AcasăMarile ÎntâlniriROXANA BULUGIOIU CIUHULESCU: „Pentru mine, familia este totul!”

ROXANA BULUGIOIU CIUHULESCU: „Pentru mine, familia este totul!”

În copilărie visa să cucerească Spațiul Cosmic. A ajuns prima femeie care a efectuat un zbor civil cu un avion MIG21 Lancer. A crescut în creșă și grădiniță cu program săptămânal, iar din clasa întâi până în clasa a V-a a schimbat opt școli. Și-a pierdut tatăl de două ori: prima dată prin separarea părinților, iar a doua oară când acesta s-a stins din viață – ea avea doar 10 ani! Refugiul ei a fost sportul și a făcut performanță în handbal. S-a îndrăgostit de televiziune după ce publicul a ales-o să fie imaginea celei mai importante emisiuni auto din România. Când a depins de ea, și-a scris povestea cu mult curaj și viața a răsplătit-o cu o dragoste ca în filme! Când transcriu aceste rânduri, am lângă laptop bandana ei de la Survivor. Mi-a dăruit-o mie, pentru că în una dintre discuțiile noastre am vorbit despre… simboluri. Roxana a renunțat la acest obiect pe care l-a avut pretutindeni în jungă și mi l-a dăruit mie, dintre toți cei cărora le putea face acest dar… Nu știu dacă m-am priceput să-i spun prin cuvinte cât de mult cântărește acest gest al ei! I-am propus să realizăm acest interviu, pentru că Roxana Bulugioiu Ciuhulescu are o poveste de viață de intensitatea scenariului unui film!

– Care era cel mai mare vis al tău, în copilărie?
Voiam să fiu astronaut – asta am vrut să mă fac! Aveam camera plină de astronauți gonflabili, pentru că doar aceia se găseau de cumpărat prin puținele magzine ale vremurilor. Mi-am dorit să zbor! Mi-am dorit să mă duc în Spațiu. Oarecum dorința mea s-a materializat când am crescut. Deși am picat la Școala de Aviație, am urmat cursurile unei școli private de Aviație Civilă și am zburat și zbor în continuare pe elicoptere. Mi-a plăcut foarte mult să zbor! Iubesc să zbor! Când a venit Felix Baumgartner în România, abia așteptam să-l întâlnesc. În aceeași zi el trebuia să zboare cu capsula și tot atunci eu am fost prima femeie care a zburat civil cu MIG21 Lancer. Dar, din cauza condițiilor meteo nefavorabile, saltul lui din Stratosferă s-a reprogramat. Dar atunci a fost și o situație amuzantă: el se aștepta să o întâlnească pe Mihaela Rădulescu și m-a întâlnit pe mine. M-a întrebat „Are you Mihaela?”. Și i-am spus „No, I am Roxana”. Mihaela prezenta evenimentul de atunci, eu venisem să fac un interviu cu el. Ulterior, chiar m-am amuzat cu Mihaela pe tema asta. Nu știa nimeni ce va urma și că din acel moment va începe o poveste de iubire între ei doi.

– Care erau perspectivele contextului tău social din copilărie? Cum era familia în care te-ai format?
Familia… Eu am crescut mai întâi în creșă săptămânală, apoi în grădiniță săptămânală, doi ani în școală cu internat… Părinții mei au fost despărțiți, dar au avut și momente când s-au reîmpăcat. Eu am rămas la mama, fratele meu la tata și pot să zic că sunt un copil din generația celor crescuți cu cheia de gât… Sau crescuți de stat.

– Tu și fratele tău ați fost nevoiți să alegeți cu cine să rămâneți?
Da… Mă rog, eu eram atât de mică încât pur și simplu mama a spus că rămân cu ea. A vrut să ne ia pe amândoi, dar fratele meu a ales să rămână cu tata. Fratele meu e mai mare decât mine cu 6 ani. Cred că, în primul rând copiii sunt dependenți de mamă. Cel puțin așa eram eu la vremea respectivă… Și am plecat cu mama. Deși am suspinat mereu după tata – mergeam să îl văd în vacanțe, în weekenduri…

– Cum desenai familia în testele acelea pe care le primesc copiii și la grădiniță, și la școală? Sau în desenele care se dau în dar de Crăciun…
Nu am știut niciodată să desenez. Niciodată! Nici măcar o casă. Însă probabil că dacă ar fi analizat cineva vreun desen din punct de vedere psihologic, cred că ar fi reieșit clar că am suferit o traumă. O traumă pe care cred că am depășit-o foarte greu.

– Cum gestionează dorul un copil? Probabil că ai răscolit povestea aceasta când ți-ai dus copiii la grădiniță. Copiii uneori nu vor să rămână acele câteva ore, alteori plâng și spun că le e dor de mama… Tu rămâneai acolo o săptămână, fără drept de apel…
Cel puțin la Ana, când am integrat-o la grădiniță a fost foarte greu, pentru că se agăța de piciorul meu și cu ochii în lacrimi urla de parcă o părăseam. Mi se părea că sunt cea mai rea mamă din lumea asta… Totodată mă gândeam că eu am făcut creșă și grădiniță săptămânale… Pe mine mă duceau lunea și mă luau sâmbăta după-amiaza. Nu că îmi plâng de milă, dar am avut o copilărie foarte grea. Și țin foarte bine minte momentele despărțirii părinților mei. A fost tragic pentru mine, am suferit teribil. Mi-a povestit mama că mă trezeam noaptea urlând, plângând…

– În colectivul în care te-ai integrat de foarte mică, a trebuit să lupți mereu pentru ceva?
Da. Întotdeauna. Dar să știi că eu încep întotdeauna cu partea pozitivă – avantajul meu atunci a fost că a trebuit să mă confrunt de mică cu situația aceasta și am devenit sociabilă. Am învățat să socializez de mică, vrând-nevrând. Eu din clasa întâi până în clasa a V-a am trecut prin opt școli. Tot timpul eram mutată, aveam mereu altă locuință de serviciu, plecam cu mama și eram nevoită întotdeauna să mă readaptez.

– În ce domeniu lucra mama ta?
Lucra în Construcții. Aveam întotdeauna locuință de serviciu.

– Ai devenit sociabilă. Dar aveai prieteni? Sau când apucai să înfiripezi o prietenie, te mutai iar?
Întotdeauna aveam prieteni. Dar da, mereu trebuia să ne mutăm. Eu nu îmi aduc aminte decât o singură învățătoare. Și mi-o aduc aminte pentru că a fost o situație în care am rămas acasă la învățătoare. Mama ajungea foarte târziu acasă și atunci vorbise cu ea, rugând-o să mă țină, pentru că nu mă putea lăsa singură până târziu deoarece locuiam atunci în Ferentari și mamei îi era frică să mă lase singură în casă. Este singura învățătoare de care îmi aduc aminte și cu care chiar am și poză. În rest, toate amintirile acestea s-au estompat. Îmi mai aduc aminte, de exemplu, din creșă, când mă chinuiam să îmi închid șorțulețul – amintirea aceasta e, probabil, dintre primele. Și îmi mai aduc aminte cât de greu mă dădeam jos din pătuțul acela cu gratii care era ca la pușcărie. Un pătuț metalic, la creșă, pe care îl escaladam și din care coboram pe spate – eram foarte eleastică. Atunci a fost un moment de revelație pentru mama mea, să mă dea la sport. Am început cu gimnastică ritmică.

Roxana (a treia din stânga), Şoim al Patriei

„Copilăria mea, cam toată, a fost marcată de singurătate”

– Prima amintire puternică pe care o ai cu Mama, care e?
Printre primele amintiri… Era Mama în fața aragazului și aștepta să i se facă cafeaua. Am văzut-o foarte tristă. Am realizat că are o problemă – era înaintea momentului despărțirii. Părinții mei nu au fost niciodată divorțați, au fost doar despărțiți. Am întrebat-o ce se întâmplă cu ea, ce e cu ea și a spus că e pregătită să plece în lume. Și pentru mine asta a fost foarte greu. Mi s-a rupt lumea în două, m-a terminat numai cu aceste cuvinte. Deci printre primele amintiri am această imagine tristă a Mamei mele, cum era complet nefericită. Și îmi mai aduc aminte de un moment care m-a marcat. M-a lăsat la grădiniță într-o zi de luni, când plângeam în hohote. Nu era zi de luni în care să nu plâng în hohote! Și, ca să mă calmeze mi-a dat o brățară de-a ei care avea niște zale de argint, ușor patinate. Zalele acelea erau pe niște elastice foarte delicate. Am ținut atât de mult timp brățara aceea cu mine, pentru că îi simțeam mirosul Mamei. Efectiv, îi simțeam parfumul. Și îmi încălzea durerea…

– Copiii care cresc în astfel de situații, de Crăciun au două cadouri sau niciunul?
Eu am avut multe cadouri. Aveam cadouri de la Mama, aveam cadouri de la Tata, aveam de la două rânduri de bunici, de la mătuși, de la unchi. Adică, în perioada aceea a Sărbătorilor, nu duceam lipsă de cadouri. În schimb, în rest era gol. Era pustiu.

– Relația cu fratele tău a avut probabil sincope, pentru că 6 ani diferență în copilărie, înseamnă destul de mult.
Da, au fost sincope pentru că noi, dacă am fost separați… Ne-am regăsit după ce a murit Tata. Ne mai vedeam, desigur, în unele vacanțe sau în unele weekend-uri… Eu am stat o perioadă și la Focșani, m-a dus mama acolo câteva luni, să mă știe în siguranță și să nu mai stau singură. După ce veneam de la școală, stăteam mereu singură în garsoniera sau în apartamentul în care locuiam. Mama este din Focșani. Și Mama, și fratele meu sunt născuți acolo. Bunicii mei materni erau acolo. Pe Bunicul nu l-am cunoscut, a murit când mama era mică. Apoi bunica și-a refăcut viața și eu pe soțul bunicii l-am văzut ca pe un bunic. Copilăria mea, cam toată, a fost marcată de singurătate. Și dacă mi-e frică de ceva pe lumea asta este de singurătate și de bătrânețe urâtă.  

Fraţii Ciuhulescu

– Pe tatăl tău l-ai pierdut de două ori. O dată când s-au despărțit părinții tăi și a doua oară definitiv…
Tatăl meu era un bărbat foarte înalt, 2.02 m. O frumusețe, tatăl meu! De fapt, părinții mei amândoi au fost frumoși. Au fost baschetbaliști, amândoi. Au fost un cuplu superb. Au jucat la Galați, amândoi. Acolo s-au și îndrăgostit, de acolo a pornit iubirea lor. Fratele meu e și el înalt, 2.01 m are. Noi venim din părinți baschetbaliști, dar niciunul nu a călcat pe urmele lor. Eu am făcut handbal și fratele meu a făcut hochei. Părinții noștri si-au dorit să facem tot baschet, dar nu a fost să fie. Pe tatăl meu, da, l-am pierdut de două ori. După prima pierdere, de fiecare dată când mă duceam la el și mă ruga să rămân cu el, pe mine mă zdruncina pentru că știam că pe mama nu pot să o abandonez, dar îmi doream foarte mult să stau și cu el. Pentru tata, eram Moțu. Aceasta a fost porecla pe care mi-a dat-o tata. Pe mine mă cheamă Roxana Andreea Isabela. Nu mă stigau niciodată altfel decât Moțu! Așa am fost până la 18 ani. Îmi plăcea să îmi fac o coadă în vârful capului – de acolo a venit. Și țin minte că îmi zicea mereu „Vezi, când o să mergi la școală o să te potcovesc!” Eram terorizată de gândul acesta, la 3-4 ani, când se juca cu mine. Dacă i-aș spune azi băiețelului meu, Cezar, care are 4 ani, ar râde de mine și nu m-ar crede. Eram Moțu a lui… Am fost fetița lui… Îi spunea mamei că eu, când o să cresc, o să fiu mai mare decât el. Și chestia asta mă speria, mă gândeam cum să fie o femeie atât de înaltă. Dar uite că n-am fost departe de dorința lui.

– Tu având…
1.92 m.

– S-a stins la 37 de ani, tatăl tău.
Da, a murit de ciroză. A fost un copil care s-a născut prematur, avea 900 de grame. Pe vremea aceea medicii nu îi dădeau nicio șansă să supraviețuiască, dar a supraviețuit. Și la 14 ani deja măsura 2.02 m. A făcut sport de performanță și a fost un superflăcău și un supercuceritor. A găsit-o pe mama foarte devreme, s-au căsătorit devreme. La 18 ani, mama deja îl avea pe fratele meu. Și 6 ani mai târziu am venit eu.

„Eu nu am nicio fotografie cu tatăl meu”

– Când l-ai pierdut pe tata definitiv, L-ai certat pe Dumnezeu? Te-ai revoltat cumva vreodată?…
Am fost foarte supărată pe Dumnezeu. În perioada din preajma lunii ianuarie 1989, deci pe la zece ani, singurul meu vis a fost să ajung să fiu mare, să mă fac doctor și să îl salvez pe tata. Știam că este bolnav, avea niște probleme cu ficatul care au evoluat foarte rapid în perioada în care părinții mei s-au despărțit. A suferit, probabil, foarte mult în urma certurilor, a necazurilor pe care le-au avut… Culmea este că eram copil și, înainte să-mi spună mama că tata a murit, am avut ori un vis, ori un déjà vu. Chiar m-am speriat. Văzusem treaba asta – nu știu ce mi s-a arătat. Am avut o presimțire… Știam că tata a murit. Când mi-a zis mama, mă simțeam de parcă cineva îmi transmisese dinainte.

– Dar ați avut o ultimă discuție?
Nu. Nu a vrut să îl văd în ultima fază, cât a fost internat la Spitalul Colțea. Nu m-a dus la spital la el nici bunica – nu a vrut, cred, să îl văd așa… Cel mai rău îmi pare că eu nu am nicio poză cu el. Eu nu am nicio fotografie cu tatăl meu! Oricum, am foarte puține poze din copilărie. Am una cu niște veri, mai am încă una pe celebra păturică, bebeluș…

– Știi, e paradoxal! Tu, care ai făcut atâtea ședințe foto, să nu ai nicio poză împreună cu tatăl tău…
Nu am… Mai am poze cu mine din clasa a II-a, cu mama, la Focșani. Luasem mențiune și eram cu ochii în lacrimi. Eu, fiind mereu nouă în școală, întotdeauna aveam de recuperat. Veneam ori cu materia în urmă, ori cu informații neclare. Și, până reușeam să mă stabilizez, să revin la zi, să învăț, să cunosc profesorul… schimbam din nou școala. Nici nu țin minte colegii, au fost foarte mulți!    

„Am învățat să socializez încă de mică, pentru că nu am avut încotro”

Când îți era greu, cu cine vorbeai? Sau atunci ai învățat să ai această abilitate de a socializa fără a spune lucruri profunde despre tine?
Am învățat să socializez, încă de mică, pentru că nu am avut încotro.

Omul-ancoră din perioada aceea, cine a fost? A existat sau ai ținut totul în tine?
Am ținut totul în mine. Și dacă aveam suferințe, dureri, nu voiam să îi spun mamei ca să nu o fac să sufere, pentru că o vedeam cât de chinuită era. Era greu – era mamă a doi copii, avea cu ea unul singur… despre celălalt știa ce mai afla de la tata… Adică a avut o tinerețe foarte chinuită. Și n-am vrut să o împovărez, am preferat să țin în mine. Și am ținut mult și bine!

Către sport te-au îndreptat părinții tăi sau ai mers singură?
M-am îndreptat singură. M-a „păcălit” un profesor. Eram în clasa a V-a când a venit un antrenor de handbal și a zis „Tu, aia mai înăltuță de acolo, am văzut că ai sărit cel mai bine în lungime. Tu, tu, am văzut că ai aruncat mingea de oină peste gardul școlii…” Eu, rușinată, am spus „Dar să știți că am adus-o înapoi!” Mi-a spus că aș fi foarte bună la handbal. M-a chemat să văd un antrenament, să cunosc echipa și mi-a spus că îmi dă și un tricou. Mi-a dat un tricou ciuruit, dar avea număr! Era roșu și avea număr pe spate, deci era oficial… Sătulă de singurătate, m-am dus. Chiar dacă tatăl meu murise și ne unisem oarecum ce rămăsese din familie, tot singură eram. Și eram sătulă de singurătate. Așa am început să mă duc către sport. În fiecare zi câte un antrenament, ușor-ușor viața mea era canalizată strict către școală și către sport.

Și handbal unde făceai?
La „Antilopa”, unde am jucat până la 18 ani. Ajunsesem și în Lotul Național… Dar am avut un accident la picior… A fost un moment de răscruce în viața mea, pentru că foarte greu mi-am regăsit echilibrul. Dacă până în acel moment eu știam că o să plec să joc ori în Ungaria, ori în Austria, când m-am accidentat…

Echipa de handbal Antilopa. Roxana – dreapta, jos

Deci voiai carieră în sport.
Voiam carieră în sport! Pentru mine, accidentarea a fost cruntă. M-am operat, am revenit după o perioadă de recuperare și iar m-am accidentat… Medicul mi-a spus atunci că nu mai pot să mai fac sport de perfromanță pentru că ajunsesem mult prea fragilă.

– Încă o renunțare…
Da… Și a fost foarte greu! Am avut nevoie de vreun an ca să accept ideea că nu mai pot să mai fac sport de performanță și că oricât de tare mă voi încăpățâna nu voi ajunge decât să sufăr pentru că nu îmi voi îndeplini dorința cea mai mare – aceea de a juca la o echipă mare. Trebuia să mă îndrept către apogeul carierei, iar eu nu mai puteam face performanță. Într-o zi am înțeles că nu mai pot continua.

– Dar până acolo – atunci când ai primit tricoul acela cu număr pe spate și ai început să joci, venea cineva să te susțină la meciuri?
Am fost foarte mândră când a venit fratele meu. Îmi aduc aminte când m-a văzut fratele meu în primul meci! Am fost atât de mândră! Îl auzeam cum striga și apoi m-a îmbrățișat. În schimb, din păcate mama nu avea timp să vină. Și pentru că mama nu a avut timp, din cauză că muncea foarte mult, eu sunt omniprezentă la activitățile copiilor mei. Îi voi susține și îi voi ridica mereu – cred că de asta are nevoie orice copil.

Prima tabără

„Aveam 1.92m la 15 ani”

– Faptul că ești înaltă a fost un avantaj pentru cariera ta în televiziune, în media…
Așa e!

– Însă în copilărie au existat și dezavantaje? Te-au exclus copiii din jocurile lor?
Ai!… Deci în clasa a IX-a, când am făcut primii pași în prima clasă de liceu, toți colegii s-au ridicat și au dat „Bună ziua!” în cor. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Ei, de fapt, credeau că sunt diriginta. Unul dintre ei a zis „Aaaa, asta e colega noastră!” Aveam 1.92 m la 15 ani.

– Cum e pentru o adolescentă să fie „altfel”?        
Greu. Foarte greu. Am suferit îngrozitor. Toată copilăria mea am fost marcată. La un moment dat, m-am imunizat, după ce le-am auzit pe toate…

– E interesant că Femeia cu cele mai lungi picioare din România, calitate dorită de top-modele, a avut astfel de prbleme. Multe femei ar vrea să fie ca tine…
Am fost complexată. Da, cu siguranță multe femei își doresc să fie înalte, dar gândește-te că eu am 1.92m – adică numai picioarele au 1.22 m. Am avut complexe din copilărie, pentru că eram cea mai înaltă. Eu de la creșă, de la grădiniță am conștientizat asta. Am stat întotdeauna în ultima bancă. Eram cu un cap mai înaltă decât toți.La 5 ani, când m-a dus mama prima dată la gimnastică, antrenoarea i-a spus că e cam târziu să încep gimnastica „la vârsta asta”. Mama a întrebat „Dacă nu la 4-5 ani, când?!” Antrenoarea credea că am 10-11 ani. Aveam 4 ani și eram înaltă cât fetițele de 10. A înțeles când i-a văzut pe părinții mei, amândoi fiind înalți. Mi-a spus atunci că mă primește, dar că nu o să fac carieră în gimnastică pentru că sunt prea înaltă pentru un astfel de sport. Atunci i-a sfătuit pe părinții mei să mă orienteze către volei. Eu volei am vrut să fac, dar pentru că m-a „păcălit” Lazăr Mihalache cu tricoul acela roșu cu număr pe spate… Antrenorul meu de la Antilopa m-a „deturnat” de la volei. Pentru mine, acest om – Lazăr Mihalache, antrenorul meu a fost ca un tată. A fost o minune în viața mea.

– Anii de liceu – anii aceia în care fiecare adolescent se descoperă și încep păveștile de dragoste, cum au fost pentru tine?
Am gestionat foarte bine această perioadă, pentru că la mine prima dragoste a venit pe la 17 ani. Am întâlnit un băiat – o frumusețe, un baschetbalistcare mi-asucit mințile. Dar povestea a început oarecum pe final de școală, nu a venit devreme iubirea asta. Nici nu aveam timp – pentru mine nu existau decât sportul și școala. Atât. Nimic altceva! Toți profesorii știau că, dacă lipseam, ori eram bolnavă, ori eram în cantonament, ori la campionate. Nu lipseam nemotivat.   

– 10 pe linie sau mai degrabă 8 și altceva?
Nu 10. 8 și altceva. Mai aveam și câte un 10, dar nu am fost un copil care să exceleze la învățătură. Dar întotdeauna recuperam! Eu întotdeauna aveam ceva de recuperat – ba eram nouă în școală, ba plecam pentru sport. Dar toate aceste „salturi” m-au ajutat în viață să ajung versiunea mea cea mai bună.

– Era și prejudecata aceea că dacă oricum o să faci sport, nu ai nevoie de multă matematică?
Nu. Și să știi că antrenorul pe care l-am avut nu numai că ne antrena, el venea la școală și se interesa de noi. „Ciucurică – așa îmi spunea, ce ai făcut?! Ai luat 6 la matematică?!” Îmi era foarte rușine! „Tu, care la anul vei juca la Națională – nota 6 la matematică?!” – lăsam capul în pământ de rușine. Sau îmi cerea explicații dacă observa vreo absență când știa că nu am avut antrenament. Mama – ultima dată când a fost la școală a fost în anul în care a murit tata. Până atunci oricum nu știa cum arată profesorii mei, diriginta… În schimb, toată lumea îl știa pe antrenor. Iar când intra antrenorul în clasă!….

– Se poate spune că omul acesta a fost Marea Întâlnire a anilor tăi de atunci?
Da! Și îi datorez multe! Și i-am mulțumit și i-am spus că pentru mine a fost ca un tată. A fost ca un înger păzitor pentru mine.

– E acum parte din prezentul tău?
A rămas în continuare, deși nu mai țin atât de strâns legătura cu el. În schimb, păstrăm obiceiul de a ne revedea. Acum doi ani i-am organizat o petrecere surpriză la care am fost toate fostele lui eleve. El s-a pensionat acum, dar a antrenat multe generații. Are un loc aparte în sufletul meu, acest Om!

– Când sportul s-a clătinat, ca variantă de carieră…
… A fost jale. Foarte greu mi-am găsit echilibrul.

– În adolescență – care e oricum o perioadă intensă –, din pricina situațiilor din viața ta, ai trecut și printr-o perioadă de depresie?
Da. Cred că la vremea respectivă nu conștientizam că sunt în depresie. Am trecut prin perioade foarte grele. Mai ales în 1989, anul în care tatăl meu s-a stins. Țin minte că s-a stins în ianuarie 1989… Pe 23 noiembrie era ziua mea de naștere și eram în patul din camera mea. Deasupra aveam un tablou cu singura fotografie cu el. Nu eu cu el, doar el – un portret pe care îl înrămaseră bunicii mei după moartea lui. Mă uitam la fotografia aia și am început să plâng. Nu aveam tort, nu aveam nimic – nu se punea în discuție vreo petrecere. Am început să plâng și s-a întâmplat ceva foarte ciudat: aveam o lustră cu două brațe, din care s-a desprins un bec și realmente a părut că zboară prin aer, ca o Lumină, până când mi-a aterizat în brațe. Eu am interpretat momentul acela ca fiind un semn de la tatăl meu. Și în toate momentele acestea grele din viața mea mi s-a părut că am fost conectată cu tata, am avut un semn din partea lui. Ceva s-a întâmplat! Inclusiv în ziua în care l-am deshumat. Trăiau bunicii mei paterni… L-am deshumat pentru că trebuia să îl mutăm într-un alt cimitir. Comandasem un coșciug de copil, în care să-i punem oasele. O mătușă de-a mea s-a ocupat de cele necesare – bunicii mei nu ar fi rezistat. Dar eu am fost acolo, în toată această experiență. Am urcat coșciugul acela mic în mașină. Aveam o mașină de teren, mare, stabilă. De cum am închis mașina, a început să plouă torențial. Nu vedeam nimic și m-a surprins o acvaplanare și era să mă răstorn. Mi-a plecat mașina și am fost la limită să mă răstorn. Eram numai eu cu… el, cu tata în mașină… Au mai fost și alte momente când l-am simțit lângă mine. Dacă oamenii mor, mor fizic, dar sufletele lor rămân undeva. Depinde cât de puternică e relația cu ei – relația mea cu tatăl meu a fost specială.

– Când nu ai mai putut face sport de perfromanță, ce planuri de carieră mai rămâneau?
Nu exista niciun plan de carieră. Nu exista decât de supraviețuire, pentru că nu aveam bani. Trebuia să mănânc, trebuia să merg mai departe, mama nu avea nicio posibilitate să mă ajute. Drept pentru care, imediat cum am terminat școala – nici nu dădusem Bacalaureatul, m-am angajat.

Alături de mama

– Unde?
La Gelsor. La Sorin Ovidiu Vîntu. Am lucrat la Marketing și Publicitate. Eram cea mai tânără și câștigam mai puțin decât doamnele care făceau curat. Am ajuns acolo printr-o prietenă a mamei mele, care era prietenă cu el. Tocmai terminasem liceul. Când mi-a zis să vin cu CV-ul, l-am scris cu font de 16 și avea trei rânduri. Nu aveam niciun fel de experiență. Abia învățasem să lucrez pe calculator… În fine, am învățat foarte multe acolo. Aveam cel mai mic salariu, dar pentru mine a fost un început în viață. Câștigam un bănuț, reușeam sămi cumpăr de mâncare.

– După Gelsor ce a urmat?
Ei… a fost un parcurs lung. Am lucrat și barmaniță, am fost și vânzătoare o perioadă, ca să pot să mă descurc.

– Unde?
La un magazin de haine, la Donne. Am fost manechin de vitrină… În aceeași generație cu Denis Ștefan. Stăteam câteva ore pe zi și eram manechini-vii, în vitrina magazinului. Era cel mai cunoscut magazin de haine din România, la vremea respectivă. Am făcut şi contabilitate primară acolo, o perioadă, după ce am obţinut calificarea necesară. Apoi, într-un final de an când eram fără job și aveam mare nevoie să găsesc ceva de lucru, am găsit o firmă care vindea instalații de brad. Am reușit și am prins un contract mare – a cumpărat cineva 2.000 de bucăți. Câștigasem un comision frumușel pentru vremea respectivă…  Cât am lucrat ca barmaniță câștigam foarte bine, dar eram epuizată – am intrat și în spital pentru că munceam în special noaptea și nu mai rezistam. Într-un final am ajuns la agenția de impresariat a PRO TV, unde deveneam impresar artistic. Eram în perioada de școlarizare. În vara lui 2000, fostul Director al Agenției de Impresariat, Cristi Rotaru – Dumnezeu să îl odihnească! – mi-a spus că se organizează casting pentru PROMotor – „Să te duci să dai și tu o probă!” I-am spus că n-am nici dicție… A insistat. De rușine și de gura lui, m-am dus. Dacă nu se ținea de mine, nu mă duceam. În plus, l-a sunat pe producător și i-a spus că îi trimite pe cineva. Producătorul, când a auzit că vine „cineva” de la agenția de impresariat a PRO TV – Showbizz pe vremea aceea, a fost de acord. Am trecut de prima etapă – eram cred că 43 de fete. Am intrat în etapa a doua și a urmat finala, unde am rămas 7. Nicoleta Luciu, Delia Matache, Gina Pistol, Diana Munteanu… eu… Am dat fiecare câte o probă. Am avut o zi întreagă de filmare în showroom – toate 7 și am intrat pe post. Urma votul publicului. Proba aceasta rămânea pe post o săptămână, timp în care publicul vota. Săptămâna următoare, când m-a sunat producătorul, eu eram convinsă că a câștigat ori Delia Matache, ori Nicoleta Luciu. Delia era pe val cu trupa N&D, Nicoleta Luciu era copertă Playboy, fostă Miss România… Toate erau frumoase… Nu mă vedeam câștigătoare nicio secundă. L-am întrebat pe producător – Adi Cheltuitoru, cine a câștigat. „Te-am sunat ca să-ți spun că tu”. Și eu spuneam mai departe: „Bine, bine, dar cine a câștigat, adică cine o să prezinte?” Și el era uimit că nu înțeleg că eu eram câștigătoarea – „Toate au plans până acum, te-am sunat să-ți spun că tu ai câștigat și că tu ești următoarea prezentatoare PROMotor”. A urmat un moment lung de pauză… nu îmi venea să cred. M-a anunțat că în seara respectivă, la ora 19.00, urma să fiu în Jurnal, la Andreea Esca – „să te prezentăm țării”.

Atunci ai constatat că ești și frumoasă, și deșteaptă?
Nu. Și nu înțelegeam, că relații nu aveam, amanta vreunuia nu eram… nu aveam nici bani, nici pile… Nu înțelegeam cum adică pe mine m-a votat o țară?! Dar ce-au văzut în mine, o fată de 1.92?!

Și ce crezi că a văzut în tine o țară întreagă?
Nu știu, nu mi-am răspuns. Ceva s-a întâmplat, m-au plăcut oamenii pentru ceva. Oricum, ziua aceea a fost de poveste. După ce m-a anunțat producătorul, pe la ora 11.00 că la ora 18.00 trebuie să ajung să mă pregătească să intru în jurnal, am plecat către PRO TV. Aveam o Dacia 1310. Stăteam în cartierul Drumul Taberei. Am plecat de la Orizont cu mașina mea. La Eroilor, mașina a crăpat. Am sunat-o pe mama și i-am spus că nu mai pornește. L-a trimis pe George să mă ajute. Mama și-a refăcut viața foarte târziu, iar George e partenerul ei. George mi-a dat mașina lor, o Dacie 1310 aproape identică. Plec cu a doua mașină și la Unirii crapă și mașina aceea. L-am sunat pe George și am spus că nu intră curent. Se oprise brusc, în intersecție. Am lăsat-o unde am putut și am luat un taxi. La Universitare, a crăpat taxiul. I-a murit motorul, nu a mai putut pleca de pe loc. Taximetristul era uluit. Câte am trăit în ziua aia!… Am ajuns la PRO TV, cu al doilea taxi. La poartă am anunțat că mi s-a spus să vin pentru a apărea în jurnal și am fost întâmpinată ca fiind „Colega noastră nouă”. Eram uimită de cât de frumos am fost primită. Nu mai spun că am avut și o pățanie cu liftul, care a oprit haotic la toate etajele… A fost un amestec de energie bună, cu energie mai puțin bună care venea, probabil, de la gândurile negative ale celor care, de-a lungul timpului, nu luaseră etapele de casting. Cât am intrat pe post în jurnal știu că toată lumea îmi făcea semne să nu mă mai mișc cu scaunul, că de emoții mă bâțâiam. Dar îmi aduc aminte de o întrebare a Andreei Esca la care am răspuns dezarmant pentru ea – așa mi-a și spus. M-a întrebat dacă m-am votat. Și eu i-am spus „Da, sigur că m-am votat”. Mi-a spus atunci că se aștepta să-i răspund orice altceva, dar nu asta. Ne-am amuzat.

Cei din echipă te-au primit bine și cu sinceritate sau este această ipocrizie în mass-media…
Să știi că nu era jungla care este în ziua de azi. M-au primit foarte bine și foarte repede am simțit că m-au adoptat în familia PRO TV. În peisajul media era altă atmosferă în anul 2000. M-am integrat foarte ușor și foarte repede, chiar dacă mi-a fost foarte greu să lucrez cu camera. Prima filmare a fost la Salonul Auto de la Paris. Când eram în avion, la întoarcere, i-am spus producătorului că eu ajung acasă și îmi dau demisia. (N.R.: Râde!) Nu simțeam că e o lume care îmi aparține, mă simțeam pasageră în lumea aceasta. Nu îmi dorisem, nu visasem… Mă trezisem într-o lume nouă, „din cauza” lui Cristi Rotaru. I-am mulțumit ulterior. Ca și antrenorul Lazăr Mihalache, Cristi Rotaru a fost pentru mine o Mare Întâlnire.

Primul Salon Auto – Paris, anul 2000

„PRO TV a fost cea mai mare școală de presă de la noi”


De obicei, mașinile puternice sunt asemuite cu femeile frumoase. Clișeul acesta te-a ajutat sau te-a încurcat?
M-a ajutat foarte mult. Și m-a motivat! M-a motivat să fiu întotdeauna cea mai bună versiune a mea! Chiar dacă la început eram disperată că poate nu aș putea face față, totul era doar în mintea mea. Politica acestei emisiuni era ca în fiecare an să se schimbe prezentatorul. PROMotor apăruse în 1996. Au fost patru prezentatori înaintea mea – au fost Alexandra Dinu, Eugenia Șerban, Dan Bittman, Florin Chiriac… După primul an de prezentat emisiunea, eram convinsă că se va face schimbarea, pentru că așa era politica emisiunii. A trecut anul, am rămas în continuare. Am zis „Cred că nu și-a dat seama Sârbu că a trecut un an”. După al doilea an, iarăși am început să mă gândesc: „Dacă nu și-a dat seama anul trecut, anul acesta sigur o să își dea seama”… Abia după vreo trei ani am început să mă relaxez.

– Dar cu Adrian Sârbu ai avut vreo discuție?
Am avut prima discuție după prima emisiune pe care am înregistrat-o la Paris. Țin minte că în sâmbăta aceea la ora 10.00 a intrat emisiunea și la ora 11.00 primeam un apel de la un număr special. Era asistenta Dlui Sârbu, care mă anunța că dorește să îmi spună ceva. Era prima dată când aveam o discuție cu el. Eu nici nu îl văzusem față în față, până la acel moment. M-a chemat la PRO TV. Mi-a urat bun venit și mi-a spus „O să-ți spun ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la tine: nu mi-a plăcut că-ți lucea fața – o să înveți, nu ai de unde să știi, că nu ai mai avut treabă cu televiziunea. O să vorbesc să-ți facă trusă de machiaj și înainte de filmare tu îți dai cu pudră. Nu mi-a plăcut dicția! Ai 4 luni în care să-ți îndrepți dicția – nu ți-o îndrepți, căutăm pe altcineva. Aveai aceleași haine, ai filmat în două zile. E posibil ca unele materiale să intre în alte ediții, trebuie să schimbi ținutele”. Mi-a fost rușine să-i spun că nu aveam bani să investesc în haine sau că hainele pe care le aveam eu nu mi se păreau a fi de TV. M-a întrebat și ce mașină conduc. I-am spus de Dacia 1310. „Nu se poate! Ești prezentatoarea emisiunii auto numărul 1 din România. Îți trebuie o mașină! O să găsim o variantă să faceți un contract, să conduci o mașină! În rest, mi-a plăcut! Bine ai venit în familia PRO TV, sper să rămâi cu imagine curată”. Un lucru pe care eu nu l-am înțeles atunci, abia mai târziu l-am înțeles!

– Și ai și păstrat imaginea curată.
Da.  

Crezi că PRO TV a știut să te valorizeze deplin?
Cu siguranță. Din punctul meu de vedere, Sârbu a fost cel mai mare om de televiziune pe care l-a avut România. PRO TV-ul a fost cea mai mare școală de presă de la noi.

Și atunci, de ce nu mai ai emisiune astăzi sub sigla PRO TV?
Eu am plecat în 2013. În același an a plecat și Sârbu. Eu am plecat fix la 13 ani de la prima emisiune. S-au împlinit când mi-am dat demisia. Am plecat pentru că nu mai aveam ce să mai arăt în domeniul auto. Nu erau bugete, nu erau bani… Odată cu criza economică din 2008, tot ceea ce însemna producție PROMotor a fost periat și bugetele au fost tăiate. Înainte aveam doi operatori, șofer, regizor… Primul a dispărut regizorul, apoi a dispărut șoferul, apoi am rămas cu un singur operator. Făceam și muncă de producție, au fost unele situații în care și filmam, și montam. Eu scriam, eu prezentam. Obosisem și nici nu mai aveam ce să mai arăt.

Dar ai plecat împăcată și detașată?
Nu. Am plecat tristă. Am mai vrut să plec în 2011, când m-a oprit șeful de redacție și mi-a spus că sunt obosită, să-mi iau un concediu. Nu mai evoluam. Și eu, când nu mai evoluez, simt nevoia să fac o schimbare. Mi-am asumat-o. Dar am suferit. 6 luni nu mi-am găsit rostul.

– Plecai către altceva sau plecai către „o să văd eu ce o să fac”?
Am plecat că „văd eu ce o să fac”. Și 6 luni nu am făcut nimic.

– N-au venit oferte din partea altor televiziuni?
Au venit, dar au venit tot din lumea auto. Toți voiau să fac emisiune auto. Și nu plecasem de la numărul unu ca să mă duc să fac un surogat de PROMotor. Le-am spus că îmi doresc alt format. Mă obosise foarte mult munca de teren, nu mai voiam să mai alerg, mă săturasem de drumuri. Câte sute de mii de kilometri am făcut! Am bătut țara în lung și în lat! Lumea în lung și în lat! Am zburat, am mers pe sub apă, pe deasupra apei, cu avioane, cu tractoare, cu elicoptere… Am testat toate vechiculele inventate. Tot! Nu voiam să fac un surogat de PROMotor, voiam ceva mai așezat. Și voiam pe sport. Singura propunere care mi-a venit a fost în 2014 și a venit de la LOOKTV, unde am făcut emisiune de fotbal. Am făcut jumătate de an acest format, am învățat lucruri noi dar mi-am atras și antipatii.

De la PRO TV la LOOK TV era o diferență. De audiență, de brand…
Sigur. Nici nu intram pe grila de audiențe, despre ce vorbim?! Era ca și cum joci un spectacol de teatru bun, cu sala goală.

Ai vrut să crești un proiect acolo sau a fost o soluție de compromis?
Am vrut să cresc un proiect acolo și am crezut în el. Era anul 2014. Digi transmitea Liga 1, dar a fost anul în care LOOK TV a câștigat drepturile. Doar că pentru meciurile cele mai bune se plătea o taxă extra, iar românii erau învățați să primească toate meciurile în același preț de abonament. Din acest motiv nici nu intram pe grila de audiență… Nici nu existam. Am plecat din acel proiect, Fotbal Look, pentru că studioul s-a mutat de la București la Cluj. M-au rugat să merg să filmez acolo, dar nu puteam să fac acest lucru. Eram sătulă oricum de drumuri, iar să îmi împart timpul între două orașe devenea imposibil. Ar fi însemnat să stau două zile acasă și cinci la Cluj.

Ți-ai mai dorit televiziune?
Da. Mi-am dorit!

Îți mai dorești?
Da, sigur. Lucrurilor care îmi plac şi la care simt că dau randament le spun „Da” fără să clipesc!

Care este relația ta cu PRO TV acum? Tocmai mi-ai dăruit mie bandana ta de la Survivor, una dintre emisiunile cu cea mai mare audiență din România, transmisă de… PRO TV.
E o relație foarte bună. Am mai fost și în alte proiecte, și în alte emisiuni. Dar nu am mai avut un proiect de durată cum a fost PROMotor.

Dar crezi că în media mai este timpul acela al fidelizării oamenilor? Talent show-urile sunt prezentate de cântăreți… Nici măcar PRO TV-ul nu mai construiește prezentatori de televiziune, vedete.
Nu mai construiește vedete, într-adevăr. S-au schimbat foarte mult timpurile și lumea televiziunii. După cum vezi, televiziunea a migrat către online. Dar pentru oricare partener din business, important a rămas TV-ul, nu e online-ul – oricât de mult trafic demonstrează el.

Crezi că PRO TV te-a invitat la Survivor pentru „Roxana de la PROMotor” sau pentru influencerul care ai devenit?
Credcă pentru „Roxana de la PROMotor”, pentru că eu aveam deja publicul meu. Și cred că o parte din publicul acesta încă mai așteaptă acea emisiune.

Da, deși au trecut aproape 10 ani de când nu mai ești în acest proiect, pare că emisiunea este în vacanță și urmează să te întorci.
Încă mai sunt oameni care spun că m-au văzut la PROMotor – probabil o fi vreo redifuzare pe unul dintre canale… Ca și eu ani la rând am văzut emisiuni cu Radu Anton Roman – Dumnezeu să-l odihnească – și el a murit din 2005.

Te pricepi la toate nuanțele din mass-media. Te-ai gândit să scrii tu un proiect îmbunătățit, adaptat, al PROMotor și să îl propui tu PRO TV-ului?
Acum există emisiune auto la PRO. Prezentată inițial de Giurgea și Bratu. Bratu a lucrat chiar la revista PROMotor și chiar ne spunea că vrea să participe în emisiune, făceam câte un test auto cu el. Nu știu cum mai arată acum proiectul emisiunii, dar e o emisiune auto la PRO TV.

După mult timp s-a gândit Dumnezeu să-mi dea și un pic de bine. Și mi-a dat, prin Silviu”

Cumva, la tine mereu mașina a fost accesoriu, n-ai fost niciodată tu accesoriul – că tot făceam referire la clișee, mai devreme. O femeie de succes, Femeia cu cele mai lungi picioare din România, promovată în mass-media… Ce s-a întâmplat în partea personală? Ai o fată din prima căsnicie și un băiețel din povestea de dragoste de acum…
Sunt la a doua căsnicie. Se spune că a doua oară tragi lozul câștigător. Noi suntem ca în vorba aceea cu „copilul meu, copilul tău și copilul nostru”. Soțul meu are un copil din prima lui căsătorie, eu o am pe Ana și amândoi avem un copil împreună. Este cel mai minunat om pe care l-am cunoscut. Nu că e al meu, ci pentru că proabil că după mult timp s-a gândit Dumnezeu să-mi dea și un pic de bine. Și mi-a dat, prin Silviu.

Cum v-ați cunoscut?
Ne-am cunoscut în lumea automobilismului. Prin 2012-2013. O prietenă de-a mea mi-a spus atunci că ea era membră a unui club de off-road și a vrut să ne întâlnim cu grupul ei de prieteni pentru că mă propusese să prezint Etapa. Așa am ajuns să-l cunosc pe… viitorul meu soț. Dar habar nu aveam că lucrurile se vor așeza astfel. Adică niciunul nu a luat în considerare acest lucru. Amândoi eram căsătoriți, fiecare cu altcineva. Și căsătoriile au mai durat încă niște ani. Doar că în 2017, atunci când bunica mea a murit și când eram mai singură ca niciodată, Silviu a fost practic singurul om care a simțit că nu sunt bine și în perioada aceea m-a sunat. Și a picat exact în ziua în care bunica a murit și eram distrusă sufletește. Eram zob, cu sufletul bucăți. A venit, m-a ajutat, a fost cu mine inclusiv la morgă. Adică eram singură, eram singură în doi – soțul meu de atunci nu empatiza nici cu situația prin care treceam în cuplu, nici cu situația cu bunica… cu nimic. Eram singură! Și Silviu s-a oferit să vină cu mine.

În calitate de prieten.
Da. Cum au fost și câțiva dintre colegii din club, care m-au ajutat cu înmormântarea și cu tot ce a urmat. Am depășit momentul acela, apoi l-am mai văzut ocazional, când mai erau evenimente cu clubul. M-a prins la o vorbă și am început să-mi vărs și eu năduful și să vorbesc și să spun ce aveam pe suflet. „Te pregătești, probabil, de un divorț – mi a zis – eu tocmai ce am divorțat. La mine nu mai mergea de mulți ani, dar decât să stai încă mulți ani săpierzi lână un om care nu-ți spune nimic… Vorba aceea, boală lungă, moarte sigură”. Și treptat, ușor-ușor… În ziua în care am divorțat nu știu cum a făcut, a apărut prin oraș în calea mea și de acolo totul s-a dezvoltat.

Dar când a fost momentul acela în care ai știut că el e” ? Când recunoștința aceasta, prietenia, dragostea s-au transformat în mai mult?
A apărut foarte repede Cezar. Acela a fost momentul în care eu m-am speriat, pentru că nu eram pregătită. Eu abia mă împăcasem cu ideea că o să fiu una dintre milioanele de femei care își vor crește copilul singure. Și dintr-o dată a apărut acest om și, mai mult decât atât, în pântec aveam un pui. Îmi era frică la gândul că dacă nu o să funcționeze cu el o să fiu o mamă singură care va crește doi copii. M-am speriat foarte tare. Trei zile și trei nopți nu am închis un ochi. Eram ruptă de oboseală și mă tot gândeam… Pe vremea aceea noi eram organizatorii Campionatului Mondial de Fitness și de Culturism și când ne-am întors în București, am mers la medic. Vorbisem cu doctorița, îi spusesem că mi-a ieșit testul pozitiv. Până să ajung la doctoriță, m-am dus la Mănăstirea Căldărușani – acolo am avut preotul meu duhovnic, care a murit de Paște în 2015. M-am dus la el la mormânt și plângând m-am așezat în genunchi că nu știam ce să fac. L-am rugat să se roage pentru mine de Acolo. Și pur și simplu parcă Dumnezeu mi-a luminat mintea, m-am liniștit și mi-am dat seama că așa o să fiu fericită și că acesta este drumul meu.

Deci, practic Cezar a fost ancora poveștii voastre.
Da. Eu l-am întrebat pe Silviu „Dacă noi nu o să ne înțelegem, ce o să facem?! Serios, nu putem să ne agățăm de un copil…” A fost pentru mine un moment!… 

Când ai putut să te bucuri cu adevărat de sarcină?
Imediat după ce m-am liniștit din punct de vedere mental. Cel mai mult m-a ajutat dragostea pe care Silviu i-a arătat-o Anei, fata mea. El și-a dorit mult o fetiță. Dragostea asta și dorința de a avea o fiică le-a canalizat către Ana. Și Ana i-a spus foarte repede „Tata”. Când am auzit-o că i-a spus „Tata”…

Și acum îi spune „Tata”? Și tatălui ei biologic cum îi spune?   Da, îi spune „tata” lui Silviu. Tot „tata” îi spune și tatălui ei biologic. Are doi tați.


– Iar relația cu tatăl ei biologic e… decentă?
Da, a intrat pe un făgaș normal. Timp de trei ani, nu a vrut să îl vadă, nu a vrut să vorbească cu el, am făcut cu ea terapie ca să o ajut să depășească trecutul. El nu a participat la nicio astfel de ședință… Fostul meu soț a făcut niște greșeli foarte mari în relația noastră, mai ales spre final. Ea a fost marcată de lucrul acesta. I-am și spus lui, la acel moment „Tot ce-mi spui mie, spune-mi numai mie, nu spune când e copilul de față cu noi”. De un an și ceva relația lor a intrat pe un făgaș normal. Între timp și el s-a căsătorit… M-am bucurat că s-a putut repara legătura – el mă acuza că îi bag prostii în cap Anei. Eu am spus mereu că e un Dumnezeu Sus și că nu sunt una dintre acele femei care folosesc copilul drept armă.  

Cum ai învățat să fii o mama bună?
Cred că, în primul rând știam din exemplul meu ce nu mi-am dorit să se întâmple cu copiii mei. Eu mi-am dorit pentru copiii mei să fie ocrotiți, să crească cu iubire, să nu le lipsească nimic, să nu simtă foame, să nu simtă dorul de părinte, să nu le fie frică acasă. Cezar e încă mic, are 4 ani, însă cu Ana acum am tot felul de discuții profunde. Mai ales că trecem prin adolescență și este atât de delicată! În viață faci comparații… Țin minte că am trecut și eu prin adolescență, dar făcând sport, eu nu aveam timp să mă gândesc prea mult la ce simțeam.

– Poate că îți și înfrânai gândurile acestea, neavând neapărat o mamă… deschisă.
Aveam o mamă-prietenă și o mamă deschisă, dar viața ei a fost așa de chinuită încât nu am vrut să o încarc cu probleme de-ale mele.

PROMotor, ăsta ce e?! Ea e Roxana de la Survivor”

– Oamenii care te recunosc, ce impact au asupra copiilor tăi? Cezar e prea mic, dar Ana cât conștientizează din cariera ta de la TV?
În vară, când Ana a plecat în tabără, niște puști dintr-o clasă mai mare și-au dorit foarte mult să facă o poză cu mine. Și unul dintre părinți a spus „O știți pe Roxana de la PROMotor”. Răspunsul lor a fost „PROMotor, ăsta ce e?! Ea e Roxana de la Survivor”.

– Ai fost la multe antrenamente ale diferitelor divizii militare, cu Poliția, în Afganistan, pe front, în teatre de operații… De ce ai nevoie de MIG-uri, elicoptere, adrenalină?
Așa am fost construită. Sunt Săgetător, semn de foc. Întotdeauna am avut această sete de adrenalină. Cred că nu o să mă potolesc niciodată. A fost o perioadă, după ce am avut-o pe Ana, când mi-am spus că m-am liniștit. Ba deloc! Dar, de exemplu, nu mai particip la curse decât rar… Participam cu Silviu, ne dădeam împreună în Campionatul Național de Off-Road. Acum, de când îl avem și pe Cezar, ne e teamă. Mi-e teamă să nu mi se întâmple ceva și să sufere ei. Slăbiciunea mea mare sunt copiii. Când unul dintre ei suferă, pe mine mă îngenunchiază, efectiv. Orice, până la copii! În astfel de momente îmi dau seama că oricât de puternică par, sunt vulnerabilă când e vorba de ei. Pentru mine, familia este totul. Mi-am dorit atât de mult familie!

– V-am privit cu drag pe tine și pe Silviu la un eveniment, la un spectacol la teatru, când nu v-ați despărțit nicio clipă nici mâinile, nici inimile! Dacă ar fi să „calculăm” formula iubirii voastre, cât e chimie, cât e recunoștință pentru bunătatea celuilalt, cât e prietenie?
Avem din fiecare. Și ne dăm seama, zi de zi. Noi, cu fiecare zi care trece ne dăm seama cât de bine ne completăm și cât de multe avem în comun. Suntem chiar suflete-pereche. Ne uităm la anumite poze… parcă și semănăm unul cu altul. Nu mulți oameni au șansa de a-și întâlni sufletul-pereche. Eu nu credeam că există undeva în lumea asta sufletul meu pereche.

– Crezi că Silviu este o recompensă pentru tot ce a fost greu?
Da. Pentru toată suferința pe care am trăit-o. Da! Este, să știi…

– Dacă te-ai duce acum și ai lua-o în brațe pe „Roxana” de la creșă și ai legăna-o și ai strânge-o în brațe, ce ai vrea să îi spui despre Roxana de astăzi?
I-aș spune ca în reclama aceea: „viitorul sună bine!” I-aș spune că oricât de multă suferință ar trăi, va fi răsplătită, la un moment dat. Chiar așa a fost!

Ultimele Articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.