SERGIU TOADER: „Nu tot «adevărul» pe care îl exprimă o televiziune este conform cu faptele din realitate”

Sergiu Toader este coautor pentru cel puțin două mari capitole din Istoria Televiziunii. Când a lucrat cu Adrian Sârbu, la PRO TV au inventat împreună Știrile de la ora 5. Când a lucrat cu Sorin Ovidiu Vîntu, au impus Realitatea TV. După fiecare astfel de episod profesional intens a plecat la capătul Lumii. În Noua Zeelandă! Fiecare proiect a fost, la vremea sa, TOTUL lui Sergiu. Ajungea primul în redacție și pleca târziu în noapte. Din acele perioade nu are alte amintiri în afara devotamentului profesional. Money.ro vă oferă în exclusivitate povestea românului care a oferit pieței de media din România nu numai proiecte în premieră, viziune și pricepere ci și joburi noi în redacții în care pare că nu a mai apărut nimic nou chiar și astăzi la mai bine de un deceniu de la plecarea lui de la cârma Realitatea TV. Și pentru că o astfel de Mare Întâlnire are nevoie de tihnă, în această primă parte Sergiu Toader povestește despre perioada sa de formare, mentori, începuturile PRO TV și Adrian Sârbu.


Revino alături de noi pentru partea a doua a interviului

Pe Sergiu Toader îl găsești aici: sergiutoader.substack.com

– Mă bucur mult că ai acceptat acest interviu și îți mulțumesc! Pentru mine, discuția cu tine este o onoare și, în egală măsură o provocare – eram obișnuită să pot domina eu întâlnirile cu intervievații, însă mă aștept ca tu să fii un nume greu de descusut datorită legendelor care se știu despre tine în media!
Îmi faci o introducere care mă onorează, îmi dă o aură de excepționalitate pe care te asigur că nu o am. Îți mulțumesc! Nu am participat la emisiuni nici când eram jurnalist, cu atât mai puțin după ce nu am mai fost jurnalist, așa că e o provocare și pentru mine.

– Îți propun să mă lași să te iau de mână și să te port în timp. Ajungem în vacanță, în vremea când îți împărțeai timpul între cele două bunici – Rada și Zamfira…
(N.R.: Râde)
Mă bucur că mă citești. Îți mulțumesc pentru asta! Scrisul aici, la  sergiutoader.substack.com e un exercițiu pe care l-am început de curând și orice feedback mă face să continui. Am început să scriu abia acum. Când alții sunt în plină afirmare, eu sunt în plină deformare! (N.R.: Râde) Am început să scriu curativ, uneori cred ca am ceva de spus.  

– …La Gogoșari. Crezi că în Destinul tău denumirea acestui prim Rai al copilăriei a fost un prim semn al faptului că, la un moment dat, urma să te îndrepți către performanța în bucătărie?
Nu aș fi crezut asta niciodată și cu atât mai mult nu ar fi crezut nimeni din familia mea. Mama mea s-a născut acolo, la Gogoșari. Eu și fratele meu, Mihai, mergeam doar în vacanțe. Acolo era Raiul pe pământ pentru că nu era așa strictețe cum era la noi în familie. Tatăl nostru era extrem de strict, de sever cu noi, iar bunica de la Gogoșari îmi spunea că eu sunt rupt din Soare și mă striga „Sică”. Ei, îți imaginezi, că nu putea vreodată Sică să viseze că ajunge și în Noua Zeelandă, și la bucătărie. Astrele se pregătiseră ca Sică să fie „un domn mare” – așa cum se spunea acolo. De curând am vorbit cu mama – care acum are 92 de ani – am vizitat-o de curând la București și, uitându-se la mine mi-a spus „Mamă, cât ești de mare, atâta ești de prost! Ai ajuns să speli vase în Noua Zeelandă”. Deci astrele și dorința celor din familie mă propuneau pentru a ajunge „un domn mare”. Nu știu ce înseamnă nepărat să ajungi „Om mare” sau „domn mare”, dar aș putea face o paralelă cu traiectoria mamei mele care provine din această familie de țărani mijlocași din Gogoșari. Mama era copilul cel mai mic și, pentru că era și mai mică de statură, bunicul – Moș Cristea – i-a spus „Fă, Petruțo, n-am ce să fac cu tine – nu ești bună de muncă, pe tine te dau la carte”. Acesta a fost destinul ei, a fost șansa ei: nefiind bună de muncă, a fost bună de carte. A fost singura din familie care a reușit să se ducă la școală, la insistențele învățătorului din sat. Mama a făcut liceul, a făcut două școli tehnice de normatori. Pe vremea aceea era o mare realizare pentru ei – o familie preocupată doar de agricultură și de animale. Cam acesta era mediul de la Gogoșari. Sigur, îmi amintesc de vecini, de floarea-soarelui, de porumbi, de albine… Era o efervescență extraordinară acolo! Ei, de curând am aflat că ceea ce mi se părea mie fantastic atunci când eram copil, nu era deloc așa – viața la țară era extrem de grea! Oamenii munceau zi și noapte, erau niște robi care își aruncau destinul înainte,  încercând să supraviețuiască. Sunt povești extraordinare de acolo. Am înregistrat-o pe mama mea de curând pe un reportofon, pentru că mi-am zis că poveștile ei ar trebui să rămână undeva. Și recunosc că în ultimi 20-30 de ani nu am reușit să am asemenea discuții cu ea. Dar acum, de curând, am aflat foarte multe despre noi și despre cine era această familie în acel mic univers.

– Locuiați în București, atunci?
Eu sunt născut în București, dar noi am crescut în Alexandria. În vacanțe mergeam la Gogoșari. Și mergeam doar în vacanța de vară pentru că acolo era o casă mare, încăpătoare, cu multe dormitoare, dar era o casă în care condițiile de locuit erau mai confortabile vara. Iarna făceau economie, cât puteau. Ei erau foarte judicioși în a-și administra resursele, încă de pe atunci.

– Copilăria – fără griji. Invitația la masă atunci era „Dați înainte, copii, mâncați!”…
Nu existau foarte multe variante. Și se știa – cui nu-i place, nu mănâncă. Aceste lucruri se întâmplau la țară. Sunt născut în 1967, lucrurile acasă intraseră în traiectoria urbanizării de mult timp, iar la noi în familie trebuia să respecți o anumită etichetă. Însă la țară încă se păstra masa aceea cu trei picioare, mămăliga se tăia cu ața, ceapa se spărgea cu pumnul. Nu făceam nimic deosebit față de toți ceilalți care trăiau acolo, însă sigur că toate aceste amintiri au o anumită semnificație pentru mine.

– Există ceva ce ai luat de la Gogoșari în Noua Zeelandă? Vreun tuci sau niște linguri? Sau poate chiar masa aceea cu trei picioare care avea un spectacol în ritualul servirii: era ridicată și rotită în aer, atunci când cineva voia să îi pasezi ceva de pe masă.
În mod sigur am luat cu mine tot ce port în ADN. De acolo mă trag și asta mă face să mă amuz de foarte multe ori pentru că, mă rog, acum sunt pus în cu totul și cu totul alte circumstanțe, în niște locuri foarte, foarte sofisticate… Dar avem în bucătăria restaurantului trei linguri de lemn, avem o farfurie de lut cu motive populare românești pe care scrie „Binecuvântarea casei – unde e Credință, acolo e Iubire”. Și avem agățată de rafturile din bucătărie o funie de usturoi. Mai mult decât atât, avem ceramică de Horezu aici, avem țoiuri. Și avem, de asemenea, niște covoare românești. Deci suntem români get-beget, care trăiesc la capătul Pământului. Dar avem în fibră românismul benign, fără sa fim „mândri” de asta sau „excepționali”.

– Dacă ar fi să mă uit în declarația ta de avere, găsesc vreun petic de pământ din Gogoșari?
Nu. Cred că mama mai are ceva acolo… La mine vei găsi un petic de pământ pe care l-am cumpărat cu foarte mulți ani în urmă în Comandău, județul Covasna. Nu are nicio legătură cu zona despre care am vorbit până acum. Cunosc foarte bine România și am umblat mult în țară. Înainte de a veni în Noua Zeelandă am găsit acest sat de munte, uitat, care are o istorie fabuloasă – este primul loc din Europa care a avut un plan înclinat cu ajutorul căruia se transporta cheresteaua. Plimbându-mă cu mașina pe acolo, am văzut la un moment dat, la marginea satului, o zonă extraordinară – este un teren extravilan, deci nu se poate construi acolo. Și nici nu cred că voi construi vreodată – pur și simplu mi-a plăcut foarte mult acel teren și l-am cumpărat. De câte ori vin în România, îmi place să mă duc acolo. Sunt trei stejari falnici care au o anumită simbolistică pentru mine. Este un loc care îmi aduce aminte de multe „călătorii” din viața mea.

„Nu am aflat încă ce e dreptatea. Încă mai lucrez la asta!”

– Ce visai să devii, în copilărie? Când nu exista niciun fel de presiune socială… Eu, de exemplu, visam să devin șofer de camion, să conduc la înălțime pe drumuri nesfârșite, cu muzică, să opresc și să vizitez când vreau. Când am aflat ce presupunea, de fapt a fi șofer de TIR, m-am dus să studiez vioara.
Îmi este foarte jenă să spun – șofer de camion. Sau șofer de mașină de gunoi, milițian… Am trecut prin toate stadiile. (N.R.: Râde) Toate copilăriile par, într-un fel, identice. A mea și a ta! Și tu ai visat să te faci șofer de camion! Și eu am visat să mă fac șofer de camion! Eram obsedat de mașini. Știi ce făceam?! Împreună cu Mișu, fratele meu care e mai mare decât mine cu 4 ani, întorceam căruțul de butelii pe o roată, iar pe cealaltă roată o foloseam drept volan. În spatele căruțului montam un scăunel cu trei picioare și astfel eu eram „la volan”, fratele meu în spate și de aici începea scandalul. Milițian – pentru că îmi plăcea uniforma. Pilot…

– Uniforma sau dreptatea?
Cred că atunci nu aveam nici cea mai mică idee despre ce înseamnă „dreptate”. Cred că eram doar atras de uniformă.

– Și, când ai aflat ce e dreptatea, cum ți-ai definit-o?
Nu am aflat încă ce e dreptatea. Încă mai lucrez la asta!

– Pilot de avion…
Da. Eram în apropierea unui aeroport agricol. Deasupra casei noastre zburau avioane care împrăștiau chimicale și… știi cântecelul „Avion american / Fără ușă, fără geam / Ia-mă și pe mine-n zbor / Să mă fac aviator”?! De câte ori trecea vreun avion pe deasupra, visam! „Doamne, la un moment dat eu voi fi la manșa acelui avion și voi ateriza exact pe câmpul acesta”. Îmi plăcea foarte mult ideea. Adică nu aveam o destinație anume, dar pentru mine, în copilărie, faptul că acel câmp exista acolo îl făcea cel mai important aeroport.

Aveam o aroganță de om prost, pe care o regret acum

Când ai zburat prima dată? Ca pasager, desigur…
După Revoluție. Înainte de Revoluție nu am ieșit din țară niciodată. Cred că în 1995 sau 1996 am fost la Berlin. A fost pentru prima dată când am zburat cu avionul. Eram destul de mare. A fost o experiență destul de traumatizantă. Citisem mult, citisem literatură americană, germană, eram pasionat de Geografie – nimic din proiecția mea despre ceea ce era lumea de afară nu am regăsit în Germania primei vizite. Însă pe parcurs, din toate acumulările mele unele s-au confirmat altele, dimpotrivă, s-au transformat în dezamăgiri.

– Atunci când a existat gloria profesională și atunci când ai fost pe culmile succesului în media, ai avut vreodată ambiția de a-ți cumpăra un avion privat cu care să aterizezi pe câmpul visurilor tale dintâi?
Eu am o viziune mult mai pământeană asupra traiectoriei mele profesionale. Eu nu cred că am fost vreodată pe culmi. Cred că a fost o conjunctură… cred că, în anumite circumstanțe care țineau foarte mult de perioada de atunci, din anii ’90, pur și simplu o serie de întâmplări – sigur, unele construite, altele pur și simplu total aleatorii m-au pus în situația de a avea un anumit traseu profesional pentru că acumulasem niște cunoștințe, pentru că citisem și pentru că eram curios. Însă nu am considerat niciodată că eram pe culmile succesului. Adică niciodată nu am avut despre mine această senzație, dimpotrivă. Dar să nu înțelegi că eram un tip așa… foarte modest. Nu, nu! Aveam o aroganță de om prost, pe care o regret acum pentru că ea m-a făcut să trec, de foarte multe ori, pe lângă lucruri, locuri și oameni pe care aș fi putut să îi cunosc mai bine și de la care aș fi putut să învăț mai mult.

– Totuși, ți-ai permis vreodată avionul privat?
(N.R.: Râde!)
Nu, niciodată nu mi-am permis asta. Nici nu mă gândesc. Am făcut lucruri care m-au îmbogățit mai mult, am avut mai multe experiențe de călătorie cu avionul la cel mai înalt nivel de confort pe rute mari, transatlantice. Am învățat foarte mult de atunci, am întâlnit foarte mulți oameni interesanți, am înțeles că e o filosofie de viață să zbori cu avionul în condiții de confort maxim, am înțeles că este o industrie a confortului maxim. Vezi, mă feresc să spun „industria luxului” pentru că luxul cred că e o stare mentală – nu trebuie neapărat să ai lucruri lângă tine ca să trăiești în lux. Sigur, e un nonsens ce spun acum, dar pentru mine așa e: cred că e important mai întâi să te simți bine. Și, dacă te simți bine, poți să îți imaginezi că trăiești în lux. Adică e un demers mental, mai mult.

– De la visul de a fi șofer de camion până când ai devenit tânăr corector la Uniunea Scriitorilor din România, ce s-a întâmplat? Care au fost modelele tale, pe cine ai admirat? Eu cred foarte mult în puterea de a admira – de la noi înșine putem cere mai mult atunci când avem dovada că „se poate”, când cineva ne inspiră…
Am avut șansa unor profesori extraordinari. Am avut un profesor de Filosofie și de Științe Politice care m-a inspirat. Era un tip extrem de deștept, avea foarte multe cărți în spate dar, în același timp avea o calitate extraordinară: vorbea Limba Română impecabil și avea capacitatea de a vorbi în multe sensuri. Eram în 1987-1988, deci ani cumpliți. Comunicarea cu el era întotdeauna o provocare – nu știai exact ce vrea să spună. Dl. Profesor Liviu Petrache. A fost una dintre Întâlniri. Dar toate Întâlnirile pe care le-am avut până atunci cred că au fost importante. La Uniunea Scriitorilor am ajuns după Revoluție. Liceul l-am făcut la Alexandria. Mă mutasem deja în București când a venit Revoluția. Locuiam în aceeași curte cu unul dintre oamenii de la care am avut foarte mult de învățat – Viorel Știrbu, un scriitor nu foarte cunoscut, dar un om cu totul și cu totul aparte. Scrisese niște monografii ale satului românesc, era din Sălaj, avea o familie foarte frumoasa – doi copii care cântau la pian, la vioara, Sabina și Iuliu. Era o poezie să fii în preajma lor! Viorel Știrbu a fost primul ghid pentru mine în Uniunea Scriitorilor. El m-a introdus în traseul profesional unde am avut întâlnirile care au contat cel mai mult: de pildă, Laurențiu Ulici – care era atunci Președintele Uniunii Scriitorilor, era directorul revistei Luceafărul în anii 90 și apoi a devenit Președintele Uniunii. În perioada imediat după Revoluție era Mircea Dinescu. Laurențiu Ulici era unul dintre foarte puținii intelectuali rasați, autentici ai României de atunci. Era o minte extraordinară. Era un jucător de bridge de mare clasă, româna pe care o vorbea el – deși avea un ușor defect de pronunție – era impresionantă. Își alegea cuvintele astfel încât să nu fie nevoit să pronunțe des sau prea evident „s”, „ș”… și limba română pe care o vorbea el avea cursivitate. Acestea au fost Întâlnirile care m-au marcat. Asupra mea au mai avut influență toate personajele din cărțile pe care le-am citit. Una dintre cărțile care mi-au plăcut foarte mult când eram tânăr a fost „De veghe în lanul de secară”. Salinger. Îmi aduc aminte că personajul Holden face acea călătorie inițiatică. Mi-ar fi plăcut și mie să plec de acasă. Eu nu am plecat de acasă decât la un moment dat când am lipsit niște ore pentru că am fumat… sau nu mai știu ce conflict am avut și nu voiam să mă mai întorc. Dar am revenit, repede. Deci acela a fost singurul meu act de curaj. În rest, am făcut tot felul de drăcovenii, dar nimic important.

Eram atât de naiv încât cred că dacă cineva mi-ar fi spus Trebuie să îți dai viața, ca să fie mai bine, cred că aș fi spus Da

– Cum ai simțit momentul Revoluției? Ce a însemnat pentru tine 1989? Atunci! Nu cum ți l-ai explicat, ulterior.
Pfff… Nu mi l-am explicat în niciun fel. Este cel mai mare eveniment din viața mea. M-a marcat profund, pentru că  atunci am crezut că  România va deveni cea mai simpatizată țară din lume și că va deveni un paradis. De ce?! Avea toate șansele. Era un entuziasm pe care nu îl mai văzusem niciodată. Mă simțeam puternic, eram curajos, am stat în stradă un an și jumătate. În stradă, în fiecare zi.

– Deci, dacă înainte visai să fugi, atunci când puteai să pleci ai ales să rămâi, să stai în stradă.
Am stat în stradă pentru că planurile mele de a pleca nu își mai aveau scop. Eram foarte convins să rămân, acela era locul meu și simțeam foarte mult că pot să fac ceva – ce era nevoie. Eram atât de naiv încât cred că dacă cineva mi-ar fi spus „Trebuie să îți dai viața, ca să fie mai bine”, cred că aș fi spus „Da”. În definitiv erau atât de mulți tineri care mureau în zilele acelea lângă mine… Nu mi se părea că moartea e așa de înspăimântătoare, mi se părea că e înspăimântător să nu faci nimic. Mi se părea înspăimântătoare lașitatea.

– Mai crezi în ideea de a-ți da viața pentru țară?
(N.R.: Oftează)

– …Adică moartea cuiva folosește sau mai degrabă e important să trăiești și să lupți pentru principii? Apropo de naivitatea ta de atunci sau de curajul tău de atunci… te-ai înțelepțit sau ai dat de frică?
Nu știu dacă am dat de frică, nu știu dacă m-am înțelepțit, dar știu că, prin comparație… Am vorbit cu soția mea chiar recent – mă gândeam dacă noi, dacă România ar fi fost în situația Ucrainei, m-aș duce să îmi apăr țara? Răspunsul meu a fost că da. Poate că pare o prostie, dar m-aș duce. De ce aș face asta?! Pentru că mi se pare că țara ta merită o șansă. Și merită șansa pe care tu i-o dai. Mă gândesc că dacă toți ar zice „Nu, nu merită, țara nu merită, pentru cine să mor – pentru ăia”… Nu mori pentru „ăia”, mori pentru țara ta. Dar cred că e o chestiune foarte personală…

– Ce face un corector la Uniunea Scriitorilor?
I se dau în primire paginile întâi și 16 din Luceafărul și paginile de mijloc – 8-9. Aceste reviste se tipăreau la Combinatul Poligrafic, la Casa Scînteii. Se lucra în șpalt, se lucra la linotip. Erau niște domni linotipiști care citeau și scriau foarte mult. În plumb se turna această placă… Era simplu, în principiu, ce făceai acolo, dar orice greșeală era aproape catastrofală, pentru că informațiile țineau de numărul revistei, data apariției revistei, frontispiciul ziarului… pagina de mijloc avea, de regulă, câte un interviu cu o personalitate sau o traducere și mai era pagina de final, unde aveai toate datele de contact. Deci era un job important, dar nu mi l-au dat de prima dată pentru că, deși gramatica mea era destul de bună și cunoștințele mele de limba română m-ar fi ajutat, nu aveam cunoștințe despre ce înseamnă să faci corectură. Și întâmplarea a fost – apropo de oameni care îmi sunt modele și care au avut un Rost, pentru mine – să cunosc acele doamne din departament. Era deja o echipă de trei doamne, când m-am alăturat eu. Dar mai important decât asta era faptul că începusem să fac parte din redacția revistei Luceafărul. Eram un tânăr student în anul întâi la Facultatea de Drept și i-am cunoscut pe cei în vogă atunci: Ioan S Pop, Cristi Popescu – a murit, Dumnezeu să-l ierte – era unul dintre poeții foarte buni, renumișii opzeciști – Daniel Banu, Marius Tupan. Am început să fac cunoștință cu toată acea atmosferă literară și era o stare de efervescență extraordinară. Eu eram un outsider – nu aveam absolut nimic de spus, trebuia doar să tac și să înțeleg ce se petrece. Era o luptă îngrozitoare, erau tot felul de reprosuri – cine a sprijinit propaganda comunistă, care sunt romanele care au rămas la sertar. Abia se puneau bazele Uniunii Scriitorilor din România. Adică… Am fost martor la o mulțime de discuții – pentru mine erau o fereastră deschisă către un alt domeniu.

„Dacă mi-ar fi cerut domnul Ulici să stau la serviciu zi și noapte, cred că aș fi făcut asta”

– Ce salariu avea un corector? Adică ce-ți puteai permite?…
Nu era relevant salariul. Dacă mi-ar fi cerut domnul Ulici să stau la serviciu zi și noapte, cred că aș fi făcut asta. Nu contau banii. Cred că erau salarii foarte, foarte mici. Era un responsabil de număr cel care , cel mai adesea Ion S. Pop. Ioan trebuia să facă echipă cu mine, să avem grijă amândoi de apariția ziarului. Ei bine, nu întotdeauna era așa – el rămânea mult mai tâziu decât mine, dar eu luam acele macarale de ziare cu 250-300 de ziare pe care le distribuiam la chioșcuri. Pe la Piața Romană, la Universitate… Acesta era unul dintre joburile mele. Și domnul Ulici îmi mai dădea niște bani care nu cred că erau  salariu, nici  prime, dar erau niște bani mai așa… cum se spune…

– „La negru”.   
Nu știu dacă „la negru”, „la alb”! (N.R.: Râde!) Erau o apreciere a „căratului de ziare”. Îmi plăcea foarte mult! Eram odată cu Cristi Popescu și Ioan S. Pop și eu căram câte două macarale. Eu eram cel din mijloc – țineam câte două macarale de ziare, ei câte una. Ei, asta era! Eram mai tânăr, mă bucuram să fiu în preajma lor.

„Mi-am dorit foarte mult să fiu jurnalist”

– De la momentul în care ai întâlnit acești oameni al căror condei contează în zona pe care o numim „literatură”, până la cei care fac din condeiul lor o armă, ce s-a întâmplat? Când ai hotărât că vei conta în presă? Ai lucrat la Evenimentul Zilei… Până la momentul în care ai „inventat” Știrile PRO TV, o bornă în raportarea din grilele de televiziune. Ți-ai dorit să fii jurnalist?
Mi-am dorit foarte mult să fiu jurnalist. Tot  corectura de la Luceafarul m-a ajutat! Birourile revistei Luceafărul erau la etajul 1 și exact în perioada aceea Ion Cristoiu pornise Evenimentul zilei. La etajul unu era o cantină în care veneau tot felul de angajați ai Combinatului, dar veneau și foarte mulți ziariști de la Evenimentul Zilei. Sigur, unii erau de vârsta mea, alții studenți, alții mult mai în vârstă decât mine. Am început să intru în vorbă cu ei și uite-așa,  la un moment dat mi-am zis că ar fi extraordinar dacă aș scrie la acest nou ziar. Dar înainte de experiența cu Evenimentul Zilei, tot la sugestia domnului Laurențiu Ulici am început să am niște colaborări la Dreptatea. Am scris de câteva ori la Dreptatea. Am scris în primul săptămânal din România – care se numea Observator. Era condus de un tip – Buruiană din Galați. Am început să scriu niște cronici TV. De ce?! Așa mi-a zis Bucuriană. Mi-a zis „Tu te uiți la televizor, citești ziare, îți place să știi tot, ai putea să scrii niște cronici tv?”. Am zis „Da”. Nu scrisesem în viața mea, niciun rând… Eram foarte bun la compuneri. Dar de la compuneri până la a scrie cronici TV era foarte mult! Acele cronici m-au determinat să încep să citesc despre Televiziune. Am scris, de câteva ori, și se pare că au avut succes. Erau mulțumiți colegii mei de redacție, cei care răspundeau de pagina aceea mi-au transmis. Am scris și pentru Baricada. Era  domnul Potra de la Baricada, îl țin minte și acum! La Dreptatea toată lumea avea opinii… Era o atmosferă pe care nu cred că România o va mai cunoaște curând. Era o deschidere extraordinară – se citea și se scria prost, mult și despre orice. Nu neapărat că acum s-ar scrie mult mai bine, însă printre tonele de prostii de atunci erau și foarte multe idei. Erau foarte mulți oameni noi, foarte multe voci care aveau ceva de spus. Și asta pentru mine era impresionant.

– Atunci ți-ai format scrisul atât de… vizual? Atunci ți-ai format condeiul?
Nu, nici vorbă.

– Scriai prost?
Nu scriam prost, scriam naiv. Acum nu cred că scriu naiv, acum cred că scriu uneori încâlcit și acum scriu vizual pentru că munca în televiziune m-a obligat să fac cunoștință cu câțiva autori la care țin – Marshal McLuhan este unul dintre ei. Eu cred că a fost unul dintre cei mai mari teoreticieni din media. Baudrillard, la fel. Deci, am început să intru și să acumulez cunoștințe mai serioase despre televiziune. Nu aveam de unde să învăț, nu știai de unde să înveți televiziune în România. Singura televiziune era Televiziunea Română. Televiziunea Română era o organizație foarte orală – când am început să cunosc oameni care lucrau acolo, am întrebat „Aveți manuale?” Mintea mea de naiv se întreba pe baza a ce se desfășoară totul acolo, pe baza căror cărți?! Mă gândeam că au niște proceduri… Nici eu nu știam că ele se numesc „proceduri”, dar citind despre redacțiile mari din lume mi-am dat seama că ele nu sunt nicidecum la întâmplare. Deși jurnalismul tv este oral în aparență, el are reguli și o disciplină extrem de stricte și complicate. Nu am găsit aceste lucruri în România.

– Ai aflat aceste lucruri documentându-te sau crezi că ai vazut dintotdeauna intuiția potrivită în domeniul acesta?
Cred că am avut curiozitatea. M-a ajutat foarte mult curiozitatea și m-a ajutat foarte mult faptul că am început să intru în contact cu jurnaliști din marile redacții din lume. Jurnaliști care fie veneau în vizită la București, să scrie, fie ne primeau în redacțiile lor – mai târziu, când am început să lucrez în PRO TV am avut niște îndrumători americani. Erau mai mult pe partea de marketing, dar aveau o anumită structură mentală și aveau foarte bun exercițiul lucrului în redacțiile profesioniste. Ei, atunci am avut eu niște click-uri în cap – mi-a sunat mie că „ceva” nu se învârte corect în redacțiile din România. Redacțiile de televiziune – și acum trec direct la perioada PRO TV – erau, la început, niște copii ale redacțiilor de ziar. Era o mare prostie, pentru că fluxurile sunt complet diferite, funcțiunile sunt complet diferite. Acela a fost momentul în care am spus „Stai puțin! Noi trebuie să facem cu totul și cu totul altceva!” Și a fost și contextul… Când mă refer la „context” spun „oamenii cu care am lucrat”. Sârbu – care era foarte deschis să facă lucruri noi. Prin apariția acestor jurnaliști străini, cred că ne-a împins să gândim și să descoperim singuri ce model este mai bun pentru presa din România. Mă amuză acum când aud tot felul de oameni că spun „vrem să fim BBC-ul nu-știu-cui” sau „vrem să fim CNN-ul”… Sunt prostii, sunt povești. Eu cred că o redacție trebuie să răspundă în primul rând scopului pentru care este ea creată. Despre ce este acesta – ține de televiziune. Este bazată pe sport?! Trebuie să aibă niște funcțiuni care să-i permită să pună în valoare un conținut – cel mai bun – de sport. Este o televiziune generalistă?! Ei bine, atunci trebuie să aibă infrastructura construită în așa fel încât grila de programe să poată cuprinde tot ce cuprinde o televiziune generalistă. Depinde ce proporție au programele în grila respectivă – cât este entertainment, cât este news… Ei, încet-încet am descoperit că, de fapt, e un labirint mai complicat decât cel pe care îl puteam imagina noi. Și primele vizite în redacțiile din lume, inclusiv cea când am zburat prima dată cu avionul, au fost să ne întâlnim la Berlin cu ceilalți colegi de la stațiile afiliate din Central Media Enterprise, de unde făcea parte și PRO TV.

– Înainte de momentul PRO TV, când începeai să devii un jurnalist bun, care e momentul din redacție în care îți amintești că ți-a fost întoarsă o știre? Atunci când nu era la tine puterea de decizie… Nu vorbesc despre cenzură, ci despre decizii editoriale.
Am mai degrabă amintiri legate de lipsa mea de experiență în a acoperi anumite subiecte. Eram în anul I la Facultatea de Drept când m-am angajat la Evenimentul Zilei și evident că m-au pus să „acopăr” tribunalele (N.R.: să relateze știrile importante din domeniul Juridic) pentru că înțelegeam… sau cât de cât măcar aveam vocabularul format. Șeful meu de atunci, primul meu șef, Horia Tabacu – a murit, Dumnezeu să-l ierte… imi pare foare rau Toți oamenii aceștia… Horia Tabacu, Sorin Roșca Stănescu – eu am lucrat cu toți acești oameni. Acum numele lor este repudiat, ei sunt făcuți pilaf… Oriunde te-ai duce, fiecăruia i se găsește câte ceva…

„Dacă nu era Horia Tabacu e posibil să fi avut acum o condamnare, pentru că materialul pe care l-am scris nu era perfect”

– Din cauza publicului sau a lor?
Cred că propensiunea noastră de a judeca oamenii folosind niște comandamente morale ne face să fim extrem de intransigenți cu ceilalți  și foarte toleranți cu noi înșine. Sigur, niciunul dintre cei pe care  i-am enumerat nu e perfect. Absolut niciunul. Nici noi nu suntem perfecți… Sigur, ei, în parcursul lor profesional au făcut tot felul de lucruri discutabile. La momentul acela, eu eram student în anul întâi.  Trebuia să mă duc la tribunal, trebuia să fac niște știri de acolo. Dacă a venit vorba despre Horia Tabacu, trebuie să îți spun că el m-a ajutat – și cu Cristoiu, dar și cu Sorin Roșca Stănescu – să evit un conflict foarte, foarte puternic cu Armata. Am scris, la un moment dat… Am prins firul unei știri, tot prin intermediul Tribunalului. Departamentul Înzestrării Armatei prin ’90 și ceva făcuse un contract uriaș cu Motorola pentru achiziționarea unui număr de echipamente de comunicații, stații, tot felul. Acolo a fost o șpagă uriașă. Uriașă! Eu am prins un fir al poveștii, nu am avut toată povestea. Am publicat. Evident, Armata m-a dat în judecată. Vorbim de 1992 sau 1993 – adică se întâmpla imediat după Revoluție, haosul era generalizat, nu existau reguli, nu exista Justiție. Ei, când s-a trezit Cristoiu cu citația la ziar, l-a chemat pe Tabacu și i-a zis să se descurce. Dacă nu era Horia Tabacu e posibil să fi avut acum o condamnare, pentru că materialul pe care l-am scris nu era perfect. Prinsesem mecanismul, însă documentarea pe care o avusesem eu era șubredă. Materialul a fost publicat, ziarul și eu am fost dați în judecată, iar Horia Tabacu m-a dus până la urmă la un personaj important din Justiție și mi-a spus exact ce am de făcut. Nu am dat nicio erată în ziar, am continuat ancheta și, până la urmă am publicat-o rotund, cu toate datele la dispoziție. Însă față de evenimentul de atunci am puțină strângere de inimă, pentru că cei care mi-au dat pontul au avut foarte mult de suferit – au trecut în rezervă. Nu știu dacă neapărat din cauza informațiilor pe care mi le-au dat mie, dar într-un fel știu că au avut mult de suferit.    

„Pentru o societate încă în formare așa cum era România, cred că Știrile de la ora 5 nu au ajutat foarte mult, dimpotrivă”

– În general, din felul tău de a face jurnalism au avut de suferit oamenii?
(N.R.: Tace)

– Sau au acum de suferit?
(N.R.: Râde!)
Înțeleg foarte bine întrebarea ta și îți spun că aș face acum foarte multe lucruri într-un mod foarte diferit de acela de dinainte. De exemplu, Știrile de la ora 5 – nu sunt un produs cu care să mă mândresc, dimpotrivă! Îmi pare foarte rău că nu am găsit altă soluție atunci. Nu e vorba numai despre mine… E vorba despre o echipă. În Televiziune e vorba de echipă. Asta și apropo de faptul că aș fi fost pe nu știu ce culme… Nu era niciun fel de culme!… Televiziunea se face în echipă, nu este vorba despre unul singur. Nu am hotărât de capul meu, dar – sigur – eram unul care decidea. Știrile de la ora 5 au fost o contramăsură pentru faptul că începusem să pierdem audiență pe acel slot și atunci ne-am gândit  ce să facem… Sigur, aveam și influența americană – înainte de soap-opera de la ora 18.00, în rețelele americane exista un program de infotainment. Ei bine, ne-am spus că putem să facem și noi. Și ce am putut să facem?! Păi România este foarte bogată în știri yellow-press. Și am făcut exact asta! Îmi pare rău! Cred că am fi putut face ceva mult mai bun. Spun că îmi pare rău deoarece pentru o societate imatura, încă în formare, așa cum era România, cred că acest program nu a ajutat foarte mult, dimpotrivă!

– Dar de ce nu te-am putut depăși? Acum ai plecat, ești departe, în Noua Zeelandă și noi aici am rămas cu Știrile de la ora 5, la fel. Bine, în HD… De ce după atâta vreme de la acel concept asupra căruia ai decis, România nu a inventat altceva?
Îmi e greu mie să îți răspund acestei întrebări. Eu sunt convins că întotdeauna, dacă există și o altă ofertă, îți poți crește și educa și un alt tip de public. Probabil că aceasta e rețeta facilă… Dar sunt convins că există cu totul și cu totul alte rețete, mult mai spectaculoase, care ar prinde și la publicul român. Publicul român nu este neapărat un public needucat, nu este un public care să nu poată fi atras cu lucruri mai deștepte. Există în România – îți spun, pentru că am fost de curând – o clasă de mijloc educată și complet urbanizată, foarte capabilă să trăiască în orice colț din lumea asta. Oamenii aceștia nu se văd, nu se aud. Nu cred că sunt consumatori ai Știrilor de la ora 5, dar cred că s-ar bucura dacă ar exista un demers mai adecvat tipului lor de gândire și de personalitate. Ca să faci asemenea investiții îți trebuie, în primul rând, foarte mult drive. Și trebuie întotdeauna să descoperi lucruri noi. Mai mult decât atât, redacțiile care lucrează acum în România lucrează exact după tipicul pe care l-am implementat noi la PRO TV. Nu mai există nimic nou de atunci. A existat o singură perioadă în care Realitatea TV, fiind un canal cu totul și cu totul de știri – a pus joburi noi în nomenclatorul de funcțiuni din România, pentru redacțiile de televiziune, pentru că a inventat funcțiuni noi. Dar trebuie să fiu foarte cinstit și să îți spun contribuția mea este minoră pentru că nu eu am inventat acele lucruri. Le-am văzut în alte redacții din străinătate și le-am aplicat în România. Mă refer, de exemplu, la ceea ce se numește Newsdesk. Newsdesk-ul este inima unei redacții de știri. Are câteva funcțiuni foarte importante, de la prelucrarea informațiilor până la ordonarea lor. Fără newsdesk nu poate exista acest tip de televiziune. Unul dintre cele mai spectaculoase personaje care pot exista într-o redacție de știri este cel care conduce newsdesk-ul. Ei, nu știu câți directori de știri acordă importanță, în momentul acesta, acestui personaj care este „șeful desk-ului”. Șeful desk-ului este mai important și decât redactorul-șef, și decât cel mai important prezentator de știri, el este vedeta! Lucrurile acestea însă probabil că sunt cunoscute de un număr foarte mic de oameni…

– Cum ai ajuns la PRO TV?
La PRO TV am ajuns de la TELE 7 ABC. După Evenimentul Zilei am plecat la un ziar care se numea Ultimul cuvânt – era o investiție uriașă pentru România de atunci. Era un ziar făcut de niște… șmecheri. Dar atunci am cunoscut un jurnalist francez cu origini românești, Vladimir Ivanov, care a venit în România și era redactorul-șef al acestui ziar. El a venit împreună cu alți doi jurnaliști – unul din Israel și unul din Anglia. Ei bine, de la oamenii aceia am învățat foarte mult!

– Dar cum ai ajuns în contextul de a lucra pentru acești oameni „șmecheri”, așa cum îi numești?
Evenimentul Zilei s-a rupt și au plecat foarte mulți dintre cei din redacție. A plecat Sorin Roșca Stănescu – era redactorul-șef adjunct, mâna dreaptă a lui Cristoiu. Au plecat opt sau nouă reporteri. Erau ceea ce se numea atunci „reporteri speciali” – erau niște denumiri atât de caraghioase: toți eram… unii „mai speciali” decât alții. Am ales să plec pentru că mă atrăgea noutatea;  la Evenimentul zilei erau niște doamne dactilografe care băteau la mașină textul de pe ciorna . Încă se bătea la mașină atunci. Și se făcea o coadă… ca la pâine. Așteptai să îți termine doamna dactilografă de bătut la mașină, apoi te duceai la șeful de secție care  dădea un titlu, un supratitlu… Apoi apărea textul în ziar – dacă apărea ca era concurenta mare! Ei bine, Ultimul Cuvânt, acest ziar, a venit cu o redacție complet digitalizată. Au fost primele calculatoare pe care le-am văzut! Niște Mac-uri… În plus, sediul acestui ziar era în fostul Complex de Sănătate de pe Strada Șerban Vodă și țin minte că aveam piscină și cantină. Cum să nu plec?! Experiența la Ultimul cuvânt a durat cam un an – cred că au spălat niște bani, nu știu ce au făcut…. Nu cred că au avut intenții serioase cu acel ziar, dar publicația a apărut în niște condiții tipografice extraordinare – era un ziar color… Iar echipa era foarte bună! Ăștia plăteau niște salarii incredibile. Cred că atunci aveam salariul 800 sau 1.000 de dolari. Era uriaș! Vorbesc despre 1993-1994… Erau o grămadă de bani… Nici nu aveam ce să fac cu ei, pentru că plecam dimineața la redacție și mă întorceam seara. Nu era nimic gătit acasă – trebuia să mă duc să cumpăr ceva. Abia apăruseră niște conserve de carne de la niște indieni prin Drumul Taberei, unde stăteam eu.

– Îți formasei familia atunci?
Nu. Atunci aveam o perteneră care lucra la același ziar, la departamentul de DTP. Și de-asta spun că nu gătea nimeni acasă, pentru că amândoi eram la redacție.

– Hai să revenim la presă. Am rămas înainte de Tele 7 ABC.
De la Ultimul cuvânt am mers la Tele 7 ABC, care a scos la concurs posturi. În redacția de la Ultimul Cuvânt l-am cunoscut pe Vlad Petreanu. Eu am fost reporter, șef de secție, după care Vladimir Ivanov mi-a spus că vrea să fiu redactor-șef adjunct. La câteva luni mi-a spus că trebuia să fiu responsabil de ziar, în fiecare zi – era un job mult peste puterile mele… fizice. Atunci și-a dat seama că îi mai trebuie un redactor-șef adjunct și i l-am recomandat pe Vlad Petreanu. Îl cunoscusem în redacție, venea de la ziarul Azi. Cine venea de la ziarul Azi și de la Dimineața era dintr-o dată exclus, pentru că erau considerați FSN-iști, comuniști. Dar Vlad Petreanu mi s-a părut mie că este un tip deștept. Nu m-am înșelat, și acum cred că este un tip deștept! Era un tip valoros, scria foarte bine. L-am propus pe el.

– Ai fost tu șansa lui?
E mult spus. Cred că ce știam noi atunci să facem ne-a ajutat foarte mult, mult mai mult decât relațiile personale. M-am gândit la Vlad atunci pentru că Vlad realmente era valoros. Era un jurnalist foarte bun. Sigur… cu vederi de stânga – ceea ce pentru mine era de neconceput, dar știa ce vorbește. După ce ziarul a căzut, Vlad s-a dus la Tele 7 ABC, mi-a spus că se organizează un concurs, la care m-am prezentat, la Departamentul de Investigații și Anchete. Am luat acel concurs, dar nu m-au mai chemat niciodată la serviciu. I-am telefonat lui Vlad să-l întreb dacă știe ceva și mi-a spus că nu se mai face acel departament. Dar tot Vlad mi-a spus, la un moment dat, „Vezi că sunt unii pe Bulevardul Pache Protopopescu, Canal 31, care vor să-și facă și ei o televiziune”. Și într-o zi am luat tramvaiul și m-am dus până acolo. Îmi aduc aminte că la poarta blocului aceluia turn era un câine – nu puteai să treci de el. Era un „bolovan” care păzea ușa și în spatele lui un bodyguard. Am întrebat dacă acolo e un post de televiziune. „Aici nu e niciun post de televiziune, dar e la etajul unu”, mi-a răspuns. „Bă, al dracu’, da’filosof te-ai făcut”, mi-am zis în sinea mea. CV-ul meu pentru timpurile acelea arăta suficient de bine și, după ce am urcat am vorbit cu un tip care se numea… Andrei Boncea. Eu m-am dus foarte stăpân pe mine: „Eu sunt Sergiu Toader, am lucrat aici, aici și aici, am un CV și aș vrea să mă angajez, dacă aveți nevoie”. Și am continuat, tot eu: „Dar dumneavoastră unde ați lucrat?” – deși era mult mai tânăr decât mine. Adică… îi știam pe toți cei care lucrau în marile redacții, dar el nu era nicăieri. Și m-a spus că a lucrat la Bursa sau la Economistul, nici nu mai rețin. Andrei a zis „Da, sigur, vino de mâine la serviciu!” Nu cred că am vorbit despre bani atunci, dar cred că i-am cerut un salariu foarte mare. A zis „Da” și din momentul acela a început aventura mea la PRO TV.

„Apariția PRO TV a fost nu numai Everestul lui Sârbu, ci și momentul lui de geniu”

– Dar la cât timp după întâlnirea ta cu Andrei Boncea a început să conteze PRO TV-ul?
Cred că PRO TV a început să conteze înainte de a se lansa pe piață. Proiectul pe care îl avea și pregătirile pe care le-a făcut Sârbu erau speciale. Nu uita, el încercase foarte multe tipuri de asocieri. La un moment dat a fost implicat Țiriac, pe vremea Canal 31. Cred că asocierea cu  Lauder, cu Central Media Enterprise a fost de foarte bun augur și pentru Sârbu, dar și pentru România, pentru presa din România. Ei au venit cu ceea ce noi nu aveam – au venit cu know-how. Dar, mai mult decât atât – au venit cu o altă abordare , cu o alta mentalitate despre ce înseamnă să faci presă. Adică noi cred că eram niște comuniști în derivă – așa crescuserăm. Eram foarte închistați, eram foarte suspicioși, nu prea știam noi cu ce se mănâncă presa atunci – ca să fiu foarte sincer. Cred că nici acum nu știm și cred că acum nici cei de afară nu mai știu cu ce se mănâncă presa. În orice caz, ne doream foarte mult să facem presă, dar cred că puteam foarte puțin. Iar PRO TV a început să conteze din momentul în care Sârbu a lansat proiectul. Îți dai seama că la un asemenea proiect au venit cei mai buni, cei care aveau CV-uri compatibile cu ceea ce se întâmpla acolo. Sârbu a venit cu infrastructura tehnică din TVR, a adus toți inginerii – buni profesioniști, la nivelul la care era atunci România. Însă îmi aduc aminte că toată partea tehnică, toată partea de infrastructură a fost supervizata de niște ingineri englezi care au lucrat cu românii care erau deja acolo, aduși de Sârbu din TVR. De asemenea, jingle-urile – muzica a fost comandată la o casă de producție din America, la Gary Music Production, parca! Îmi aduc aminte și acum: când am auzit primele jingle-uri de la PRO TV s-a făcut liniște în toată redacția. Era pentru prima dată când noi – niște români, niște copii adunați de prin niște redacții auzeam o altfel de muzică. Începeau știrile! Americanii ne spuneau, tot timpul: „Începe show-ul! The show is on… Aceasta e atitudinea!” Sârbu era foarte convins de faptul că noi avem o misiune. Misiunea era să facem o Românie modernă. Și mai mult decât atât: să îndepărtăm griul și cenușiul din viața românilor. România arăta foarte rău atunci, în acei ani. Foarte rău! PRO TV, prin strălucirea lui părea o excrescență, o gâlmă pe corpul României – nu se pupa cu nimic. Era strălucitor, avea identitate vizuală, muzică… Tot ce făcea îți rămânea în minte.

– Crezi că PRO TV a fost Everestul din cariera lui Sârbu? Dacă e să ne uităm la ce se întâmplă în prezent cu proiectul său media, sau de la momentul în care a început să nu mai fie atât de inspirat, parcă nu mai regăsim același geniu media…
Privindu-l din exterior, eu cred că acela a fost momentul lui de geniu. Probabil că pentru el, personal, au fost alte momente mult mai importante – acelea în care a devenit CEO-ul acestei mari companii de media. Ceea ce a fost o mare performanță – cred că a fost primul român într-o funcție atât de importantă la nivel media în Europa. Sârbu avea anvergura unui jucător regional, atunci. În legătură cu apariția PRO TV, cred că acela a fost nu numai Everestul lui Sârbu, ci și momentul lui de geniu. A fost extrem de inspirat și a știut exact ce face – sau, cel puțin, așa ne-a dat senzația. L-am văzut pe parcurs, în decursul anilor, nesigur pe el. L-am văzut de foarte multe ori în situații-limită, dar cel puțin cu lansarea PRO TV părea că știe ce face.

„Îmi pare foarte rău că, prin ce a făcut ulterior, Sârbu le-a dat ocazia unora să arunce cu foarte mult noroi în ce a făcut și în ce este el”

– Crezi că ar fi fost mai bine dacă Adrian Sârbu și-ar fi oprit legenda la momentele sale de glorie? Fără îndoială căpătase relaxarea financiară… Ar fi fost mai bine decât să existe un Aleph News pe o poziție neofertantă în grila de programe? Un proiect incert, cu asocieri nesigure… Ceea ce s-a dorit a fi „jucăria nouă a lui Sârbu”, chiar și prin felul în care arată decupajul emisiunilor nu a performat pe măsura așteptărilor…
Nu știu dacă ar fi trebuit să se oprească, dar cred că ar fi trebuit să își prezerve cunoștințele și, mai ales, contribuția extraordinară pe care a avut-o la apariția televiziunii moderne în România. Cunosc foarte puține lucruri despre Aleph TV, m-am uitat de câteva ori, nu găsesc noima profesională a acestui proiect – probabil că o știe el. Cred că dacă și-ar fi conservat mai bine mantia PRO TV, acum ar fi fost privit cu alți ochi. M-a întristat să văd tot felul de oameni vorbind foarte urât despre el. Știu, are un stil îngrozitor de lucru cu angajații – nu intru în această „bucătărie” pe care o cunosc, am trăit-o și eu – probabil că lucrurile au devenit și mai neplăcute, cu timpul. Însă contribuția lui la dezvoltarea televiziunii moderne din România nu cred că i-o ia nimeni. Îmi pare foarte rău că, prin ce a făcut ulterior, le-a dat ocazia unora să arunce cu foarte mult noroi în ce a făcut și în ce este el.

– Hai să ne imaginăm împreună manualele de jurnalism de peste zece ani. În dreptul numelui lui Adrian Sârbu vor scrie „geniul media care a inventat televiziunea modernă în România” sau „omul de afaceri care a dat greș cu un proiect media”? Ce va fi relevant peste 10 ani despre Sârbu?
Depinde cine scrie acea Istorie. Dacă aș scrie eu, aș alege să scriu că este creatorul Televiziunii Moderne din România.

– Și dacă vor vehicula această legendă studenții de la Jurnalism de peste zece ani? E doar un exercițiu de imaginație, apropo de ritmul în care merge România…
Probabil vor scrie ceea ce au trăit ei – că este un vechil medieval, patron de televiziune, care nu are niciun pic de respect nici față de meseria pe care el o promovează și nici față de oamenii cu care lucrează. Dar ar fi foarte trist… Ar fi ceva foarte, foarte trist dacă ar rămâne doar asta!

– La PRO TV erai jurnalist sau erai lider? Cum te-ai simțit?
Am început ca jurnalist și am sfârșit ca lider. (N.R.: Râde!) Foarte simplu. M-a ajutat faptul că aveam experiență mai mare decât ceilalți colegi, diversă. Scrisesem mai mult, dar nu lucrasem cu camera niciodată. La PRO TV am întâlnit un cameraman tânăr, un tip foarte simpatic și bun fotograf. Și el pusese mâna pe cameră recent… de la el am început să învăț câte ceva despre televiziune, despre cadre, despre montaj. La montaj erau câțiva studenți de la IATC, de la Film. Atunci l-am cunoscut, de exemplu, pe Eugen Ciocan, un foarte bun regizor de documentare și o un tip foarte interesant. Prezența americanilor în acea redacție, manualele pe care le-au adus ne-au ajutat foarte mult în ceea ce privește decuparea știrilor.

„Tot ce se întâmplă în televiziune, inclusiv în timp real este regie”

– Aveai relaxarea faptului că îți permiteai greșeli?
Evident. Îmi permiteam greșeli pentru că nu știam aproape nimic. Când nu știi nimic nu mai ții cont că greșești sau nu. Pur și simplu… greșești. Îți dai seama apoi că greșești, dacă ajungi la un nivel de cunoștințe care să îți permită să îți observi acțiunile și prin intermediul greșelilor pe care le faci. Dacă nu, rămâi… simpatic și spui „nu am greșit niciodată”. Da, am făcut extrem de multe greșeli.

– Acela a fost momentul în care ai început să nu mai ai timp? Mitul despre tine e că întotdeauna ajungeai dimineața în redacții și plecai seara, foarte târziu… Sunt curioasă când a început „boala” asta.
A început exact la PRO TV. În momentul când am devenit directorul știrilor și fiind și control freak mi-am dat seama că trebuie să știu exact tot ce se întâmplă și tot ce apare pe ecran. De atunci am rămas foarte, foarte mult timp în redacție. Îmi organizasem timpul astfel încât să pot să am ședințele de sumar și apoi să verific ce iese pe post. Deci obiceiul de a vedea exact cum decurge o zi l-am dobândit acolo, nicidecum în redacțiile de ziar. În tot acest timp mi-am dat seama că programul de televiziune semăna foarte mult cu un spectacol de teatru. Mi-am dat seama din lecturile de dinainte și din faptul că îmi plăcea foarte mult să merg la teatru. Dacă la teatru se montează o piesă și ai nevoie de repetiții și de regizor și ai timp să lucrezi la detalii, la televiziune nu prea ai timp pentru detalii. Întotdeauna încercam, împreună cu colegii de redacție, să avem un fir epic al zilei. Această idee nu mi-a venit de la teatru, ci tot din redacțiile din străinătate. În redacțiile din străinătate se întrebau, tot timpul, „Care este main story? Despre ce vorbim astăzi?” Înseamnă că asta se traduce într-un predicat de comunicare! M-am întrebat cum comunicăm acest main story și ce punem lângă el. Așa am început să construim sumarele. Construcția sumarelor – ședințele de sumar le-am practicat foarte mult și la ziar. La ziar am fost de câteva ori la ședința cu Cristoiu – țin minte că odată m-a trimis Tabacu –, pentru că acolo intrau numai șefii de secție, iar eu la Evenimentul Zilei nu am fost șef de secție. Dar ordinea aceasta în gândire m-a ajutat pe mine să pot să îi dau fiecărei zile o însemnătate aparte. Nu exista să spună cineva „Pe domeniul meu nu s-a întâmplat nimic”. Fiecare om are cel puțin 10 povești. 5 nu ne interesează, 3 nu sunt bune, pe una nu putem să o dăm. Dar una este strălucitoare! Așa am gândit!

– Pentru că ai făcut asemănarea cu teatrul… În teatru e și multă ficțiune. Câtă ficțiune este în regia unei zile la știri?
Nu știu dacă există foarte multă ficțiune la știri, dar există foarte multă regie în regia unei zile la știri, pentru că nimic din ceea ce se întâmplă pe ecran nu este imediat, nu se întâmplă „acum”. Se dă senzația că se întâmplă „acum”, dar întotdeauna „s-a întâmplat”, întotdeauna informația a fost prelucrată, întotdeauna ceea ce am transmis sau tocmai transmitem în direct a fost deliberat și a fost stabilit dinainte. Cine spune că este altfel, înseamnă că lucrează în altă parte, nicidecum în televiziune. Deci tot ce se întâmplă în televiziune, inclusiv în timp real este regie. Tu ai înțeles exact ce vreau să spun – nu înseamnă că dacă asistăm în direct la un schimb de focuri sau la faptul că un fluviu rupe un dig este regie. Nu! Eu vorbesc despre relatările reporterilor și ce prezintă programul de știri al unei televiziuni.

– Cum s-au văzut Știrile PRO TV la Gogoșari?  
(N.R.: Râde!) Din momentul în care Sică a devenit „mare domn la București”, veștile au circulat destul de greu, nu prea știau cei de acolo, cei care mai rămăseseră la țară, cu ce mă ocup exact, dar știau că lucrez în presă. Îmi văzuseră semnătura în ziar, în Evenimentul Zilei, însă de când m-am mutat la PRO TV, pentru că nu mai apăream nicăieri, deși auziseră că lucrez la PRO TV erau foarte contrariați. „Da’ ăsta nu apare nicăieri, la ce lucrează el acolo la PRO TV dacă nu apare niciodată?! Apar toți, numai el nu!” Întâmplător, unul dintre reporterii care apăreau pe ecran avea o rudă undeva în zonă și lumea zicea „Uite, și a lu’ ăla apare și el care zice că e director, nu apare!” Cam acesta era mitul lui Sică de la PRO TV, care lucrează la PRO TV dar, de fapt nu știm dacă e chiar așa pentru că nu-l vede nimeni la televizor.

– Între timp, puteai să te duci la Gogoșari și iarna? Se schimbaseră condițiile acolo? Fiind director, „mare domn la București” ai făcut ceva în amintirea copilăriei de acolo?
Ca orice stupid care nu își prețuiește copilăria, în momentul în care am intrat în redacție a dispărut copilăria, au dispărut amintirile și, prin urmare a dispărut și interesul meu pentru Gogoșari. Bunicii s-au prăpădit, la fel și multe dintre rude și am fost la înmormântări, la evenimente de familie, însă nimic din fantasticul locului de atunci nu mi-a mai revenit. Pur și simplu, Gogoșari a dispărut! A revenit, în schimb, acum…

„Nu am fost niciodată prieten cu Adrian Sârbu”

– Dar în perioada în care ai condus Știrile PRO TV ai fost prieten cu Sârbu? Ești prieten cu Adrian Sârbu?
Nu, nu am fost niciodată prieten cu Adrian Sârbu. Nu sunt nici acum. Nu cred că am fi avut vreo relație de amiciție vreodată. Am lucrat – uneori bine, alteori prost…

– Ai fost întotdeauna „angajatul lui Sârbu”, nu și prietenul lui, în perioada aceea?
Am fost întotdeauna angajatul PRO TV. Dacă PRO TV era al lui Sârbu, înseamnă că da, am fost angajatul lui Sârbu.

– Când nu a mai fost interesant PRO TV pentru tine?
PRO TV a avut o campanie extraordinară, agresivă – „Generația PRO”. Generația PRO ar fi trebuit să fie o generație care să dea României strălucire și coerență. Mi-am dat seama că nimic din ceea ce ar fi trebuit să fie Generația PRO – dar nici măcar programul de televiziune care se numea așa – nu avea aceste atribute. Au fost primele dăți când am început să îmi pun semne de întrebare, deși ele începuseră să îmi încolțească în minte în câteva ocazii. Ocazii în care PRO TV ar fi trebuit să aibă o anumită atitudine față de ceea ce se întâmpla în România. Repet, atunci se blocau șosele, veneau mineri, România era pusă la un zid stupid, aveam niște lideri politici complet incoerenți care nu știau încotro să ducă țara. Aveam și o presiune îngrozitoare din partea Occidentului care aștepta de la noi să facem ceva, dar noi nu știam nici cum să facem și nici ce să facem. România era o țară a oamenilor încolțiți. Se închideau întreprinderi de mii de oameni și angajaților li se spunea doar că li se vor desface contractele de muncă, fără alternative. Li se spunea, pur și simplu, la 40, 45, 50 de ani, că nu există alternative. Și ei blocau drumurile, începeau să vandalizeze… Și, în timp ce li se spunea că nu există alternative, se fura pe rupte. Asta era România acelor ani! Iar PRO TV cred că ar fi trebuit să facă mai mult pentru România acelor ani.

– Și de ce nu a făcut?
Eu cred că au fost momente în care nu a putut și cred că au fost momente în care nu a vrut, pur și simplu. Nu a vrut pentru că PRO TV trebuia să își conserve niște privilegii. Nu a putut – pentru că probabil că nu a sesizat care erau cu adevărat momentele importante în care ar fi trebuit să intervină.

– Dar crezi că organismele media private au datoria aceasta de conștiință față de țara în care emit?
În mod sigur! Eu nu cred în sloganurile cu „spunem adevărul… adevărul este cel care ne conduce…” Acestea sunt niște lozinci stupide care fac parte din propaganda oricărei redacții. Nu înseamnă că eu neg că orice redacție trebuie să redea informația bazată pe fapte, însă faptele au foarte multe fațete. Aceste fațete trebuie să înglobeze politica editorială a acelei televiziuni. Modul în care acea televiziune, prin politica editorială redă aceste fapte exprimă un tip de adevăr. Nu tot adevărul pe care îl exprimă o televiziune este conform cu faptele din realitate. Uneori nu se poate – este imposibil să redai în plenitudinea lor niște fapte întortocheate! Mi se pare că este important ca întotdeauna să acționezi cu onestitate și, la sfârșit demersul tău să fie cel care este și bazat pe adevăr, și onest.

– Datora ceva PRO TV românilor?
Datora promisiunea pe care le-a făcut-o, anume că va moderniza România și faptul că generația pe care trebuia să o crească va fi cea care va salva România. În principiu nu cred că datora nimic, ba dimpotrivă… Sloganul de marketing care a fost extraordinar „Te uiți și câștigi” cred că a avut o altă conotație în mințile românilor – a însemnat că dacă nu faci nimic, poți să câștigi niște bani. Nu știu cât este glumă și cât adevăr în această interpretare a sloganului care a luat mințile foarte multor români. Pe unii i-a îmbogățit – s-au dat niște bani acolo. Dar mă tem că le-a hrănit multor altor români niște speranțe deșarte așteptând ca, la un moment dat, cineva sau ceva să le bage niște bani în traistă doar pentru că se uită la televizor.      

– Ce îți amintești despre tine din acea perioadă, de dincolo de redacție? Mai aveai pasiuni, timp? Îți mai aparțineai?
Nu îmi mai amintesc absolut nimic! Petreceam extrem de mult timp în redacție. Țin minte că odată nu am avut nicio zi liberă, timp de 6 luni. Am mers încontinuu la redacție. Nu am făcut sport, nu am participat la evenimente de familie, nu făceam absolut nimic altceva. Apoi, când aveam un weekend liber – foarte, foarte rar – mă duceam undeva în țară. Îmi plăcea foarte mult să călătoresc în România. Îmi plăcea foarte mult să vorbesc cu oamenii. Mie îmi plac oamenii, îmi place să aflu povești, îmi place să învăț! România e complexă – păcat că nu o putem cunoaște în toată splendoarea ei, fiind mereu ocupați cu altceva. Nu spun asta doar pentru că am plecat din țară și păstrez o imagine idilică, ci pentru că eu cred că România este foarte bogată cultural.

– Povestește-mi ultima zi la PRO TV.
Nu mai țin minte exact… Îmi amintesc doar că înainte cu câteva zile de a pleca m-a invitat Sârbu… Nu a înțeles niciodată de ce am plecat. Lucrasem împreună totuși niște ani…

– A simțit Sârbu plecarea ta ca fiind o trădare?
Da, în mod sigur da. Și probabil că și-a imaginat că sunt un mare idiot. Dar eu asta am vrut să fac atunci. Nu regret o clipă că am plecat, dimpotrivă – cred că ar fi trebuit să plec puțin mai devreme. Dar da, am vorbit atunci cu Adrian Sârbu, mi-a urat succes, mi-a spus că nu înțelege exact care este demersul meu, mi-a spus „la un moment dat, te vei întoarce”… Nu plecam „de la un job” – eu acolo nu aveam „un job”, era o pasiune. Plecam de la o pasiune în care îmi puneam toată energia și toată puterea către ceva foarte incert, foarte nesigur, într-o țară pe care nu o vizitasem și în interiorul căreia nu aș fi avut loc, la început, decât fie la stația de benzină, fie undeva la taximetrie sau spălat vase. Terminasem Facultatea de Drept – nu am profesat niciodată, știam că nu mă ajută diploma… Iar ultima zi la PRO TV pentru mine nu a însemnat decât întâlnirea cu Noua Zeelandă. Tot ce ținea de PRO TV se încheiase demult…

– Când ai plecat din PRO, ai lăsat în urmă cățelul cel mare cu paznicul „filosof”? Mai era ceva din „lumea dintâi” sau practic părăseai o cu totul altă lume față de cum era când ai descoperit-o? Ai simțit că ți-ai părăsit „opera”, plecând?
(N.R.: Râde!)
Da, am simțit. Această imagine a acelui dulău care păzea intrarea m-a urmărit foarte mult timp şi ţin minte cum, în decursul anilor, s-au schimbat cu totul curtea şi interiorul acelui turn. Dar s-au schimbat şi oamenii, şi redacţia… A apărut Cantina, au apărut programele traduse, a apărut şi Seinfeld şi camera tehnică de la subsol. Deci totul s-a transformat şi fizic, şi pe ecran, în acelaşi timp.

Revino alături de Money.ro pentru partea a doua a interviului în care Sergiu Toader prezintă detalii din culisele Realitatea TV, cel mai ambițios proiect media de știri construit de Sorin Ovidiu Vîntu.

UPDATE: Citeşte aici continuarea interviului: SERGIU TOADER: „Schisma Realităţii TV reprezintă una dintre bolile României: Securismul

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed