, oriunde puteam urma un nou curs de dans. A doua oară mi s-a întâmplat atunci când am devenit coregraf. Ca dansator am avut reputația de italian, toți profesorii spuneau că am capul în nori… Dar când am devenit coregraf am început, dintr-o dată, să am o relație cu Timpul. Aveam termene pentru premiere, trebuia mereu să mă încadrez în limite temporale. Și atunci am aflat despre mine că mă pot organiza foarte bine. Deci dintotdeauna am simțit că am moștenit câte ceva de la ambii părinți – partea artistică de la mama, iar nuanțele de businessman, cele organizatorice – de la tata. Aceste valențe m-au însoțit în toată cariera.

– Care a fost prima destinație importantă, după Verona?
Aveam nevoie să studiez. Am dat niște audiții la Verona și Torino și nu am avut mare succes. Am obținut postul, în ambele cazuri, dar mi-am dat seama că, dincolo de ceea ce cunoșteam eu, ștacheta era poziționată foarte sus. Îi priveam pe ceilalți dansatori și îmi dădeam seama că trebuie să mă perfecționez. Nu eram pregătit să plec. În acea vreme, în Italia, când erai luat în corpul de balet nu însemna că dansezi cu adevărat… Uneori apăreai pe scenă în momente coregrafice din regiile de opera… Deci m-am temut ca nu cumva să ajung într-un loc în care să nu mă pot dezvolta. Dar făceam totul instinctiv, nu cunoșteam sistemul. În mintea mea era ideea că trebuie să fiu mai bun. Și căutam tot felul de cursuri și workshop-uri. Chiar și atunci când eram solicitat pentru un post, adică atunci când obțineam un contract, când să împachetez bagajul mă opream și spuneam „nu, trebuie să studiez mai mult!” A contat faptul că eu am făcut sport, de la 5 ani – tenis și baschet. Fizic, aveam o pregătire foarte bună. Pregătirea unui sportiv este diferită de cea a unui dansator. În cazul antrenamentelor din sport, toți se concentrează pe pregătirea acelui sportiv. În cazul studiilor din dans, un profesor este în fața unei grupe de 20, 30… 50 de balerini și fiecare dansator prinde cât poate. Astfel, dansatorul în formare nu se bucură de aceeași atenție de care se bucură un sportiv în formare. Deci, eu am continuat să mă perfecționez până când am întâlnit un profesor care mi-a spus că sunt foarte muncitor și că am un corp foarte lucrat – Jean Marion.

– Dar nu te-ai gândit niciodată la o carieră profesionistă în sport…
Nu. Când făceam sport, accentul era pus pe școală. În plus, tata voia să mă numească în locul lui, să preiau conducerea afacerii. Bunicul făcuse așa cu tata, era o moștenire de familie. Toți copiii din familie intrau în afacere, nimeni nu se gândea să facă altceva. Acel profesor mi-a spus că ar trebui să încerc la o școală din Franța, din Cannes, unde acceptau studenți cu vârste mai mari. Eu aveam deja 18 ani. Am mers acolo, am susținut o audiție și mi-au spus că sunt acceptat. Și mi-au spus că voi primi o înlesnire financiară. Mi-au spus că trebuie să lucrez 6 ore în bucătărie, 7 zile pe săptămână. Astfel nu trebuia să achit nimic pentru studii. Era singura șansă, pentru mine. În viața mea, când mi s-a oferit o șansă, am luat-o, întotdeauna! Nu m-am gândit de două ori. Când vine ceva special în viață, nu poți să refuzi.

„Conceptul de Libertate este foarte important pentru mine”

– Cu orice preț?
Nu am ales niciodată în astfel de cazuri gândind din punct de vedere economic. În plus, poți să pleci oricând. Suntem întotdeauna liberi să plecăm. Oricine e liber să plece, oricând.

– Tu ești întotdeauna liber să pleci. Nu toți oamenii au această libertate.
Oricine este liber să plece. Dacă nu te temi să schimbi țara în care te afli, limba, sistemul… Acum am 62 de ani, deci pot să spun că vorbesc din experiență când afirm că în viață, în orice context, ești întotdeauna liber să pleci. Dacă este o penalizare în contract, o plătești și apoi pleci. Nu poți rămâne într-un sistem care nu te lasă să te dezvolți și printre oameni care te trag în jos. Deci, conceptul de Libertate este foarte important pentru mine. Trebuie să renunți la anumite privilegii sau să treci prin situații în care ai un venit modest sau… nu ai venit, dar libertatea este mult mai prețioasă. Și, deci, înainte de a pleca am fost acasă și am spus că dacă nu fructific această șansă nu o să reușesc niciodată în domeniul dansului. Când am ajuns acolo mi-am dat seama foarte repede despre ce este vorba în această profesie. Și astăzi mă raportez la fel – când aud pianul, dimineața, pentru studii, mă emoționez. Mă simt la fel, doar cu mai multă experiență. Cannes mi-a dat forță. Pentru că trebuie să te lupți pentru ceea ce iubești. Este vorba aceea – „Ce fel de dragoste este aceea pentru care nu te lupți?!” Am întotdeauna în minte aceste cuvinte – deci te lupți pentru ceea ce iubești! Nu trebuie să alegi mereu ceea ce este convenabil. Ce e convenabil nu e dragoste! Am plecat la Cannes. De fapt, am fugit de acasă ca să studiez baletul. Cu o zi înainte de examenul de Bacalaureat am plecat la Cannes. Am telefonat și tata m-a întrebat unde sunt – „Te-am căutat peste tot”. Vorbeam de la un telefon public, cu monede. I-am spus: „Nu am multe monede, sunt în străinătate, nu vin acasă, nu îți face griji, o să te sun”. Săracul tata! Și lucram de la 7.00-9.00, de la 12.00-14.00 și de la 20.00-22.00. Uneori curățam camerele de la internat – iar acest procedeu includea și curățarea toaletelor. Apoi făceam treabă în bucătărie. Veneam dintr-o familie înstărită, avusesem un trai foarte bun și de la tenis și piscină am ajuns la ajutor în bucătărie. Dar pentru mine nu conta – ceea ce conta era Întânirea cu ce aflam acolo. Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci, nu aș fi știut să spun de ce – aveam 19 ani. Acum abia pot explica ce simțeam, ce trăiam. Și am făcut asta timp de 2 ani. Sufeream că nu aveam bani deloc, deci eram nevoit să lucrez pe unde se poate. Am lucrat la pizzerie, făceam figurație la Operă, lucram în discotecă… doar pentru ceva bani de buzunar. Nu aveam permisiunea să mă abat de la programul de la bucătărie și, deci, nu prea mă puteam duce la audiții. Sarcinile noastre erau împărțite. Mie îmi revenea grupa dificilă – în bucătărie. Era 1981. Nu erau acte, nu erau asigurări… Erau profesori din prima companie a lui Nureyev, José Ferran, Rosella Hightower… Când compania Marquis de Cuevas s-a închis, în Spania, din pricina problemelor financiare ale familiei de Cuevas, toți balerinii de renume au deschis această școală în Cannes. Brandul avea o școală la Monte Carlo și una în Cannes. Singura audiție pe care am susținut-o a fost la Basel. A fost singura dată când am putut pleca. Trenul de noapte pleca după cea de-a doua tură a mea în bucătărie… Am călătorit toată noaptea. Pentru cea de-a treia tură în bucătărie l-am rugat pe un coleg să îmi țină locul. Am susținut audiția și m-am întors cu trenul, în aceeași zi. Aici începe basmul! Ca în „Cenușăreasa”, m-am împiedicat în drum spre gară. Mă grăbeam pe skateboard. Era un skateboard mic, eu voiam să ajung cât mai repede… și am căzut. Mi-am lovit șoldul, spatele. M-am învinețit, curgea sângele… Așa m-am urcat în tren. Știi… pare scenariu de film! Am ajuns la audiție după o noapte nedormită, cu spatele înțepenit. Cu toate acestea, nu-mi amintesc ca altcândva vreodată să fi avut turații atât de bune la piruete. Erau 140 de dansatori la audiție. Când am ajuns acolo m-au întrebat pentru ce rol susțin audiția. „Pentru solist”, am spus. Pentru solist au încercat 24 de dansatori. La ultima etapă a audiției, au solicitat să rămână 5 sau 6 persoane. Aveau 4 posturi în companie. Am terminat al cincilea, deși niciodată nu mi-au ieșit piruetele ca atunci. Posturile erau încadrate la ansamblu, deși rolulrile erau de solist. Cel care s-a clasat pe poziția a patra a ieșit din biroul directorului țipănd și spunând că nu este posibil să îi fie oferiți 2.000 de franci elvețieni lui, care este solist și are o carieră… Apoi a ieșit cineva din biroul directorului și a spus „Zanella?” Atmosfera era din ce în ce mai încărcată. „Poți să trăiești din 2.000 de franci?” Așa am obșinut contractul. Și am făcut în așa fel încât să îmi ajungă banii, la limită. După această experiență m-am întors la Cannes, cu un contract. Mi-am reluat viața de acolo, o vreme, cu tot cu treaba din bucătărie, pentru că aveam nevoie să îmi iau diploma. Apoi cariera mea a început. Poate într-un ritm prea alert!…

– Când ai plecat în Basel, i-ai telefonat tatălui tău?
Tata nu a știut niciodată că am lucrat în bucătărie. A fost un secret vreme de vreo 10 ani. Și nu i-am spus eu, ci i-a spus sora mea, după ce avusesem o ceartă. Când i-a spus aveam deja contractul cu Stuttgart. Tata nu mi-a urmărit niciodată cu adevărat profesia, nu a înțeles pe deplin ce făceam.

– L-ai judecat? Ai fost supărat pe el pentru asta?
…M-a dezmoștenit. Nu mi-a oferit suport financiar, sperând că asta m-ar putea face să mă răzgândesc. Din ferma pe care o avea familia și-a vândut partea și ce-i revenea i-a dat fratelui său. Am fost mereu liber și independent. „Crezi că o să faci carieră ca dansator?!” „Nu știu, i-am spus, nu mă gândesc acum la carieră, am o altă mentalitate – e o voce în mine care îmi spune să fac asta”. Am avut și timp de gândire – îmi dădea termene limită. Și mereu când se apropiau termenele limită, începeam un contract mai important, la companii din ce în ce mai mari. Îmi plăcea să fiu în străinătate, să descopăr.

– De ce spui că ritmul carierei tale de dansator a fost prea grăbit? Pentru că erai bun, muncitor, că arătai bine pe scenă?
Eram talentat. Pentru sport aș fi fost prea moale, dar pregătirea fizică pe care o aveam deja m-a ajutat în dans. Disciplina din sport m-a făcut muncitor și rezistent. Nu m-am oprit din a învăța. Am continuat să învăț și când am fost în Basel. Aveam deja diploma, dar nu m-am oprit din mentalitatea mea că trebuie să învăț mai bine, mai mult. Mergeam la workshop-uri.  În prima stagiune, 1982-1983, am fost în turneu la New York. Oraș care ni s-a părut fascinant. Toată lumea mergea la masă, colegii ieșeau la plimbări. Eu m-am dus să învăț, eram atent la tot ce mi se întâmpla. Atunci am întâlnit un agent. El mi-a spus să mă întorc peste vară. Când m-am întors, în 26 de zile cât am stat la New York am văzut 23 de spectacole. Am lucrat cu David Howard și Robert Denvers. Deci câte două studii… Între studii mergeam în Lincoln Center. Îmi cumpăram bilete ieftine la spectacole, fără loc, și, de îndată ce se stingea lumina, mă furișam în locurile pe care le reperasem libere. I-am văzut pe Baryshnikov, pe Alvin Ailey… După acel concediu m-am întors și mai în formă. Toată lumea fusese în locuri drăguțe, eu muncisem toată vara. Și în a doua stagiune, când eram la Basel, au început să fie spectacole din ce în ce mai bune și eram și eu distribuit.

– Dar primul tău rol mare?
Au fost două. Unul a fost în „Serenade”de Balanchine, ultimul pas-de-deux. Apoi, când Heinz Spoerli a creat „Orpheus” a făcut un pas de troix, după momentul Furiilor. Partenerul prim-balerinei, care îi era și partener de viață a spus „eu am contract de prim-balerin” și a refuzat să danseze în pas de troix. Și-a pierdut astfel postul. L-am înlocuit eu. Erau 13 ridicări ale partenerei de scenă cu mâinile întinse deasupra capului într-un minut.  Eu am crezut că nu voi dansa și în ansamblu, dar am făcut și rolul de acolo, și am dansat și ca solist.

– Cine era în public pentru tine?
Nu cred că a fost cineva. Pentru mine, publicul era undeva „acolo”. Apoi a venit Hans van Manen și am început să studiez pentru „Ulysses Dove”. Spoerli era acolo și am început să fac tangourile… Era frumos. Eram fericit că pot dansa la acel nivel. Mi-au crescut și salariul… Atunci viața mi s-a schimbat. Am mers în vizită în Verona și m-am revăzut cu câțiva colegi și prieteni care spuneau „Renato este în Basel, are contract!” Am mers să văd un spectacol la Scala. Și era „Romeo și Julieta” al lui John Cranko. Atunci mi-am spus „Vreau să lucrez cu el!” Mi s-a părut un geniu. „A murit în 1973”, mi s-a spus. Dar Stuttgart Ballet, compania, păstrează lucrările sale. Și am dat audiție. Heinz Spoerli era furios pentru că era aniversarea de 40 de ani a lui Richard Cragun și în sală erau multe nume importante ale baletului. Printre acestea și un profesor de la Basel. Marcia Haydée mi-a spus „te vei potrivi foarte bine la mine”. Spoerli mi-a spus și el că a investit în mine. I-am răspuns că am toată recunoștința, dar că nu mă pot opri. Au fost 3 ani fantastici în compania din Basel, dar trebuia să iau noua oportunitate. Spoerli nu voia să plec, dar a patra stagiune ca balerin am început-o la Stuttgart. Abia atunci am simțit că am început să dansez cu adevărat. Până atunci, pentru mine totul a fost acumulare. Nu m-am entuziasmat mai mult decât a fost cazul, mi-am știut întotdeauna limitele. La Stuttgart am primit roluri de îndată și am fost ales de toți coregrafii care veneau să facă spectacole.

– De ce crezi că te alegeau? Datorită carismei?
Nu știu. Poate. Poate că mi-au remarcat dorința – mă vedeau muncind la studii. Îmi amintesc că Vladimir Klos, care era lângă mine la studii m-a întrebat „De ce muncești atât de mult?” În mintea mea era gândul că trebuie să fac mai multe rotații, să am o săritură mai înaltă… Eram deschis la idei. Îmi amintesc că atunci când am făcut „Antigone” a lui Mats Ek eram costumați în maimuțe. Erau decupate zona urechilor, a ochilor și a feselor – ca să arătăm ca niște maimuțe. Am acceptat, deși mulți nu au acceptat foarte ușor din pricina costumului. Am acceptat pentru că întotdeauna mi-am spus că dansatorul este un instrument al coregrafului. Îmi amintesc că deseori veneam cu sugestii de mișcări, pentru coregrafii cu care lucram, ca să probeze ce s-ar potrivi mai bine. Pentru mine era firesc să urmez liderul.

– Când ai avut primul gând să faci pasul spre cariera de coregraf? Adică să te transformi, din instrument, în creator.
De fapt nu am fost eu cel care a avut această idee. Au fost oameni care au crezut în mine – Asociația Noverre, asociație care l-a promovat pe Cranko în anii ’50, când a ajuns la Stuttgart să înființeze compania de balet. Să nu uităm că Stuttgart a fost distrus de englezi. Să fii englez, să mergi la Stuttgart să înființezi o companie de balet când toată lumea știe că țara ta a bombardat orașul… Cine l-a ajutat? Un soldat care își pierduse un picior în Rusia. Ei au înființat baletul în Stuttgart. Apoi această Societate a promovat baletul în toate mediile în care s-a putut. Când baletul a devenit o forță, această Societate a început să își îndrepte atenția către tineri coregrafi. Primul a fost John Neumeier. Apoi a fost Egon Madsen. Apoi Jiří Kylián, William Forsythe, Uwe Scholz, Pina Bausch. Cu toții au început acolo, ca dansatori în companie sau în calitate de invitați. Eu eram acolo mai mult pentru a organiza evenimente.

– Datorită talentului tău organizatoric.
Da. Gale, turnee… Mi se spunea Zan-Tour. Colegii îmi spuneau astfel pentru că noi călătoream destul de mult și, de îndată ce ajungeam la o destinație, eu organizam excursii și cunoșteam o mulțime de detalii despre istoria locului. Cum ajungeam în aeroport, deja aveam o mașină închiriată, hărți… În Argentina, în Chille… Brazilia, SUA, Canada, China… Îmi făceam mereu prieteni, pretutindeni. În China jucam baschet cu studenții Academiei, chiar dacă nu ne puteam înțelege pentru că nu vorbeam limba. Atunci mi-au spus… „organizezi totul atât de bine, cum de nu vrei să ajungi coregraf?” 4 ani la rând m-au întrebat acest lucru.

– A fost prima dată când ai refuzat o provocare.
Nu eram pregătit. Îi respectam foarte mult. Dansam în coregrafiile celorlalți coregrafi. Lucram foarte mult și îi vedeam pe toți acei creatori cât de siguri erau în lucrările lor, în abordarea muzicii. Și acum țin minte maniera în care lucra fiecare coregraf. Eram implicat în acest fenomen. Dar erau cei mai buni din lume! După 4 ani, în timp ce eram în turneu s-a întâmplat ceva. Cumpăram discuri – și astăzi colecționez. Și am găsit un CD. Așa a apărut „Dark”. Muzica m-a inspirat. Am auzit o muzică ce mi-a dat, pentru prima dată, o interpretare vizuală a sa. Cânta Joachim Kühn. Am avut o interpretare vizuală a muzicii. Iar acest lucru pornit atunci m-a urmărit toată viața. Acum, când ascult muzică, am imediat o reprezentare vizuală. Când muzica nu îmi oferă această reprezentare vizuală, înseamnă că nu îmi place. Dar muzica de atunci avea doar 6 minute și jumătate… Societatea îmi spunea că nu contează durata. Am fost acolo pentru 10 ani și la jumătatea perioadei deja aveam apartamentul meu și un Mercedes uriaș. Și am făcut-o! Am pășit spre această provocare – 6 minute și jumătate. Chris Jensen îmi spusese, în Basel, că dacă vreau să înțeleg profesia aceasta și să știu cum se dansează să urmăresc animalele. Și înainte de studii mergeam să îl urmăresc cum dansează. Am învățat multe de la el. Deci, m-am dus și la Zoo. În Japonia era o Grădină Zoologică lângă Teatrul Bunka Kaikan. Erau acolo două pisici sălbatice în cuști. Femela era în perioada de împerechere. Paznicii puseseră o bucată de material, ca să nu se mai vadă între ele cele două animale. Dar ele se simțeau. Cele două pisici – o femelă și un mascul – alergau în cerc, fiecare în cușca sa. Eu le-am privit și mi-au inspirat o lucrare. Prima mea coregrafie a avut decorul ca atunci, cum văzusem la Zoo – două încăperi, două cuști și lumină. Și mesajul a fost despre conexiunea dintre doi oameni care se pot simți, dar care nu își pot vorbi. Să nu uităm că atunci când eram la Stuttgart, Germania era împărțită. Încă îmi amintesc coregrafia de atunci. Îmi amintesc că a venit Marcia Haydée, m-a prins de mână și mi-a spus: „Ești coregraf”. (N.R.: Se emoționează!)
„Această lucrare intră în repertoriul companiei”. Era o seară Kylián și a inclus și coregafia mea. Era octombrie 1989 când am prezentat-o și spectacolul a fost în ianuarie 1990.

– Ai început să te simți diferit?
Marele impact asupra mea nu a fost acea producție.
Înainte de mine, ultimul coregraf fusese Uwe Scholz și a plecat la Zurich. A luat 12 dansatori cu el. Așa s-a făcut loc în companie și a fost șansa mea. În acea perioadă, când primeai un titlu de coregraf al casei, erai imediat solicitat. Premiera din ianuarie a fost un triumf. Criticii au scris foarte bine. În iulie urma să fie un Festival Internațional în Japonia. Era o gală și voia un duet cu Richard Cragun. Am coregrafiat pe un fragment din Stravinski. 40 de minute pentru 5 momente – de la venirea în companie, la dansul împreună, îndrăgostirea, despărțirea și prietenia. Numele meu a început să circule. La vremea aceea, Manuel Legris dansa în Gală. În autocar eram cu Manuel Legris, Patrik Dupond, Elisabeth Platel… Eu până cu puțin timp înainte eram un balerin din ansamblu. Acum primeam felicitări pentru ce coregrafiasem.
În 1993, după două stagiuni, am început să călătoresc: Suedia, Turcia, Austria. În 1993 am primit titlul de coregraf al casei. În februarie 1994 m-au solicitat să conduc Baletul Operei din Viena. Trecuseră 10 ani de la primul meu contract în Basel!

– Cum ai primit propunerea?
La telefon mi s-a spus că toată lumea vorbește bine despre mine. Chiar și televiziunea. Făcusem o treabă bună la primul Concert de Anul nou de la Viena pentru care semnasem coregrafia. „Ai putea să îți imaginezi cum ar fi dacă ai prelua compania?” Viena. Opera de Stat, 96 de dansatori. „Trebuie să mă gândesc, am spus”. „Nu, nu este un contract la mijloc, te-am întrebat așa… ce-ai spune?! Ar fi da sau nu?” Și atunci am răspuns: „Desigur că ar fi Da”. Atunci a intrat televiziunea și am fost prezentat direct ca „noul director al Baletului”. Eram tânăr. Aveam 32 de ani. Deci se întâmpla acum 30 de ani.

– Erai tânăr, de succes, le aveai pe toate. A fost aceea cea mai frumoasă perioadă a vieții tale?
Nu știu. Atunci, într-un moment am făcut pasul spre putere. Trebuia să gestionez această nouă postură și oamenii care voiau să îmi ia acea putere. Dar foarte multă lume m-a sprijinit. Deci am pășit în jocurile de putere ale funcțiilor înalte. Eram bucuros. Eram la vârsta la care puteam refuza cu fermitate, fără să mă gândesc la consecințe. Asta m-a ținut departe de compromisuri. Toți cei care deținuseră funcția înaintea mea erau foarte bine văzuți de jurnaliști și totuși strategia lor nu a funcționat. Și fuseseră oameni în vârstă. Eu eram opusul – tânăr. Oamenii din Operă au făcut pariu că voi rezista doar 6 luni. Un grup de naționaliști spunea că după două conduceri nereușite ale Companiei de Balet cu străini era timpul pentru „o soluție națională”, nu pentru un coregraf tânăr și străin. Mi-a plăcut provocarea. Am fost acolo 12 ani. Chiar și acum sunt anumite dorințe ale celor de acolo să mă întorc, după cel mai recent mandat al directorului Baletului. E plăcut să simți asta. Am plecat din Viena, dar acolo sunt mereu bine primit. Un lucru amuzant este că atunci când mă mai întâlnesc cu artiștii de acolo, ei încă mă mai numesc director. Deși am plecat în 2005.

– Simți că Viena încă este casa ta?
Poate pentru că 3 dintre copiii mei s-au născut acolo. Deci da, într-un fel. Și mama mea, fiind din Sudul Tirolului – am simțit influența austriacă. Întotdeauna m-am simțit acasă când am mers la Viena pentru că îmi amintea de orașul natal al mamei, unde am petrecut mult timp, până la 8 ani.

– Când ai fost la Viena, Directorul Baletului Operei de Stat, un om influent, ai reușit să îl inviți pe tatăl tău să te vadă?
Da, dar pot număra pe degetele de la o mână numărul venirilor lui.

– Dar acum, înainte de a se stinge, ați apucat să vorbiți despre asta? Simți că înțelesese, în sfârșit?
Da, după cei 3 ani de directorat la Verona. Atunci a venit mai des să vadă ce fac. Și eram deja om în toată firea, cu premii…

– Când te-a trecut înapoi pentru moștenire? Glumesc…
Nu știu… El întotdeauna mi-a spus că atunci când am plecat a pierdut un fiu. Că i-a fost foarte greu. Avea mentalitatea generației sale. Nu vorbea foarte mult și direct… Am început să îl îmbrățișez pe tatăl meu foarte târziu în viețile noastre. Când am fost în Verona, Director al Baletului, tatăl meu avea 80 de ani. Nu mai era bărbatul matur de care să mă tem, ci devenise un bătrânel. Și era fericit!

„Suntem râuri”

– Ai avut Viena, Atena, Verona, București. Te simți norocos cu destinul pe care l-ai avut?
Da.

– Sau este foarte dificil, pentru că nu te-ai așezat niciodată „la casa ta”?
Mereu plătești un preț. Nu am comparat niciodată locurile în care am fost. Și, poate ca în mitul lui Orfeu, nu am privit niciodată în urmă de teamă să nu mă transform în stană de piatră. Viața este ca un râu. Încearcă să schimbi cursul râului – e în zadar!

– Tu ești un fluviu!
Suntem râuri. Râurile sunt întotdeauna proiecții ale Timpului. Iar podurile sunt cele care te aduc de pe o parte pe cealaltă. În birou am o mare clepsidră. Și când sunt dezamăgit, întorc clespidra și văd nisipul curgând de pe o parte pe cealaltă. Atunci stau și mă gândesc cât timp irosesc gândindu-mă la problemă. La finalul nisipului, îmi revin. Nu am luat nimic de-a gata și cred că am fost aleși. Toate aceste locuri pe care le-ai amintit mi-au cerut să merg acolo. Singurele 3 probe pe care le-am dat au fost la școală, audiția pentru Basel și cea pentru Stuttgart. Pentru toate celelalte, până azi, am fost solicitat.

– Ai fost ales în momente dificile pentru companii. Ai fost ales să salvezi tot felul de situații… Ceea ce e cu atât mai important și prețios! Pare că ai rețeta perefctă pentru a salva companii și a le face din nou să performeze…
Când un manager sau o Operă decide să schimbe o face pentru că se întâmplă ceva, mai mult sau mai puțin dramatic. Dar mereu este un motiv, în spatele schimbării. Și când suntem solicitați, oricare dintre noi, suntem chemați să venim cu ceva nou.

„Pe toate femeile care au fost în viața mea le-am iubit. Cu unele am copii”

– În ceea ce privește femeile din viața ta, simți la fel – că ai fost ales? Sau tu ai ales?
Viața mea privată este un dezastru de succes! De succes – pentru că am întâlnit femei senzaționale. Și toate m-au ajutat să cresc.

– Dar și tu le-ai ajutat să se dezvolte, în multe privințe!
În multe privințe, da, într-adevăr este adevărat. Au fost întâlnirile potrivite, în momentele potrivte, la vârstele potrivite. Pe toate femeile care au fost în viața mea le-am iubit. Cu unele am copii. Și această dragoste a mers mai departe, prin copii. Călătoria noastră împreună prin viață nu a continuat, dar am dat ceva mai departe prin copii, pentru că avem copii fericiți. Iar între noi nu există conflict – acest lucru a fost întotdeauna foarte important pentru mine. De aceea mă refer la viața mea personală ca la un dezastru de succes – pentru că în ochii societății este un dezastru, dar noi am reușit cu succes să depășim problemele, pentru copii. Am fost căsătorit de trei ori…

– Le-ai iubit doar pe femeile cărora le-ai dăruit copii?
Nu. La un moment dat am spus că nu mai vreau să fac copii și m-am decis doar să iubesc Femeia. Și am avut povești fantastice. Dar profesia mea nu este comodă pentru o relație. Uneori sufăr pentru că am fost părăsit, alteori am produs eu suferință, părăsind… Nu contează cât de scurtă sau lungă este relația, nu este nimic mai trist decât o iubire care se termină. Și nimic mai frumos decât o iubire care se înfiripă! Poate am greșit că atunci când am simțit că e o problemă în compania de balet și Opera are nevoie de mine am neglijat relația de acasă. Poate am fost mai prezent când a fost nevoie de mine în lumea dansului decât când avea nevoie persoana de lângă mine. Eu cred că o relație care nu mai merge trebuie să ia sfârșit. Toată lumea merită încă o șansă la iubire. Prefer aceste variante decât vechea formă de a rămâne într-o căsnicie care nu funcționează, pentru poza socială. Am 4 copii și un nepot – sunt bunic de doi ani. Ne vedem, ne îmbrățișăm, nu mă judecă. Sunt recunoscător pentru aceste gesturi de iubire dintre mine și mamele copiilor mei pentru că am spus mereu că dragostea noastră s-a încheiat, dar copiii trebuie să se simtă iubiți.

– Ce te fascinează atunci când întâlnești o femeie?
Nu cred că pot spune clar. Nu este o rețetă. Cred că este o greșeală să te raportezi la amintiri și să îți imaginezi că vei întâlni mereu aceeași tipologie de persoană cu care nu a mers relația. Cred că trebuie să ai inima deschisă să dai voie unei persoane noi să vină. Sunt multe lucruri care mă pot fascina. Poate fi un zâmbet, o privire, spatele… Dar cred că este vorba de energia acelei persoane.

– Dar tu ai încă inima deschisă?
Cred că da. Și acum am străbătut singur o perioadă destul de lungă. Și mă simt refăcut. Cred că trebuie să fii foarte atent – știi, nu mergi la supermarket când ți-e foame. Tot așa trebuie să fii atent când începi o relație, dacă până atunci te simți singur. Trebuie să fii atent să nu te iei după primul sentiment care te poate dezorienta. Adică nu trebuie să fii într-o relație doar ca să nu te simți singur. Cred că este un progres pe care l-am făcut, după această perioadă în care mi-am dat timp să-mi închid rănile. Când trăiești mult și iubești tot mult, ți-e dor de iubire. Dar cu cât știi mai multe despre dragoste și despărțiri, despre iubirea profundă pentru cineva, ajungi să fii din ce în ce mai atent și prețuiești relațiile. Cred că este greu să găsesc Femeia!

– Apropo de închis răni, simți că revenirea ta în România pentru reluarea spectacolului „Romeo și Julieta” îți închide o rană?
Nu. Nu cred că am venit ca să îmi vindec o rană. Nu cred că era vorba despre o rană. Primul lucru pe care l-am făcut când am revenit a fost să îi contactez pe toți cei care ar fi putut să creadă că aș avea resentimente sau ceva nespus. Și a fost fantastic. Atitudinea tuturor a fost frumoasă. Apropo de răni, când ești artist trebuie să ai o piele groasă. Să nu te rănești ușor. Dacă ai de lucru cu emoțiile proprii când tocmai misiunea ta este să creezi emoții pentru public… Sunt alături de arta aceasta de 40 de ani, ca dansator și coregraf. Chiar și ca director ai misiunea de a construi emoție pentru public. Cred că, pentru a face asta, trebuie să fii cinstit cu cei din jurul tău. Și faptul că eu sunt un lup singuratic contează. Nu am agent, asistente… Deci sunt în controlul deplin al situației mele. Sunt cu siguranță un workaholic și unii spun că atunci când lucrez devin chiar autist. Deseori oamenii, în diverse locuri din lume, când mă văd mă salută militărește. Probabil e ceva în atitudinea mea… Deci, ca să fiu corect în termeni, m-am întors nu atât ca să vindec o rană, ci ca să finalizez treaba. Îmi doresc să continuie munca mea. La Operă s-au schimbat foarte multe – publicul a rămas. Și felul în care m-a întâmpinat publicul a fost foarte emoționant și frumos! Nimănui nu îi pasă ce se întâmplă în culisele lumii artistice, oamenii judecă ce văd pe scenă. Le-am spus balerinilor că, în fața publicului, problemele noastre își pierd din importanță. Oamenii plătesc pentru a fi alături de noi. Plătesc de două ori – o data prin taxele la stat, instituția fiind subvenționată și a doua oară prețul pe bilet. Deci fie și doar pentru aceste două motive trebuie să le dăm oamenilor ce putem mai bun. Dacă ai această mentalitate, totul se schimbă. Dacă te raportezi astfel la misiunea pe care o ai se vede calitatea actului tău artistic. Eu am un sentiment de respect fără încetare când sunt în locuri precum Opera din București pentru că apăr ideea că ar trebui să facem mai mult pentru moștenirea culturală care ne este încredințată. Au fost sute, mii de artiști înaintea noastră. Oameni ale căror nume au fost uitate sau anulate sunt „acolo”, în zidurile acelea, energia lor a rămas cumva. Când am intrat în sala de studii de la ONB, prima dată, eram singur. A fost senzațional, a semănat cu acele momente când am fost la Balshoi sau la Academia Vaganova. Poate că eu nu sunt neapărat o persoană religioasă, dar pentru mine astfel de locuri sunt catedrale. Cred că trebuie să transmitem aceste valori generațiilor următoare – este datoria noastră ca în procesul educational să le povestim ce a fost înainte. Pe noi ne fac stele elementele pe care le-au construit ei. Felul în care sunt valorile acum – spui că ai 5.000 de urmăritori pe social-media, dar ei nu plătesc bilet. Pentru un spectacol, oamenii plătesc bilet! Și pe scenă nu ai ecrane, ești dezgolit în spatele cortinei, așteptând ca oamenii să te judece. Forma veche de a face artă, cea clasică, este un barometru bun pentru a te aduce la realitate. Eu nu uit cine a fost înaintea noastră, cine a luptat pentru drepturile artiștilor. Cred că teatrele vechi, cu istorie, ar trebui protejate și sprijinite să păstreze umanitatea în această lume.

– Simți că încă ai putere în lumea dansului? Că dictezi trenduri? Acum ești directorul Baletului Operei din Ljublijana.
Nu-mi dau seama exact la ce te referi când spui „putere”. Știu că sunt o personalitate și că devin încet unul dintre cei mai în vârstă directori din Europa. Vâsta mea onorabilă!… Unii se opresc mai devreme… Acum prioritatea mea este compania pe care o conduc în prezent în Slovenia. Restul invitațiilor sunt oportunități de a întâlni artiști – dansatori, muzicieni. Să nu uităm că fac și regie de operă, costume, decoruri… Cred că acum sunt o combinație fericită de director-artist care poate oferi și consultanță managementului din teatre. Sunt solicitat și pentru consultanță – este un pas firesc pentru etapa în care mă aflu. Eu sunt primul care spune că trebuie să se remarce tânăra generație. Această generație trebuie să planifice, trebuie să riște, trebuie să învețe. Poate că acum 6 ani ți-aș fi răspuns altfel , dar după seara trecută (N.R.: seara spectacolului)  mi-am dat seama că și în România am reușit să las ceva. Și cel mai sigur loc în care poți lăsa o amintire sau o emoție este în sufletul oamenilor. Când am văzut emoția celor de aseară și aplauzele în picioare… am avut satisfacția împlinirii misiunii mele. Toată lumea a primit ce trebuia: publicul – emoție și calitate, dansatorii – răsplata pentru munca lor asiduă. Și am făcut un pas în spate pentru că acum spectacolul le rămâne oamenilor. Unele teatre au respect pentru munca depusă, altele vor să șteargă urmele prezenței tale în istoria lor. Se întâmplă… și nu depinde de tine. Dar mă bucur că aici rămâne un spectacol frumos!

– Când îi ceri GPS-ului de pe telefon să te ducă acasă, în ce țară apare destinația?
Pentru cei ca mine cred că „acasă” este mereu acolo unde îți plătești taxele. Deci reședința mea fiscală este Viena. Și este casa mea. Chiar simt că Viena este casa mea. Apoi am „casa unde lucrez”, care acum este Ljublijana. Și mai este și casa mea din Verona care a devenit a mea după moartea tatălui meu. S-a închis un cerc… O renovez, vreau ca acolo să se reunească familia… Îmi duc acolo amintirile, tot ce am colecționat… îmi ordonez biblioteca și îmi face plăcere.

– Să ne imaginăm că mergem înapoi în timp și îți mai dau niște monede pentru o convorbire precum cea de atunci cu tatăl tău. Numai că acum convorbirea nu ar fi cu el, ci cu cel care erai tu atunci, demult. Ce ți-ai spune?
Aș spune ce i-am spus și fiului meu: fii tu însuți! Dacă ai probleme, sunt aici pentru tine!