PAULA IANCIC: „Fiecare rol, la vremea lui”

A urcat pe aceeași scenă cu Jonas Kaufmann, Diana Damrau, Vittorio Grigolo, Alex Esposito… Cu toate acestea, pentru ea „acasă” este Opera Națională Română din Timișoara. Soprana Paula Iancic vorbește pentru Money.ro despre spectacole, scena internațională dar și șansa unor Mari Întâlniri.

– Cum ai descoperit muzica?
Reproduceam muzica pop pe care o auzeam la televizor, ca aproape oricare alt copil. În familie nu prea se cânta, dar în preajma sărbătorilor de iarnă aveam un ritual de a învăța și cânta colinde cu mama. Mi-a plăcut dintotdeauna cântul vocal, chiar dacă pentru început am ales pianul.

– De ce ai ales pianul, ce te fascina la acest instrument?
Poate o să vi se pară amuzant, dar am ales pianul datorită filmului de animație „Tom și Jerry”. Eram fascinată de episoadele în care Tom cânta cu ușurință la pian, însă am realizat repede că pentru a ajunge o pianistă desăvârșită este nevoie de multe ore de studiu temeinic și neîntrerupt. Cred că am preferat să-mi trăiesc din plin copilăria, nu am fost dispusă să fac un asemenea sacrificiu. Studiam în permanență, însă simțeam că pianul nu este vocația mea.

La acel moment din copilărie, cine a jucat cel mai important rol pentru decizia ta de a urma muzica?
Singură am ales muzica, iar părinții și bunicii m-au susținut, însă fără a crede că muzica ar putea deveni o ocupație permanentă, ci mai mult din dorința de a încuraja un hobby, o pasiune. 

– Pentru că mi-ai făcut confesiunea despre pian… Copiii care studiază muzica, mai au timp pentru copilărie?
Depinde. Un copil cu adevărat pasionat de un instrument nu va simți niciodată corvoada studiului și orele în care s-ar putea distra cu colegii și prietenii. Pentru el jocul îl reprezintă studiul. Avantajul de a studia arta cântului vocal este că ai timp și pentru alte activități, dar pentru a cânta vocal ai nevoie în primul rând de un auz muzical foarte bun și un timbru vocal special.

– Când ți-ai dat seama că drumul virează serios spre canto clasic?
În clasa a IX- a aș fi vrut să studiez jazz și muzică ușoară, însă profesoara mea de pian, doamna Marinela Tudoran, mi-a sugerat secția de canto clasic. De îndată ce am luat contact cu muzica de operă am simțit că acesta este drumul pe care trebuie să-l urmez, a fost dragoste la prima vedere.

– Cine a fost prima persoană care a avut încredere în vocea ta?
Prima mea profesoară de canto clasic, doamna Felicia Fleter, a fost cea care a crezut cu toată inima în calitățile mele. Ea a fost cea care mi-a trezit interesul și mi-a susținut entuziasmul de a continua pe acest drum.

– Ce înseamnă pentru o adolescentă să studieze canto clasic, să își dorească o carieră de soprană, în timp ce foarte mulți tineri din aceeași generație ascultă muzica așa-numită… comercială?
De gustibus non est discutandum, fiecare tânăr alege ce muzică îi place, deși cred că gusturile se mai schimbă, se mai educă. Eu m-am regăsit în profunzimea muzicii de operă, deși sunt o mare iubitoare de rock clasic, de jazz, blues, soul, pop. Fiecare gen muzical reprezintă o cultură în sine, între om și muzică există o prietenie strânsă, așa că spune-mi ce muzică asculți, ca să pot intui ce fel de persoană ești.

– Care este scena pe care ai visat să cânți dintotdeauna?
Nu am neapărat o preferință, orice colaborare cu o operă importantă ar reprezenta un dar, o încununare a talentului și o oportunitate de a sensibiliza și de a încânta publicul. 

O carieră internațională ține foarte mult de șansa de a avea un manager influent”

– Ai vizat străinătatea? De fapt, mai poate fi vorba ca un artist să aibă doar” o carieră în plan național?
O carieră internațională ține foarte mult de șansa de a avea un manager influent. Astăzi poți câștiga concursuri și să faci audiții excelente, însă nu există certitudinea că vei fi angajat imediat. Desigur că m-aș bucura să fiu invitată în străinătate, însă mă bucur că sunt angajată a Operei Naționale Române din Timișoara, unde există un colectiv sudat, profesionist, unde pot da naștere personajelor de operă pe care le iubesc.

– Ai împărțit scena cu Jonas Kaufmann, Diana Damrau, Vittorio Grigolo, Alex Esposito… Povestește-mi câte ceva despre aceste Mari Întâlniri.
A fost un privilegiu să împart scena cu mari voci și personalități, am învățat foarte multe lucruri care astăzi mă ajută să înțeleg mai bine abordarea rolurilor, dar și relația cu partenerii de scenă. Micile amănunte, pe care poate publicul nu le percepe întotdeauna, sunt cele care fac ca un artist să fie complet: o pronunție bună, o frazare elegantă, culorile diverse ale vocii în funcție de text și modulațiile din partitură, asta am învățat de la majoritatea marilor cântăreți. 

– Care este rolul pe care acum îl consideri perfect pentru tine?
Violetta Valery din „La Traviata” de Giuseppe Verdi este un personaj profund și complex, o provocare din punct de vedere vocal, dar care la final îmi dă satisfacția artistului împlinit.

– Dar cel pentru care nu ești pregătită, încă?
Este o listă întreagă, fiecare rol la vremea lui, vocea și maturitatea vor decide când voi aborda roluri precum Cio-Cio-San sau Aida.

Este greu de spus încotro se îndreaptă regia de operă”

– Opera a devenit foarte… cinematografică. Din punctul tău de vedere, ce se va mai inventa” în producțiile noi astfel încât genul să nu ajungă niciodată perimat?
Este greu de spus încotro se îndreaptă regia de operă. Sunt de acord cu inovațiile, atâta vreme cât se respectă subiectul operelor și cerințele compozitorilor. Din păcate există și regizori care nu cunosc complet libretul sau contextul în care au fost create capodopere operistice și atunci rezultă inadvertențe între soliști și dirijori și chiar inconfort psihic și vocal. Am fost martora multor experimente nereușite a regiilor de operă, dar am trăit și bucuria unor regii clasice de excepție. Sper doar ca modernismul să nu mai însemne mutarea acțiunii din Aida în Al Doilea Război Mondial, ci relațiile dintre personaje și scoaterea în evidență a trăirilor umane în toată splendoarea lor să primeze.  

– Care a fost cel mai frumos spectacol din cariera ta de până acum?

Fiecare spectacol e diferit, pentru mine toate spectacolele sunt speciale și importante, descopăr de fiecare dată aspecte și caracteristici noi ale personajelor cărora le dau viață.

– Spuneam că acasă” este Opera Națională Română din Timișoara. Care este legătura ta cu această scenă?

Timișoara este ACASĂ pentru că aici am pășit pentru prima dată pe o scenă de operă. Regretatul maestru Corneliu Murgu este cel care mi-a oferit șansa de a cânta aria O mio babbino caro la numai 17 aniîn cadrul unei gale care a avut loc în Parcul Rozelor. Am fost invitată ulterior să fac parte din distribuția spectacolului Țara surâsului de F. Lehár, însă fiind încă în liceu nu am putut onora această invitație, am considerat, împreună cu părinții mei, că nu pot lipsi de la cursurile liceului.

– Care sunt Marile Întâlniri din viața ta?
M-am simțit extrem de onorată să fac parte din distribuția spectacolului „Le nozze di Figaro” de la Bayerische Staatsoper München alături de soprana Diana Damrau, pe care o admir enorm, cred că asta este una din Marile Întâlniri care mi-au marcat viața și cariera, mai ales că pășeam pentru prima oară pe această prestigioasă scenă. Un alt moment cheie a fost debutul în rolul Oscar din opera „Un ballo in Maschera”, tot la Bayerische Staatsoper, alături de mari soliști: Anja Harteros, Simone Piazzola, Jean-Franҫois Borras, sub bagheta dirijorului Asher Fisch.

– Dacă ai putea avea o superputere, care ți-ar plăcea?
Să înțeleg și să vorbesc toate limbile din lume.

– Printr-un exercițiu de imaginație, dacă ai avea câteva minute de sinceritate absolută cu oricare mare personalitate a scenei, ce secret ai vrea să îți spună și cine?
Sincer, nu m-ar interesa secretele nimănui. Secretele fac parte din personalitatea oamenilor și sunt ceea ce îi poate face mai interesanți.

– Pe ce scene te vedem în perioada următoare?
Acasă, pe scena Operei Nationale Romane din Timișoara.

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed