AcasăMarile ÎntâlniriDIANA MIHALCEA: „Sunt un produs al Școlii Românești de Medicină”

DIANA MIHALCEA: „Sunt un produs al Școlii Românești de Medicină”

Prima dată i-am auzit numele în știrile care anunțau că „un medic tânăr a făcut o descoperire salvatoare pentru cei care scapă de cancer, dar riscă să moară de inimă din cauza reacţiilor toxice ale chimioterapiei”. De la acea sonoră teză de doctorat, Diana Mihalcea a câștigat încă multe inimi. Inimi și corduri! Cântă la pian, iubește Apusenii și iubește rimul alert al Spitalelor de Urgență.

– De fiecare dată când mă gândesc la un medic cardiolog, spun „doctor de inimă”. Prietenii mei specialiști mă corectează: „nu e inimă, e cord”. Dincolo de metaforă, ce tratează un medic cardiolog?
Dincolo de metaforă, un medic cardiolog trebuie să trateze cordul. Inima, teoretic, nu e apanajul meu. Problemele sufletului sunt apanajul unui psihoterapeut sau ale unui psihiatru. „Cord”, din punct de vedere al medicului cardiolog presupune un tratament structural – adică trebuie să vezi cordul strict ca pe un organ, să încerci să tratezi problemele care apar legate de pereții lui – dacă ei nu se mișcă așa cum trebuie. E necesar să încerci să tratezi lucrurile care țin de valvele de la inimă, adică de „ușile” care separă camerele inimii, să încerci să tratezi problemele care apar în foița care înconjoară inima – dacă pacientul face pericardită… Evident însă că nu ai cum să tratezi structural cordul și vasele pacientului, fără să fii implicat emoțional. Deci tu, ca doctor, nu ai cum să tratezi doar cord per se. Probabil ai putea trata așa, dacă ai fi un robot. Te încarci de la fiecare pacient în parte, dar trebuie să ai capacitatea – care probabil se educă prin vârstă și experiență – să încerci să nu încurci lucrurile astfel încât să poți să rămâi tot timpul obiectiv. Sunt momente când știi de la început că resursele tale terapeutice, care există din fericire și în România ca în oricare altă țară, uneori sunt insuficiente pentru boala avansată a pacientului din fața ta.

„M-a fascinat dintotdeauna halatul alb”

– Emoțiile și încercările pe care le are inima, în planul care ține de sentimente și de suflet, pun și cordul la încercare. Atunci când simțim o emoție puternică, și inima ne-o ia la goană. Și despre emoție aș vrea să vorbim în continuare. A fost odată o fetiță, Diana, care și-a dorit să devină medic pentru că era fascinată de cum decurgeau consultațiile oftalmologice. Ce vă fascina în acel cabinet?
Tot! M-a fascinat dintotdeauna halatul alb. A fi medic mi s-a părut o profesie absolut „altfel” decât celelalte: oamenii vin la tine cu o nevoie, iar tu trebuie să faci tot ce știi astfel încât omul acela să scape de acea nevoie sau măcar să-i diminuezi nevoia respectivă. Eu am purtat ochelari de mică, dar de mică-mică, adică de pe la 8-9 luni. Am avut strabism. Am fost operată de vreo 3 ori – la 5 ani și la 7 ani și mi-a plăcut foarte mult. Am fost operată la Spitalul Militar – tatăl meu a fost militar. M-am înțeles bine cu tot personalul medical. Nu am plâns, când m-am dus la operație m-a luat de mână Dl. Dr. Gen Bănacu. La 5 ani am fost operată la ambii ochi deodată și la 7 ani am mai fost operată încă o dată la ochiul stâng. Mi-a plăcut foarte mult toată experiența. Îmi aduc aminte că și la grădiniță, când am avut sceneta, am fost doctor. Deci a existat dintotdeauna această fascinație pentru mediul spitalicesc.

– Vă plăcea ideea ce cercetare, de descoperire sau empatia pe care o are medicul în relația cu pacientul?
Ambele! Cel puțin așa reconstitui acum ce simțeam în copilărie. Îmi place ideea de a trata pacienții – adică îmi place spiritul de a fi față în față cu pacientul, de a vorbi cu el, de a-l înțelege. E foarte important ca relația să fie în dublu sens – și pacientul să te înțeleagă. Dacă relația e unilaterală, nu funcționează. Dar îmi place și partea de cercetare, pe care Profesorul de la Spital, Dl. Dr. Vinereanu ne-a insuflat-o tuturor. Când eram mică mă fascina în primul rând că omul vine cu o problemă și medicul găsește rezolvare.

Sunt dintr-o familie de oameni normali, care în bagajul celor 7 ani de acasă ne-au insuflat ideea de bun simț”

– Din Slobozia sunteți.
Din Slobozia, județul Ialomița, da.

– Tatăl – cadru militar. Mama?
Mama s-a lăsat de meseria ei și a fost casnică din momentul în care eu am căpătat problemele acestea de sănătate. S-au decis ei la momentul respectiv că e mai bine ca mama să aibă grijă de mine. Eu mai am și o soră, mai mare, iar mama s-a dedicat nouă. De învățat am învățat, și eu și sora mea – nu au avut niciodată părinții probleme cu noi, dar gândindu-mă acum… mi s-a părut… normal să îți mulțumești părinții pentru că ei, practic, s-au sacrificat pentru noi.

– Introvertită, în copilărie?
Am fost un copil normal, probabil în anumite situații introvertită, în altele extrovertită, dar cu bun simț. Nu am făcut probleme, mi-am văzut întotdeauna de bucățica mea. Și acum funcționez la fel. Sunt dintr-o familie de oameni normali, care în bagajul celor 7 ani de acasă ne-au insuflat ideea de bun simț și de a-ți vedea de treaba ta și de a-ți face datoria foarte bine. De asemnea, am pornit cu ideea că dacă nu înveți, nu ai cum să crești.

– Ideea aceasta, „Dacă nu înveți nu ai cum să crești”, s-a potrivit în realitate?
Da. Chiar da. A fost un drum greu… Eu am luat Rezidențiatul pe loc, nu pe post. Deci, teoretic când terminam cei 6 ani de rezidențiat nu aveam un post într-un spital unde să mă angajez. Eram liberă să îmi găsesc de lucru. Am ajuns în Spitalul Universitar pentru că așa mi-am dorit. Sincer, la Rezidențiat mi-am dorit să iau Spitalul Floreasca – pentru că făcusem Cardiologie acolo în facultate, dar nu am mai prins. Am fost a treisprezecea din cei douăzeci de medici rezidenți Anul I. Stăteam în cămin atunci și mi-a surâs ideea că Spitalul Universitar e aproape de Regie. Mă gândeam că mă pot duce pe jos… Am ajuns acolo, mi-am văzut de treabă, am muncit. Am urmat tot felul de proiecte, am făcut doctoratul, dar s-a cerut post și am dat examen pe post, cinstit. Am fost asistent pe perioadă determinată cât am fost doctorand, după Doctorat am dat examen pentru Asistent Universitar – Integrare Clinică… Adică lucrurile au fost cinstite, la fiecare pas. E greu. Da, sunt preconcepții vizate până la urmă de realitatea în care trăim, dar se poate și așa. Se poate! Pe românește: fără bani, fără alte favoruri, strict pe muncă cinstită.

– Slobozia este foarte aproape de București. Capitala era aproape și de orizontul așteptărilor pe care le aveați?
Da, 130 de kilometri. Nici măcar nu știam că voi da admiterea la Medicină. Nu eram atât de orientată. Mie mi-a plăcut foarte mult Chimia. Și pot spune că profesoara mea de chimie, Dna. Hancescu, încă din clasa a VII-a a fost cea care mi-a deschis sufletul către această materie. Și atunci când am ajuns pe această linie, m-am întrebat ce pot să fac cu Chimia. La Facultatea de Chimie nu voiam să merg, pentru că nu voiam să devin profesoară. Mă gândeam să mă îndrept către Universitatea de Medicină și Farmacie. Mama îmi spunea să mă duc la Farmacie, că e mai simplu. Acum să mă ierte colegii farmaciști, dar i-am zis atunci că nu vreau să vând medicamente. Am spus acasă că totuși aș da la Medicină. „Da, dar tu ești mică, ești și stângace – dacă intri în sala de operație, în cazul în care iei o disciplină chirurgicală, nu o să poți. O să ai un titular care nu o să te lase”… Mama era foarte îngrijorată. Am spus că aș încerca. Deci gândurile nu au fost țintite că eu voi merge și voi cuceri viața în București. Nici în primii ani când am ajuns aici nu am avut neapărat o viziune… Îmi doream, dar știam că sunt mult prea mică și am foarte multe lucruri de învățat și nu îmi puteam proiecta că voi căpăta un astfel de post, că voi intra în UMF și că voi fi cadru universitar. Lucrurile au început să se limpezească prin anul al treilea de Rezidențiat.

– La admitere, ați fost printre primii sau printre ultimii?
Printre primii. Am fost a 33-a. La Admitere am fost cu sora mea și am stat în cămin la niște colegi de-ai ei de facultate. Sora mea a terminat Academia de Studii Economice. Părinții au rămas acasă. Am intrat cu bursă pe care am și păstrat-o până în anul VI.

„Eram o familie de patru persoane și în casă intra un singur salariu – cel al tatălui”

– Ce-ați făcut când v-ați văzut admisă?
Mi-am căutat cămin. Adică nu s-a întâmplat nimic special…

– Nicio petrecere, nicio recompensă?
Nu. Provin dintr-o familie normală, în care nici eu nici sora mea nu am fost recompensate pentru note. Primeam haine, dacă celelalte pe care le aveam nu mai erau în regulă. Mama e cea care a ținut frâiele casei. De la ea știam: „Luna aceasta trebuie să îi luăm celei mari geacă. Luna viitoare trebuie să îi luăm celei mici pantaloni”. Deci noi am fost niște oameni normali. Când eu eram în clasa a VIII-a și sora mea era în clasa a XII-a, totuși făceam amândouă meditații. Eram o familie de patru persoane și în casă intra un singur salariu – cel al tatălui. Deci părinților sunt convinsă că le-a fost greu, chiar dacă ei nu ne-au spus niciodată și nu ne-a lipsit niciodată nimic. Adică banchetul a fsot banchet, dacă se pleca într-o excursie mergeam și noi…

– Cum or fi făcut?
Nu știu cum a făcut mama. Cum le-a înnodat, cum le-a deznodat, ea știe. Din punctul meu de vedere, mama este eroina vieții mele. Le-a rezolvat – le-a învârtit, le-a răsucit și a ieșit întotdeauna bine.

– Cum a fost la cămin?
La cămin s-a dus sora mea să depună cerere, eu m-am întors acasă, în Slobozia. Am stat prima dată într-un cămin din Grozăvești. Un cămin tipic pentru Medicină. Am stat cu o altă colegă din anul I, Maria – ea acum este oftalmolog. Iată, nimic nu e întâplător! Apoi m-am mutat în celebrele cămine U. Iar în primii patru ani de rezidențiat am continuat să am loc în cămin.

„În Medicină, chiar dacă te-ar ajuta cineva, netezindu-ți drumul, la un moment dat rămâi singur cu pacientul”

– Medicii sunt o categorie profesională poziționată mereu parcă pe un piedestal și pare că sunt oameni fără vulnerabilități. Studenții la Medicină sunt ca oricare tineri din generația lor, sunt mai serioși?
Cred că dacă nu ești dispus să renunți la niște lucruri, inclusiv ca tânăr, ca să poți să fii bun în ceea ce faci, nu merge. Facultatea e lungă, rezidențiatul e lung. Am terminat studiile la 31 de ani și eram „copilul ploii”. Trebuia să o iau de undeva. Alți colegi din liceu erau cu familie, cu copii. Eu când să am timp să le fac pe toate?! Depinde foarte mult ce vrei…

– La cei 31 de ani cu o diplomă și multe întrebări, ați avut vreo secundă de regret?
Nu am regretat absolut nimic. Nu am regretat vreo secundă din după-amiezele, serile și nopțile pe care mi le-am petrecut la spital. Plecam la 9-10 seara, era întuneric, era iarnă…  Nu îmi pare rău de nimic pentru că, de fapt, munca mea s-a văzut, s-a concretizat, a fost recunoscută și fără ea nu aș fi ajuns aici unde sunt. În Medicină, chiar dacă te-ar ajuta „cineva”, netezindu-ți drumul, la un moment dat rămâi singur cu pacientul.

– Care au fost Marile Întâlniri profesionale care v-au motivat în facultate? Ați ales Cardiologia după ce ați descoperit-o și nu v-ați schimbat hotărârea.
Da, în facultate primii doi ani sunt anii preclinici. În anul III intri puțin în spital și înveți efectiv semnele și simptomele diverselor boli. Practic, în modulele de medicină generală intri din anul IV. Primul modul din anul IV, din octombrie – timp de nouă săptămâni a fost modulul de Cardiologie. Și așa a fost să fie să ajungem la Spitalul Floreasca. De aici dragostea pentru Spitalul Floreasca. Mi s-a părut excelentă materia. Mi se părea fascinantă, excelent predată – că până la urmă de aici vine farmecul profesiei. Am avut o prietenă în cămin, cu un an mai mare – e medic reumatolog acum – de la ea am mai învățat atunci niște lucruri. Atunci făceam naveta la Slobozia, la final de săptămână. Mama își amintește că m-am dus și am spus „Eu o să mă fac cardiolog”. Este „bucata”de Medicinăcare mi-a răspuns la toate provocările. La Spitalul Floreasca, Dna. Prof. Dorobanțu ne-a fost coordonator de curs. Acum ne întâlnim în tot felul de comisii de examene… Știu că dumneaei mi-a propus să plec cu o bursă. Dar eu am vrut să rămân în România. Niciunul dintre modulele care au urmat nu a mai avut acea sclipire pe care mi-a dat-o Cardiologia. Oftalmologia – visul meu din copilărie, a urmat abia în anul VI, a durat două săptămâni, dar n-a fost ceea ce îmi doream. Bucuria este că dragostea mea pentru Cardiologie, care a început atunci, nu s-a stins deloc! Acum sunt medic primar și nu m-am plictisit. Nu doar Cardiologia, toată Medicina este într-o continuă transformare și, dacă ești conectat cu ceea ce se întâmplă, nu ai cum să te plictisești. Deci Dna Profesor a contat. Doamna Profesor Bartoș, mi-a plăcut, iarăși, la fel și Dna Dr. Fruntelată.

– Ați plecat și în străinătate sau sunteți sută la sută produsul școlii românești de Medicină?
În 2018 am aplicat la o bursă europeană de ecografie cu avizul și la îndrumarea Dlui. Prof. Vinereanu. E chiar un formator de oameni! Am plecat la o bursă a Societății Europene de Imagistică Cardiovasculară la Milano, la Dl. Prof. Luigi Badano, un fel de părinte al ecografiei cardiace tridimensionale. Sunt un produs al Școlii Românești de Medicină. Complet! Poate la anumite tehnici sunt un medic perfecționat de un profesor din Italia. Am comparat medicii din Italia cu medicii din România, din punct de vedere profesional. Nu vreau să fiu rea cu nimeni, dar chiar cred că știm mai multă Medicină decât ei. Avantajul lor este faptul că au fonduri, inclusiv din Cercetare și atunci au acces la mai multe facilități.

„Ori te adaptezi, ori nu”

– În anii de rezidențiat, cum a fost când realitatea medicală ajunsese foarte aproape de responsabilitate?
În rezidențiat, teoretic, nu ai nicio responsabilitate, pentru că ești încă într-un proces de învățare și trebuie să ai un titular care răspund de tine. Teoretic nu ai nicio responsabilitate! La Spitalul Universitar, un spital de urgență, lucrurile se defășoară pe repede înainte. Trebuie să poți să te adaptezi. Ori te adaptezi, ori nu. Acestea sunt variantele. A fost greu, recunosc. Mama mă ruga să vorbesc frumos cu pacienții. Circulau tot felul de exemple negative… „Dacă vreodată voi fi în spatele tău și o să văd că vorbești urât cu cineva sau îl repezi, nu știu ce nu-ți fac!”, îmi spunea. (N.R.: Râde!) Sunt destul de empatică. Pacienții sunt niște oameni care se adresează doctorului cu o problemă. Dar nu avem dreptul să îi judecăm. Noi nu suntem Dumnezeu. Treaba noastră e să îi ajutăm.

– Veneați acasă și plângeați?
Nu! Cum să plâng?! Mereu mi-am spus că dacă alții au putut, voi putea și eu. Acesta a fost mereu principiul meu: dacă s-a putut, înseamnă că pot și eu. Cum spune Andreea Marin, „nu există nu se poate”. Și despre facultate, circulau tot felul de povești, despre profesori care te pică dacă nu dai plic. Nu am trăit niciodată așa ceva! Erau tot felul de legende despre cum se corectează lucrările, uneori cu superficialitate…. Nu! Eu nu am avut astfel de probleme niciodată! Știam că, dacă am învățat, voi lua nota meritată.

– Dar ați avut vreo restanță?
Nu. Cea mai mică notă a fost 9. Mie mi-a plăcut să învăț.

„De câte ori sunt în gardă noaptea, nu sting lumina. Și nici acasă…”

– Vă amintiți un caz care v-a impresionat, în perioada de început?
Multe cazuri… Îmi amintesc, de exemplu, primul deces. Pe mine m-a marcat acel pacient. Nu era pacientul meu. La salon eram cu o colegă mai mare. Ea era rezidentă anul V, eu eram anul I. Pe ea au chemat-o la un consult la Medicină Internă și m-a întrebat dacă vreau să merg cu ea. Eu nu refuzam niciodată, voiam să acumulez cât mai mult. Pacientul era internat cu ultimul stadiu de insuficiență cardiacă. Dar căpătase niște cheaguri de sânge în arterele mari din plămâni – trombembolism pulmonar masiv. Până a urcat colega mea, pacientul „s-a stopat”. Când am ajuns noi de la etajul 10 la 12, îl resuscitau. Sigur… nu plânge nimeni în astfel de momente, pentru că nu ai cum – trebuie să îți vezi de treabă. Dar îmi aduc aminte privirea. A rămas cu ochii larg deschiși. Îmi aduc aminte și acum privirea lui. Din acel moment, eu, de câte ori sunt în gardă noaptea, nu sting lumina. Și nici acasă… Dacă sunt singură acasă, nu pot să stau pe întuneric complet pentru că îmi vine în minte imaginea aceea. Atunci aveam 25 de ani, acum am 39… Îmi aduc aminte de un alt caz, când „s-a stopat” o pacientă care nu era în terapie. Am sunat șeful de gardă că avem un stop pe aripa 4, în salonul 43. Știu și patul unde era – era al doilea pat pe dreapta. Când am ajuns acolo pacienta era pe jos. Ne-am apucat de resuscitare, am adus-o în Terapie Intensivă… Își rupsese cordul postinfarct. Și dacă ar fi fost chirurgie cardiacă la acel moment în spital, nu era timp de intervenit… Vedeți… numai despre cazuri din acestea îmi aduc aminte…

– Se întorc pacienții să vă mulțumească? Cei din cazurile fericite?
Sunt unii pacienți pe care îi urmăresc. Vin la cabinet. Dar… când se prezintă la spital pacienți cu infarct în formă serveră, sunt mai mult morți decât vii. Se deschide vasul în Urgență de către colegii care fac coronarografie, dai medicația care trebuie și în a doua, a treia zi îi vezi că sunt, practic, alți oameni. Și când știi cum au venit – în șoc cardiogen sau cu fenomene de insuficiență cardiacă sau cu un randament al inimii foarte slab – și îi vezi că pleacă pe picioarele lor… Te întâlnești la lift cu ei și spun „Sărut-mâna, Doamna Doctor, mulțumesc!”. Singura rugăminte pe care o am la ei e să își ia medicamentele.

– Cum e să fii medic primar?
E la fel ca medic specialist. Nu e nimic în plus, e doar un titlu pe care cred că e bine să îl ai. E bine să crești, din punct de vedere profesional. Și e bine să crești, atunci când e momentul, când vine timpul să faci următorul pas. Dacă amâni un examen, piezi momentul lui. Nu e nicio diferență… Ah, mi-am schimbat parafa! Din punct de vedere al gradelor de spital, cam acesta este the top of the top. Mai am de crescut, din punct de vedere universitar. Următoarele etape sunt de „conferențiar” și „profesor”. Dar drumul e lung.

– Dar se poate!
Nu are cum să nu se poată, câtă vreme îți dorești și faci lucruri cinstite care să nu îi rănească pe ceilalți și gândești lucruri bune… nu are cum să nu se poată!

– Părinții se mândresc la Slobozia cu faptul că fiica lor e medic? V-au spus prietenii, vecinii?
Sunt convinsă că se mândresc… Îmi aduc aminte în facultate, când le tot ceream bani pentru cărți… Îmi aduc aminte că Atlasul de Anatomie Netter costa trei milioane trei sute. În anul întâi de facultate, deci în anul 2002. A fost greu! „Îmi trebuie bani să-mi iau trusă de disecție… alte cărți…” În rezidențiat, primul salariu a fost de șapte milioane două sute. Iar căminul costa două milioane patru sute. A fost greu pentru părinții mei… Sunt convinsă că se mândresc, dar nu epatează. Acasă am rămas tot copilul lor, chiar deacă sunt ditamai omul. Rușinea mea față de ei tot există… și va exista mereu. Doar că acum s-au mai schimbat lucrurile puțin – ascultă și ei de mine, nu doar eu de ei. Dar ascultă strict din punct de vedere medical.

– Cum arată inima mamei?
Ecografic, arată bine. (N.R.: Râde!)

– Vă doriți să creșteți din punct de vedere universitar. Lucrați și într-un spital de stat, și la o clinică privată, la Vascularte. Cum vă împărțiți timpul astfel încât să vă ajungă?
Viața mea se desfășoară în spital. Eu asta mi-am dorit. Acum am saloane de Terapie Intensivă Coronariană. Eu asta mă văd făcând, nu vreau să fac doar cercetare. În sistemul privat am venit pentru că îmi era foarte greu să văd pacienții care nu erau internați, dar care erau tot pacienții… mei. Nu mă văd nici doar medic de ambulator – nu aș avea răbdare. Sunt antrenată să îmi placă adrenalina. M-aș plictisi să dau doar pastile de tensiune. Dar cabinetul privat de la Vascularte îmi oferă Timp să discut pe îndelete cu fiecare pacient! Iar acest lucru este foarte important.

– Cum se vede disperarea omului care se prezintă la medic cu o urgență cardiologică?
Dacă omul este disperat și tu știi că poți să-l ajuți, e în regulă. Însă problema e când omul simte că lucrurile nu sunt bune și știi și tu că nu poți să mai faci mare lucru pentru el…

– Și cum se spune asta unui pacient?
Nu prea se spune… Se discută cu aparținătorii… În situații de finețe…

– …Lucrurile se simt mai mult decât se vorbesc?
Se simt… Și, inclusiv când te uiți la un coleg, cu pacientul de față. Nu e nevoie de cuvinte, când știm amândoi ce ar fi de spus…

– Vă place adrenalina. Închideți vreodată telefonul mobil? Visați noaptea soluții? Vă urmăresc gândurile și la supermarket? Cât de mult vă aparțineți, de fapt?
Nu ai cum să nu te gândești… Nu suntem roboți. Nu avem cum să nu ne încărcăm cu cazurile grele, cu cazurile deosebite, provocatoare. Te gândești, citești, te răsucești, mai citești o dată, te sfătuiești cu colegi. Nu ai cum să lași gândurile la ușă. Acum de exemplu, seara, o să o sun pe colega care a rămas de gardă la spital să o întreb ce mai face bunica cu drenajul pericardic. Avem o tânără internată, căreia îi facem o procedură complexă. Înainte să ne apucăm de treabă, am căutat articole, am citit tot ce a apărut nou și ar putea fi relevant. Ghidurile spun că nu e o procedură standard… pui în balanță riscurile și beneficiile. Am citit! Am ajuns seara acasă de la cabinet, m-am pus turcește în pat și am citit! Telefonul nu îl închid niciodată.

„Îmi place să cânt la pian”

– Dincolo de Medicină, vă rămâne timp pentru o altă pasiune?
Am cântat la pian. Eu am terminat Liceul de Artă. Am făcut opt ani de muzică și, din clasa a IX-a am rămas la același liceu, dar am devenit pragmatică și m-am mutat la profilul de matematică-frizică. Îmi place și acum să cânt la pian. Nu am pian acasă, dar când găsesc undeva un pian, mai cânt. Ultima dată am cântat astă vară, într-un hotel de prin Suceava. Da, mai găsesc timp. Nu atât de mult pe cât aș vrea, dar sunt un bun organizator.

– Care e coloana sonoră a prezentului? Dacă nu v-aș întreba prin cuvinte și v-aș spune să-mi cântați prezentul, ce ați cânta?
Aș cânta „Marșul piticilor” de Grieg. Când studiam pianul cu Dna. Prof. Nistorescu, am avut noroc că a înțeles că nu îmi plac piesele foarte lente. Întotdeauna când ne apucam să studiez o melodie nouă, mă întreba dacă îmi place și dacă mă văd interpretând-o. Și întotdeauna îmi spunea o poveste. „Marșul piticilor” are în el povestea Uriașilor, iar din pagian trei apare Zâna. În paginile 5 și 6 e o împletitură pe care mi-am imaginat-o într-o pădure unde se întâlnesc și piticii, și uriașii, și zâna. Astăzi, acum aș putea spune că am trăit un astfel de „Marș al piticilor”, pentru că a fost o zi nebună. Nu pot să cânt piese siropoase, nu mi-e felul așa.

– Adrenalina din Urgențe! Sunteți medicul acela despre care am auzit niște știri, la un moemnt dat, despre o descoperire pentru pacientul oncologic, despre efectele pe care chimioterapia le are asupra inimii?
Da… Nu am inventat nimic, „roata” era descoperită! Eu doar… am făcut „roata” să funcționeze. Teza mea de Doctorat și-a propus să evalueze cât mai în amănunt, precoce, cu tehnici subclinice cât mai noi dacă tratementul chimioterapic cu sau fără radioterapie la pacienții cu un anumit tip de cancer hematologic fac ca pacienții să dezvolte disfuncție cardiacă. Adică, așa cum numim medical, cardiotoxicitate. Practic, am aplicat niște ghiduri europene de bună practică de cardio-oncologie, dar am folosit niște tehnici mai noi. Adică am folosit această ecografie tridimensională, inclusiv cu evaluarea unei deformări miocardice în ecografie 3D.

– Sunt multe susțineri de doctorate, dar nu am văzut știri despre ele. Ce a fost special, la ceea ce ați prezentat?
A fost doar un protocol pe care l-am gânditși care a fost aprobat de Comisia de Etică a Spitalului, de Coordonatorul meu de doctorat, Dl. Prof. Vinereanu. Am folosit tehnici ecografice noi, care încă nu au intrat în ghidurile de practică. Sunt într-un stadiu de cercetare. Iar eu am găsit în acea teză că folosind aceste lucruri – care, din păcate, tehnic nu sunt de găsit în toate cabinetele – poți „prinde” pacienții mult mai precoce, dacă fac reacții adverse cardiace secundare tratamentului.

– Și cum v-a venit ideea?
Unul dintre oamenii care m-au marcat în Rezidențiat a fost chiar unul dintre titularii de la salon, Dr. Maria Florescu. E și prietena mea. La acel moment, ea făcea constulturi la Oncologie și la Hematologie. A avut un Grant de cercetare, câștigat prin concurs, în care am intrat și eu ulterior. Ea și-a propus atunci să evalueze paciente cu cancer de sân cu markeri genetici și tot felul de tehnici ecografice. Deci ideea de cardio-oncologie și de a găsi tot felul de lucruri a venit de acolo, natural. Am intrat în asta pentru că ea îmi era șefă și eu voiam să mă implic mai mult decât era datoria mea atunci. Practic ea a fost cea care mi-a deschis și drumul către Cercetare.

– Cum e „o zi proastă” pentru un medic?
O zi proastă pentru un medic e atunci când îți mor pacienți. Am avut o gardă în care au murit patru oameni. Aia a fost o zi proastă! A fost o gardă proastă! Alte zile proaste nu ai cum să ai, din punct de vedere medical.

– Aveți concedii?
Da. Vara, simt că e nevoie. Am avut trei săptămâni de concediu, în vară.

– Atât? Trei săptămâni pe an?
Da. Mi se pare suficient. Mai am zile de concediu, rămase din alți ani… dar nu le iau.

– Dacă ați putea pleca acum, unde v-ați duce?
Cred că în Apuseni. Pe o pajiște. Să fie liniște și să nu vrea niemni nimic de la mine. Să stau cu o carte.

– Medicii au prieteni? Credeți că dacă n-ați fi medic ați avea la fel de mulți prieteni
Da. Cei care te sună că au numărul de… undeva, nu sunt prieteni. Prieteniile, din punctul meu de vedere, trebuie făcute dincolo de meserie. Nu cred că un om trebuie judecat prin prisma meseriei lui. El trebuie luat așa cum e – poate avea caracter un om care are doar patru clase și mai mult bun simț decât un altul cu două facultăți. Am prieteni. Nu pot să spun, însă, că am mulți. Dar nu am mulți nu pentru că sunt eu doctor. Cunosc mulți oameni, sunt sociabilă, dar oameni cărora să le spun lucrurile mele profunde sunt puțini.

–  Sunteți un vulcan, o femeie pasionată de profesia sa și devotată Spitalului. Cum se cucerește inima unui medic… cardilog? Și cum se trăiește cu o femeie ca Dvs., ocupată mereu?
E greu să găsești un bărbat care să „te tolereze” și care să accepte că ești o femeie care poate să dea replică. Eu l-am găsit. Ne cunoaștem de multă vreme. De fapt, cred că acestui fapt i se datorează totul. Ne cunoaștem din liceu, din clasa a XI-a. Crescând împreună…

„Eu acasă nu sunt doctor, sunt o femeie normală”

– Vă cunoașteți și vă iubiți…
…De atunci. Din clasa a XI-a. Crescând împreună, el nu m-a preluat ca doctor. Eu acasă nu sunt doctor, sunt o femeie normală. Bag aspiratorul, fac curățenie, gătesc, calc, spăl. Anul recut am renovat un apartament împreună, am avut de lucru cu muncitorii…

– Romantică… puțin?
Puțin! (N.R.: Râde!) Ei, am și eu momente… Nu port chiar așa o armură continuă. Dar momentele mele de slăbiciune le arăt doar oamenilor care știu să le aprecieze, pentru că eu cred că în momentul în care ești vulnerabil ești foarte ușor de rănit. Și atunci, cum zice Mama: „Mai bine să zică lumea că ești afurisită, decât să creadă că ești proastă”.

– Cum vă raportați la Spiritualitate, la Ce e Dincolo de știință?
Cred în Dumnezeu. Suntem ortodocși. Cred că există Cineva deasupra noastră, cred că există tot felul de Energii care ne înconjoară. Nu pot să spun că sunt o persoană care merge des la biserică. Dacă mă duc la biserică, mă duc când nu e nimeni. Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni, că medicii sunt „mâinile” lui Dumnezeu. Da. Cred însă că Dumnezeu are rolul Lui. Adică, după cum zicea bunica, „dacă atâta ți-a fost ața”… Degeaba încerc eu să o mai înnod. Eu o înnod, cu pastilele mele, cu tot soiul de proceduri. Dar dacă „până aici a fost” pentru că așa… s-a Decis Dincolo de noi… E clar că e Cineva Dincolo de noi.

– Un om obișnuit, din România normală, are șanse la Sănătate așa cum are, de pildă, un politician care pune mâna pe telefon?
„Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul”, vorba lui Mircea Badea. Eu pot să vorbesc din punct de vedere cardiovascular, nu din punct de vedere al intervanțiilor chirurgicale. Î Spitalul Universitar, la etajul 10, la Cradiologie, oamenii sunt tratați la fel. La noi așa se gândește. Și dacă ești neasigurat în sistemul medical, dar ai indicație în urgență să ți se pună stimulator sau să ți se facă coronarografie și să primești stent, nu ești lăsat pe dinafară. Sigur, trebuie să spunem că pacientul este neasiguart, ca să știe doamna de la registratură. dar uneori așteptăm să se și asigure… ca să îi dăm și rețetă compensată. Deci, la etajul 10 nu există diferențe. Noi internăm în gardă pacienți și nu ne interesează că e țigan, că e român, că e asigurat, neasigurat, din Asia, din America, bogat, sărac. Sunt convinsă că în alte locuri, mai ales în provincie, lucrurile nu se întâmplă astfel. Am auzit și eu tot felul de povești chiar de la pacienții care vin prin transfer din tot felul de spitale. Auzim… înțelegem… Nici nu știi ce să răapunzi. Lași capul în jos de rușine pentru rușinea lor. Iar legat de condiționare, nu există! Trebuie să înțeleagă românul că noi avem salariu.

– Românul înțelege. Să înțeleagă toți medicii…
Să știți că uneori pacienții sunt extrem de agitați și te aleargă cu tot felul de plicuri.

– Pentru că povestea aceasta a fost regăsită în tot felul de situații de condiționare… Nu ne referim la gestul de recunoștință.
Gestul de recunoștință ar trebui să fie cel mult simbolic. Că vrea să aducă un buchet de flori, e în regulă. Că vrea să îți aducă o cutie de bomboane pe care o desfaci și o lași pe masă la asistente în cabinet și se bucură de ea tot etajul. Dar alte gesturi nu trebuie să existe! Încă o dată vă spun: noi avem salariu. Sunt tot felul de discuții acum referitoare la majorări. Așa este: s-au mărit salariile. Dar poveștile că avem salarii de zeci de mii de lei sunt false. Acele sume se pot atinge pe baza unor sporuri… Dar nici nu contează! În momentul în care ai ales să te faci medic, ți-ai asumat tot ce se întâmplă.

– De ce iubiți Cardiologia?
Cum să nu o iubești?! N-ai cum! La mine a fost „veni, vidi, vici”. Am iubit Cardiologia din prima clipă și nu aș schimba-o pentru nimic în lume! Dar este esențial să înveți și să capeți Viziune. Poate poți ajuta un om care nu vine pentru specialitatea ta. Nu îl lași să plece, îl îndrepți spre un sfat potrivit. Dar e esențial să îți placă ce faci. Într-o fabrică, dacă greșești un lot, îl plătești. Dar în Medicină?! Moare omul! E esențial să îți placă ce faci, în fiecare zi, ca să ajungi să fii foarte, foarte bun și să ai conștiința liniștită.  

Ultimele Articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.