ZORELA ADRIANA SGARBURĂ: „De câte ori mă duc la un congres medical mă uit, în primul rând, ce spectacole de operă pot să văd”

Pe scurt, povestea acestei Mari Întâlniri poate fi rezumată așa: am mers la ginecolog, ca să vorbim despre operă. Însă în spatele acestui interviu a fost o curiozitate autentică de a o întâlni pe doamna fermecătoare pe care o remarcasem în sălile de spectacole. Cu o apariție de prima donna, cu frazare de divă și atitudine care impune eleganță, Zorela Sgarbură se decupează din tabloul uni al prezentului și teleportează prin fascinația pe care o arată atunci când vorbște despre marile scene internaționale. E „solistă” în sala de operații, tăcută, serioasă. Și diafană în sala de spectacole, acolo unde vorbește despre Operă aproape cu aceeași pasiune care îi strălucește în privire când amintește despre cele mai recente tehnici medicale. Un interviu despre Medicină, Operă și dragostea soțului său care o susține și o inspiră.  

– Îmi plac foarte mult poveștile profesioniștilor din diferite domenii. Mai ales ale celor care au pasiuni aparte. Faceți exercițiul acesta – priviți spre trecut?
Configurația mea interioară priveste mereu în față. Nu rememorez evenimentele, nu le îmbunătățesc, nu le înfrumusețez, trăiesc „azi”, gândind la „mâine”.

– Familia în care v-ați format avea tradiție în Medicină sau, dimpotrivă, ați fost deschizătoare de drum?
Am fost copil unic, un copil foarte iubit. Nu pot să spun că sunt chiar o deschizătoare de drum pentru că în familia noastră au mai fost medici, dar nu părinții mei. Eu am origini ardelenesti, tatăl meu a fost tehnician minier și mama a fost funcționară. Dupa ce am absolvit Liceul centenar „Avram Iancu” din Brad am plecat la facultate și… am rămas plecată.

– Cum a venit gândul pentru Medicină?
Cât se poate de…banal! Ca orice copil, mă jucam cu păpușile „de-a doctorul” și afirmam hotărât că vreau să le vindec. Am devenit o elevă foarte bună la învățătură, am avut mereu premiul întâi și parcă era de la sine înțeles că voi da admitere la Medicina. În liceu jucam teatru, aveam roluri principale și colegii, chiar și profesorii credeau că voi da la Teatru. Nu am avut niciodată această intenție, dar am rămas un pasionat spectator.

– Și pentru faptul că era tradiția ca elitele din generațiile de atunci să se îndrepte spre Medicină sau Drept?
Poate că da. Era orânduirea comunistă, în care maximum pe care îl puteai obține era pe plan profesional. Concurența pe locurile de la Medicină era acerbă, dar mi-a plăcut întotdeauna să învăț. Învăț cu frenezie și acum. Intenția de a face Medicina are, poate, legatură și cu pasiunea cu care citeam Dostoievski, cu afinitatea mea de atunci pentru personalitățile accentuate din romanele sale și cu dorința de a face Psihiatria, dorință care s-a convertit apoi și a devenit pasiune pentru chirurgie.

– Dar vreo clipă v-ați gândit atunci serios la Teatru?
Nu, nu mi-am propus niciodată să dau la Teatru. Am intrat la Medicină, am fost foarte dedicată științei din primii ani de preclinic, dar în anul al treilea am fost luată „în plagă”, mâna a doua la o prăpădită de apendicectomie și atunci s-a produs declicul, fascinația, a erupt dorința de a face Chirurgie.

– Din Ardeal ați ajuns la București. Cu accent sau fără?
Fără.

– A fost nevoie de acomodarea la o altă dinamică?
Nu a fost o acomodare dificilă. Până atunci oricum am avut o legătură permanentă cu Bucureștiul pentru că fratele mamei era aici și eu veneam în fiecare vacanță. Mergeam la teatru, la operetă, la operă, muzee…

– În anii de facultate, care au fost Marile Întâlniri – acele nume care v-au marcat, de la care ați învățat prin admirație?
Încep cu profesorul Ion Bruckner – tatăl, care era foarte în vârstă atunci și care, pentru mine, a fost un gigant! Era profesor de Medicină Internă, mare semiolog, mare diagnostician de la care am învățat puterea detaliului, importanța conexiunilor, a anamnezei, a raționamentului clinic, indiferent de specialitatea pe care o practici. Era uluitor cum schimba diagnosticul pus de staff-ul său sesizând un detaliu, provocând prin întrebări bine puse pacientului descoperirea unui semn de boală ignorat până atunci. Sunt foarte mândră că am fost singura studentă din an care a luat nota 10 la examenul lui, rareori dădea la examene nota 9 celor buni.

– Iată că puterea de a admira poate că a fost folosită și invers – acest 10, un compliment prețios pentru Dvs.
A fost o recompensă, poate l-am impresionat prin temeinicie, prin atenția la detalii, nu știu…

„Am făcut Ginecologie din pasiune pentru Chirurgie”

Deci nu a existat emoție pentru alegerea specialității.
Nu, nu a existat! Am făcut Ginecologie din pasiune pentru Chirurgie – mi-e foarte clar! Pentru că m-ați întrebat despre personalități, trebuie să-l amintesc si pe profesorul Vasile Luca. În clinica sa am facut rezidențiatul (secundariatul). Eram studentă în anul al VI-lea, atunci când se studiază obstetrica-ginecologia și la primul curs a lipit pe tablă o coală de hârtie și a și a început să deseneze… un pianist, afirmând:„Hipofiza este ca un dirijor pentru orchestră sau ca un pianist pentru notele muzicale”. Ulterior am aflat că era o personalitate enciclopedică: picta, cânta la vioară în Orchestra Medicilor… Am admirat caracterul complex, aproape renascentist al personalității sale.

– Erați studentă când „lucrați” la Colentina. Apoi?
Apoi au fost cei cinci ani de rezidențiat în clinica profesorului Vasile Luca și în echipa doctorului Liviu Dușleag, ani de ucenicie și de mare câștig profesional.

„În mintea mea nu exista decât performanța științifică”

– Facultatea de Medicină, Rezidențiatul… par că durează o veșnicie… În tot acest timp rămăseserăți aceeași tânără determinată doar să studieze?…
Da, și acum sunt determinată să studiez. (N.R.: Râde!) Sărim cuvântul„tânăr”, dar determinată să studiez am rămas! În Medicina trebuie să fii la zi, altfel rămâi în urmă, ești exclus.

– … Sau a existat și întâlnirea cu dragostea, cu cel care v-a devenit soț? Sau nu aveați ochi pentru nimic altceva în afară de studiu?  
(N.R.: Râde!) Bună întrebare! În mintea mea de atunci, nu exista decât performanța științifică și nu aveam niciun gând să îmi fac o familie, nu mă atrăgea acest subiect. Soțul meu a fost foarte tenace. El m-a cunoscut în ultimii ani de facultate. Este fratele unui coleg. Eu eram responsabilă cu activitățile culturale și îmi duceam colegii la teatru. „Fratele acestui coleg” probabil că m-a zărit și și-a pus problema cum ar fi să fie ceva interesant pentru mine. Și a venit trupa Alvin Ailey din Statele Unite ale Americii la Sala Palatului. Nu se găseau bilete și fratele lui, adică cel care era colegul meu, m-a invitat la spectacol. Eu am fost foarte bucuroasă că nu voi rata trupa Alvin Ailey! Așa l-am cunoscut pe „fratele lui” care, peste timp, a devenit soțul meu.

– Și care a fost prima impresie? Sau nici măcar nu l-ați remarcat?
Prima impresie a fost foarte bună și m-am gândit cat de puțin seamănă frații între ei – pentru că el era foarte serios, profund, așa mi se părea… Cumnatul meu este mai extrovertit, aparent mai superficial. L-am apreciat pe acest tânăr serios, dar fără să duc gândul mai departe.

– Ce profesie are?
Inginer.

– Apoi a fost tenace în invitațiile culturale? Câte spectacole ați văzut?
Ohoo! Invitații culturale, îmi făcea fotografii… Erau pozele pe care mi le facea – am sute de diapozitive – și mă tot gândeam „O să-i spun să nu mai vină!” Mereu apărea dintr-un motiv sau altul, până când lucrurile s-au transformat…

Zorela și Alexandru Sgarbură

„Am avut întotdeauna un sprijin în soțul meu”

– Aveați dreptate când vă temeați că o mare dragoste v-ar putea lua din concentrarea pentru profesie?
Cred că aveam dreptate, dar am avut un mare noroc pentru că am avut întotdeauna un sprijin în soțul meu, m-a încurajat și m-a ajutat mereu. E foarte important să vii acasă cu bucuria de a veni acasă și să știi că acolo e bine, e cald sufletește și orice dificultate sau problemă va sublima datorită parteneriatului și a complicitătii noastre. Eu sunt o mare călătoare, o dromomană, pentru că el nu m-a demobilizat niciodată, chiar m-a încurajat. După ’89 am primit o invitație la primul Congres Mondial de Mortalitate Maternă de la Marrakesh. Și i-am spus așa… en passant, soțului meu care a replicat: „Du-te!, trebuie să te duci!” În timp am devenit membră a zeci de societăți internaționale și particip la congrese, la reuniuni profesionale. Tot după 1989, de ziua mea – care este în februarie – și de ziua cumnatului meu care este la diferență de o zi, soțul meu ne-a făcut surpiza să ne invite la Viena, la Operă. Olivia, fetița noastră, era mică pe atunci, dar ne-a însoțit și ea. Am avut loja noastră și am văzut „Stiffelio”! De atunci am înțeles că totul devine posibil, că pot vedea cele mai bune spectacole pe cele mai mari scene ale lumii! Îmi amintesc cu câtă emoție am văzut „Turandot” în regia lui Andrei Șerban la Londra, la Royal Opera House, producție despre care citisem în comunism în revista „Secolul XX”. Atunci era imposibil să sper să o văd vreodată, granițele fiind închise, așa cum se știe.

– Până să ajungem cu povestea la Operă, unde sunt multe de spus, să nu uităm de Medicină…
Am devenit medic specialist. Am lucrat la Spitalul Colțea…

„Momentul Revoluției a fost marcant pentru societate și pentru profesia mea”

Cum era educația femeilor din România imediat după 1989? Ieșeau dintr-o perioadă de comunism în care nu exista prea mult acees la informație și intrau într-o perioadă nouă și mult mai deschisă.
Ah, mi-ați amintit, uitasem tot ce a fost rău în specialitatea mea, teroarea în care trăiau femeile pentru că nu aveau acces la contraceptive și întreruperile de sarcină erau clandestine, delictuale și cu mortalitate enormă. Foarte multe femei ajungeau la spital în șoc septic, când nu se mai putea face nimic pentru ele. O, da! Din punctul acesta de vedere, momentul Revoluției a fost marcant pentru societate și pentru specialitatea în care urma să intru.

– Ați lucrat multă vreme în sistemul public. Cum ați făcut pasul către zona privată?
Am făcut pasul foarte greu. Sunt ardeleancă de origine, am o inerție mare. Am făcut acest pas datorită soțului meu. După ’89, soțul meu m-a întrebat „Nu vrei să-ți faci un cabinet?” și răspunsul meu – eram la Spitalul Colțea pe vremea aceea – a fost „N-am nevoie, eu pot să văd pacientele la Colțea”. Și el, cu finețe mi-a spus că poate vor fi paciente care nu vor dori să vină acolo la consult, că este o specialitate care se bazează pe intimitate și confidențialitate și că poate vor fi paciente care nu doresc să se afișeze public. A, soțul meu mai are un merit! În anii ’90 nu existau operațiile laparoscopice în România. Soțul meu m-a împins să mă duc să fac un training de histeroscopie și laparoscopie cu Profesorul Bernard Blanc în Franța. Cred că prin 1997 a fost. Deja operam bine, operam clasic. Eram încântată de tot ce făceam. Fusese un congres internațional la care Profesorul Semm, părintele laparoscopiei ginecologice făcuse o demonstrație live si pacienta sângerase – câteodată sângerează și nu iese tocmai cum ți-ai dori când vrei să demonstrezi ceva! Am fost foarte neplăcut impresionată, aveam impulsul de a mă ridica de pe scaun și de a intra în plagă. Aceasta a fost frâna care m-a făcut să cred că nu o să îmi placă laparoscopia și că nu am nevoie de ea. Cand au apărut dotările în România eu aveam deja competența în histeroscopie și laparoscopie și am putut opera imediat.

– Brandul personal crescuse atât de mult încât atunci când ați făcut pasul exclusiv spre privat
…S-a întâmplat destul de târziu. Acum 10 ani, aveam deja foarte multe paciente. Adresabilitatea nu o faci în privat și nici meseria nu o înveți în privat, ci în ani de trudă și de gărzi în sistemul public.

– Vă amintiți un caz care v-a marcat, de-a lungul timpului?
Sunt multe… Îmi veneau în gărzi come eclamptice adică femei aproape moarte, în convulsii… gravide, nedispensarizate. Erau femei cărora nu li se măsurase niciodată tensiunea, care nu făcuseră analize… și ajungeau în ultima fază de severitate a bolii, veneau deja aproape de exitus. Mă rugam să scot viu copilul și să trăiască și mama. Năvăleam în sala de operație… Doamne, Îți mulțumesc! În afară de competență, de profesionalism, de pregătirea continuă care să te țină în alertă, să te țină inspirat, atitudinea promptă, eu cred că Undeva există și o altă Forță care te ajută. E și o speranță asta! Și nu intru în operație fără ca în tăcere – în mintea mea, – să invoc acest ajutor. 

„Nu fac întreruperi de sarcină, de zeci de ani”

– E un subiect dificil, dar de mare interes cel apropo de cum se împacă specialitatea Dvs. cu dimensiunea spirituală și de Credință. Există medici care, din capul locului refuză întreruperile de sarcină.
Nici eu nu fac întreruperi de sarcină, de zeci de ani. Le-am făcut la început, când era ceva profesional și trebuia să învăț…

– …Dintr-o Credință?…
Din faptul că acum este și o problemă de bun simț să previi o sarcină, dacă nu o dorești. Dacă este o sarcină moartă, oprită în evoluție, sigur că fac chiuretajul. Dar dacă este un avort la cerere, nu. Pentru că pacienta aceea are la dispoziție toate mijloacele posibile de contracepție – cât mai sofisticate, cât mai eficiente, cât mai accesibile. Nu trebuie decât să solicite ajutorul. Pacientele mele, în general sunt educate. Va relatez un caz: o asistentă de-a noastră, căreia îi operasem mătușa, mama… deci cu care aveam o relație foarte apropiată, când avea 39 de ani a venit la mine și mi-a spus că a rămas însărcinată. Își începuse viața sexuală târziu și a rămas gravidă neplanificat. A cerut să îi fac chiuretaj, iar eu am refuzat și i-am spus să se gândească și la faptul că este „ultimul tren”. Nu voia să meargă la alt medic, iar eu i-am spus „Facem copilul! Copilul este, în primul rând, al mamei” – De obicei am succes, sunt convingatoare și am mulți copii născuți în urma persuasiunii mele care apoi au adus bucurie părinților.

– Deci Dvs. salvați vieți, aduceți pe lume vieți, nu doar prin proceduri medicale concrete, ci și prin… proceduri emoționale. Prin discuția cu viitoarele mame.
Da. Am avut o pacientă, medic, venită la mine pentru infertilitate la 37 de ani. Era într-o relație veche de cuplu și nu rămânea însărcinată. I-am făcut investigații – sunt foarte riguroasă în investigații – tratamente, am obținut o sarcină. După ce a rămas gravidă a venit la mine cu o sarcină de 7-8 săptămâni să-mi spună să o întrerupem, pentru că soțul nu mai era de acord. „Poftim?!?!? Cum să vă bateți joc de munca mea, de copilul meu!?!?!?” Chiar așa am simțit… Bineînțeles că am refuzat întreruperea de sarcină, i-am spus să se gândească la vârstă, la „copilul e, în primul rând, al mamei”. Și fetița „noastră” s-a născut iar eu, ani în șir am primit de ziua ei câte un tort. Fetița „noastră” a devenit fericirea mamei ei, cum e orice copil pentru părinte.

– Cam câți copii… aveți?
Nu i-am numărat niciodată… Nu știu…

„Aspectul fizic nu m-a încurcat. Nu mi-a fost nici mai greu, nici mai ușor și nu am fost persecutată pentru că eram femeie”

– Repet ceea ce v-am spus înaintea acestui interviu – sunteți foarte frumoasă și aveți o atitudine de prima donna. Frumoasă, dintotdeauna. V-a ajutat sau v-a încurcat aspectul fizic?
Nici, nici. În primul rând, nu cred că sunt așa de frumoasă, dar cred că mă simt bine cu imperfecțiunile mele și asta poate îmi dă siguranță. De fapt, cred că frumusețea nu este exterioară, ea vine din interior, din trăirile pe care le ai, din cultura pe care o ai. Cred că frumusețea despre care se spune că este în ochii privitorului vine din afinitatea privitorului față de persoană și din niște calități interioare care se exteriorizează. Pentru că sunt atâtea frumuseți geometrice care nu spun nimic și sunt banale! Nu mi-a fost nici mai greu, nici mai ușor și nu am fost persecutată pentru că eram femeie. Am izbutit prin seriozitate și prin devotament față de profesie. Mi s-a făcut curte ca oricărei femei. Apropo de „#metoo” care este o exagerare, din punctul meu de vedere. Când după douăzeci de ani te trezești… De ce nu te-ai trezit pe loc?! O femeie știe cât să permită, bărbatul îndrăznește atât cât îi permiți. Am avut relații cordiale care au avut limita pe care am dorit-o cu toți bărbații din profesie.

– Dar cu femeile din același domeniu, cum vă înțelegeți? Există prietenii în zona medicală – unde corncurența e destul de mare, renumele contează?…
Sigur că este notorie invidia medicorum – ea există din cele mai vechi timpuri și e consacrată. Dar nu mi-am pus această problemă. Niciodată. Nu am gândit asupra acestui aspect și nici nu m-a interesat. Am vrut întotdeauna să fiu foarte bună în ceea ce fac. Acest perfecționism cred că poate fi și o calitate, și un defect. Și îl manifest în toate domeniile – întotdeauna vreau să fac cum e mai bine, orice fac. Cred că e moștenit de la părinți.

„Sunt nebună după Operă!”

– Sunteți un fin spectator de operă…
Da, un spectator pasionat și nebun! Sunt nebună după operă!

– Ce are opera, de vă seamănă?
Vedeți?! Aici e totul: Opera… sau o urăști sau o iubești. Cred că este o chestiune instinctivă. Și cred că și la mine a fost instinctiv, pentru că îmi aduc aminte de un episod ridicol din copilăria mea. Spun de la început: nu am niciun talent! Nu am voce, nu am ureche muzicală, nu am niciun talent muzical. Sunt numai o împătimită iubitoare de muzică clasică și de operă. Împătimită! Sigur că mă pregătesc constant si în acest domeniu. Cred că eram în clasa a V-a când, la audițiile pentru a intra în cor, m-am prezentat cu…

– …Cu o arie!
Cu o arie! „L’amour est un oiseau rebelle” – Habanera. „Carmen”. Bizet.

– Dar ascultați acasă operă?
Da, ascultam. Cu mijloacele reduse, de atunci, dar ascultam. Evident că nu am fost primită în cor. Atunci nu îmi dădeam seama de ridicolul situației, probabil că plăcerea de a asculta operă m-a condus la această arie. Sancta simplicitas!

– Marile scene au venit din ce în ce mai aproape și au devenit accesibile după acea Viena. Acea primă ieșire în lumea Operei, despre care mi-ați povestit mai devreme… Acum realmente investiți în pasiunea aceasta, călătoriți și vă potriviți și agenda medicală cu agenda culturală…
Da! De câte ori mă duc la un congres medical mă uit ce spectacole pot să văd. Și îmi iau bilete. Renunț la dineuri și la socializarea de seara, ca să merg la Operă. Sunt mulți ani de când fac asta: ziua mă duc la lucrări și seara la Operă sau la concert.    

– Titlul preferat? Opera care vă seamănă ca o coloană sonoră?
Nu cred că există una singură. Există un spectacol mare în care intri în apnee în sală pentru că îți dai seama că este un privilegiu al vieții tale să fii acolo. Mereu apare un alt spectacol, apoi un altul și am simțit de foarte multe ori această emoție. Dar nu este o operă anume, este un moment cultural anume care te face să vibrezi atât de mult încât simti că este un moment de elecție al vieții tale.

– Aveți și preferați pe care îi ascultați, pe care îi căutați în înregistrări?
Da…

– Pe cine iubiți cel mai mult?
Ei, acum nu spuneți doar de Kaufmann – dacă vă uitați pe profilul meu de Facebook postez și alți tenori. Cred că am o bună intuiție. Eu urmăresc cariera lui Jonas Kaufmann de când era no name. L-am văzut în Don José, productia 2006 de la Royal Opera House. Atunci a apărut pentru mine acest fantastic tenor care nu era numai tenor, era un actor extraordinar. Eram la un congres, bineînțeles – un congres medical la Berlin în 2009 când m-am dus să văd „Adriana Lecouvreur” pentru Angela Gheorghiu. Cine era tenorul care interpreta Maurizio? Jonas Kaufmann! Atunci nu m-a impresionat – ulterior am aflat că era bolnav. După „Traviata” din 2007 cu o regie mai specială în care Violetta Valéry o sugera pe Édith Piaf și Alfredo era iubitul ei mult mai tânăr am început să îi urmăresc cariera! Ce interpretare fabuloasă! S-au ivit multi detractori care spuneau că o să-și piardă vocea… Între timp au trecut multi ani, Kaufmann a parcurs triumfal repertoriul, de la Wagner la Verdi sau la verism… Am fost la debutul în „Tristan și Isolda” la München, în perioadă de COVID, aștept și debutul său in „Tannhauser” la Salzburg unde am invitație pentru aprilie 2023.

Cu Jonas Kaufmann, cu câteva zile în urmă, la Viena

– Călătoriți atât de mult pentru operă! Aveți și Mari Prieteni în zona aceasta?
Da! Sunt într-un cerc internațional de melomani, de foarte mulți ani.

– Și artiști?
Da, mulți! Și de multe naționalități!

„Scenele mari ale Lumii îmi sunt accesibile”

– Cel mai frumos spectacol de operă pe care l-ați văzut? Probabil că cel mai important rămâne acel prim spectacol văzut în străinătate, pentru că v-a deschis o lume…
Au fost foarte multe! Da, primul spectacol de la Viena are meritul că mi-a dovedit că scenele mari ale Lumii îmi sunt accesibile. Și pentru că nu mă duc la coafor, la cosmetică, îmi permit să am o pușculiță din care să văd spectacole. Și le văd în condiții bune. Dacă mă duc, mă duc la o anumită distribuție, nu mă duc întâmplător la un spectacol, îl caut în funcție de mai multe criterii – dirijor, regizor. Mă duc în condiții bune – îmi place să stau să le văd și mimica artiștilor… Și fac cu dezinvoltură aceste cheltuieli. Pentru că între timp lucrurile s-au sudat și am mulți prieteni din domeniu, de multe ori primesc invitații. Dar, de regulă, în perioada pre-COVID biletele se luau cu un an înainte de stagiune și, deci, eu aveam deja bilet, dar primeam și invitație la premieră. Și atunci sunt foarte multe spectacole pe care le-am văzut de două ori! Nu există un spectacol anume, cel mai frumos e întotdeauna cel mai recent spectacol mare. Dar o să vă dau niște exemple care m-au impresionat foarte mult. „Parsifal” la München, cu decorurile marelui Baselitz, deci un eveniment cultural complex nu numai pentru că dirijorul a fost Kirill Petrenko care acum este dirijorul Filarmonicii din Berlin și nu numai pentru castul extraordinar care îl avea și pe Jonas Kaufmann. Sunt multe personaje mari în „Parsifal” și toate erau interpretate de artiști de vârf mondial. Un act cultural complex: scenografia, regia, muzica… M-a impresionat foarte mult „La Forza del Destino” – o operă mai puțin jucată din teamă… din 2009 sau 2010 de la München. Într-o lună ianuarie am fost cu soțul meu. Când vreau să iau bilet, știu că se epuizează repede și sunt online cu câteva minute înainte de a se pune în vânzare. Atunci nu am putut să prind bilet, atât de repede s-au dat. Și am apelat la o soprană de origine română, Laura Tătulescu, care era în München și care mi-a făcut rost de două bilete și așa ne-am dus în ianuarie să vedem „La Forza del Destino”. Deci „cuplul” tenor-bariton a fost Kaufmann – Ludovic Tézier, amândoi niște artiști speciali și cu inteligență artistică ieșită din comun – că de aceea sunt mari! Nu contează numai dotarea vocală, e un complex de factori. Au făcut un tandem Don Alvaro și Carlo în „La Forza del Destino”… ceva sufocant. Sufocant de emoție artistică! Și de aceea nu o să uit. A apărut și DVD-ul, ulterior. Îl am, l-am văzut de zeci de ori. Dar senzația aceea de apnee din sală, în care trăiești ceva intens, mare, este extraordinară. Dar este o fericire! Muzica și Opera sunt o compensație pentru munca grea. Adică este o intricare a două vieți care fac una și care, de fapt, se potențează reciproc.

– În partea cu opera țineți minte anii, în partea cu medicina…
…Nu țin minte anii și nici vârstele. Eu sunt sinceră când spun că nu știu câți ani am. Probabil că e o protecție – că nu conștientizez chestia asta. Anii operelor îi știu dintr-un alt motiv – în acest cerc internațional de melomani, de multe ori facem câte o cronică a spectacolului pe care îl vedem. Adică stăm cu sufletul la gură – fiecare are date diferite, unii au bilete, dar nu merg și atunci e și o obligație prietenească de a-i informa și pe ceilalți referitor la mai multe spectacole. Îmi sunt fixate aceste date pentru că le-am folosit în redactare.

– De ce nu publicați cronicile, pentru ochii tuturor?
Nu m-am gândit… Am publicat într-o perioadă a Festivalului Enescu. Sunt un fan al Festivalului Enescu – pentru mine este un motiv de mândrie națională. Și nu știu de ce lumea nu își dă seama de acest lucru. E unul dintre cele mai calitative evenimente românești care s-au întâmplat de-a lungul vremii. Și sper să continue – am mari îndoieli… Deci am fost foarte mândră de Festivalul Enescu, foarte supărată pe agențiile de PR care nu l-au promovat și nu îl promovează nici pe Mezzo măcar. Și pentru că prea puțini știau despre valoarea acestui festival, atunci multe ediții la rând am pus poze în fiecare zi, cu repertoriul și, la început, când eram mai conștiincioasă făceam și câte o cronică succintă a evenimentelor. În felul acesta măcar aflau prietenii mei melomani din lume. Pentru că sunt melomani care vin din Canada, care vin din Santo Domingo… Deci ne întâlnim în Europa. Și eu am fost la Metropolitan, de exemplu, la „Werther”, la „Cneazul Igor”… am văzut multe spectacole.

– Pacientele Dvs. ascultă operă?
Obligatoriu, aici! (N.R.: Râde!) Aici, la cabinet, televizorul este pe Mezzo. Nu aș da pe alte posturi stresante.

– Ce e cel mai frumos în profesia Dvs.?
Vedeți?! Profesia mea este o profesie pozitivă în care faci bine și rezultatele sunt imediate. Eu operez. Operez și o fac bine. A doua zi, pacienta este în picioare, este zâmbitoare, se plimbă și am satisfacția imediată a muncii mele. I-am argumentat acest lucru fetiței mele, care este chirurg oncolog – deci ea face chirurgie strict oncologică, pe cele mai avansate cazuri. Eu i-am spus că am o satisfacție imediată și ea mi-a spus că pentru ea este un challenge și că și pentru ea este o satisfacție că poate să îi dea pacientului câteva luni de viață în plus. Dar lucrurile sunt total diferite! Trăirea mea este plină și pozitivă…

Medici. Mamă și Fiică.

– Exact cum trăiește, probabil, un spectacol un cântăreț de operă atunci când e pe scenă și știe că ține sala în mâinile lui…   
Da! Eu m-am gândit de multe ori la fervoarea cu care trăiesc atunci când operez, pentru că am o stare complexă: și de exaltare că vreau să fac totul repede – că și aici e o problemă – cu finețe, cu eficiența gestului și bine, fără riscuri. Pe de-o parte sunt într-o concentrare maximă, dar pe de altă parte am și răspunderea unei vieți care mi se dă în mână. Realitatea aceasta îți dă o stare mai specială. De aceea mie îmi face plăcere să am aprecieri de la paciente. Mă bucur sincer! Aceasta este recompensa pentru munca mea, concentrarea mea și dificultățile profesionale pe care le rezolv, așa cum aplauzele sunt pentru cântăreți.

– În sala de operații aveți muzică?
Nu. Dacă am muzică, nu o aud… Am muzică peste tot – sunt pe Radio România Muzical peste tot – în mașină, acasă, în cabinet. Dar când operez nu aud nimic. Și eu nu fac conversație sau glume cu personalul de pe margine. E o lume închisă, concentrată pe ce fac, nu pot să ies din ea. Așa e structura mea, probabil. Nu fac glume. Sunt foarte mulți chirurgi care conversează. Nu pot. Sunt tăcută și concentrată…

– Și solistă”.
Și „solistă”, da.

„Arta schimbă și răsplătește, în același timp”

– Profesii intense și foarte expuse. Un alt medic chirurg, căruia îi mărturiseam că în comparație cu profesia lui de care depinde viața pare că spectacolele de teatru sunt absolut neimportante, mi-a spus să mă gândesc că o replică de pe scenă poate schimba ceva într-un om.
Schimbă, precis! Totul este important, dacă faci profesia bine. Arta?! Arta schimbă și răsplătește, în același timp.

– Montările în operă au devenit din ce în ce mai libere, nonconformiste, moderne. Se pierde, deseori, clasicul. Decorul a suferit tot soiul de abordări..,
…Simplificări.

– Credeți că trendurile de acum din operă sunt potrivite felului în care e sufletul melomanului?
Nu voi fi o apărătoare a montărilor clasice, Zeffirelliene care în această etapă psihologică a mea și socială a tuturor mi se par prăfuite și depășite. Acest lucru mi-a fost confirmat și la Verona, unde am fost și anul trecut, și anul acesta. Am vrut să văd toate montările acestea și am văzut „Aida” zeffirelliană. De-a lungul anilor am văzut atâtea montări… Sigur, îl apreciez, Franco Zeffirelli a fost un mare regizor și a reprezentat o epocă în evoluția operei. E o referință, dar sunt pentru regiile complexe, inovatoare, nu stupide. Deci, da, dacă ai o simbolistică și o idee și nu faci ceva numai de dragul de a fi altfel, de a da cu piatra în geam și de a se vorbi ulterior despre tine chiar peiorativ și dacă nu îți faci un titlu de glorie din a fi huiduit, da, sunt pentru o regie modernă de esență. Cu esență intelectuală în ea. Și sunt foarte multe regii bune, așa cum sunt foarte multe care te indignă. Nu pot să uit „La Bohème” de la Barcelona. A fost printre puținele dăți când am plecat înainte de a se termina spectacolul. Eram la o reuniune de experți și bineînțeles că aveam tradiționalul bilet de operă. În spectacol știm cu toții că în primul act este o atmosferă… boemă, de studenți săraci. Dar chiar să mă obligi să văd un WC care are o pătură în loc de ușă și cum tenorul trage apa la WC… deci asta mi s-a părut revoltător! Cui servește?! Qui prodest?! De ce să ridiculizezi și să îi faci urâți când ani în șir ai avut o generație de cântăreți obezi pe care toată lumea s-a străduit să îi facă cât mai estetici în așa fel încât ochiul tău să se bucure și de fizicul lor și acum ai atâtea soprane frumoase… E o pleiadă, lucrurile s-au schimabt în operă. Ai atâtea soprane frumoase pe care le ridiculizezi îmbrăcându-le hidos și urâțindu-le… De ce?! Sunt foarte multe regii moderne care îmi plac. Dar unele mă și revoltă.

– Credeți în spectatorul de operă care se îmbracă în jeanși în sala de spectacole? Apropo de felul în care anticipăm bucuria de a fi într-o sală importantă de spectacole…
Vă mărturisesc că eu mă simt bine să acord importanță momentului în care sunt chiar și prin îmbrăcăminte. Deci, dacă mă duc la o expoziție de pictură sau într-un muzeu mă îmbrac într-un fel, dacă mă duc seara într-o sală de operă cred că este și un gest de respect față de cei de acolo să mă îmbrac ca pentru o seară de operă. Fără să exagerez. Sunt și situații în care ești turist și în care nu ai altceva decât blugi și adidași. Mi s-a întâmplat și asta.

– Ați fost în blugi la operă?
Da. M-am simțit foarte prost. Eram la Paris. Aveam bilete la „Parsifal”. Venea Opera din München la Paris, cu „Parsifal”. Eram tot cu motive profesionale la Paris. Plătisem biletele on-line și m-am dus să le ridic – pe atunci nu le printai acasă. Când m-am dus, am văzut că era un recital despre care nu știusem. Cred că pasiunea mea se transmite cumva celui care vinde biletele, pentru că întotdeauna găsesc soluții. Am întrebat și atunci dacă mai există vreun bilet și probabil că persoana m-a simpatizat și mi-a dat un bilet, de la presă. Dar nu aveam timp să mai ajung la hotel, să mă schimb. Eram îmbrăcată „turistic”. M-am simțit prost, sincer!

– Olivia, fiica Dvs. vă moștenește și dragostea pentru Operă? Pentru Medicină am înțeles că da.
Pentru operă, nu, pentru muzica clasică, da. Ea are un fel de „invidie” pentru că în loc să merg mai des la ea, mai fac călătorii pentru opere. Exagerez acum, dar de multe ori am replica ei: „Sigur, Opera din Montpellier nu este destul de bună pentru tine!” (N.R.: Râde!) Acum am început să merg mai des și la ea, ca să mai atenuez din vină. Da, merge și ea la operă, merge chiar cu fetița ei care are aproape 7 ani. Olivia a fost educată de mică cu afinitate pentru Cultură. Ea stătea pe umerii soțului meu în muzee, de foarte mică. Și ea a făcut la fel cu fetița ei. Și cred că acest lucru e foarte important – dezvoltă copilului o deschidere pentru Artă. Olivia este la fel de activă în toate domeniile – și ea vede expozițiile mari ale Lumii, noi nu mergem undeva fără să vizităm un muzeu.

– E incomod să fiți printre cei puțini? Dacă pornim radioul la întâmplare și ascultăm muzica mainstream… Vă simțiți confortabil în lumea de astăzi?
Da. Mă simt confortabil. Cred că trebuie să te adaptezi situației și să încerci să fii deschis. Nu am avut niciun disconfort, niciodată. Dar, pe de altă parte, poate că și lumea mea e selectată. Din cele peste 10.400 de paciente ale căror fișe le am, în ani s-au triat. Eu mă simt foarte confortabil cu pacientele mele pentru că mi se pare că sunt de calitate. Și mi se pare că suntem aceeași lume. Cred că s-a făcut o selecție în timp și că probabil funcționează afinitățile elective ale lui Goethe și în relația medic-pacient așa cum funcționează și în alte relații sociale. Și probabil că e o lume în care exiști care, vrând-nevrând îți seamănă și atunci te simți confortabil în ea. Nu am avut probleme de inadaptabilitate. Niciodată, la nimic.

– Deplasările profesionale le stabiliți în funcție de spectacolele de operă sau invers?
Deplasările profesionale le stabilesc în funcție de prestigiul invitației. De multe ori sunt solicitată pentru reuniuni de experți. Eu am toate supraspecializările posibile pentru că așa cum v-am spus la început, am fost învățată că dacă pacienta vine la mine, eu trebuie să fiu pregătită să o ajut. Operez și cancere, dar operez și rupturi de perineu și incontinențe urinare și prolapsuri. Asta s-a făcut în ani, și cu efort dar și cu bucuria de a învăța mereu ceva nou. Ultimul training este pe ginecologie estetică, pe care îl fac chiar astăzi, în afara programului de la cabinet.

– Ce povești dragi mai aveți din cabinet?
Aveam o pacientă veche, de la Filantropia, care venea la control periodic aici. Mi-a spus foarte pătrunsă că scrie despre mine în „Minunile Sfântului Nectarie”. Mi-a adus cartea însemnată, unde, într-adevăr, o pacientă de-a mea pe care ulterior am și identificat-o a scris despre cum a venit la mine cu ani în urmă, distrusă sufletește după ce a fost la un Profesor Universitar care i-a spus că are cancer de ovar și că trebuie să se opereze. Cred că ea mă văzuse în niște emisiuni medicale și a venit pentru a doua opinie. Și, de obicei am această regulă – nu răspund la întrebări. Am această regulă foarte strictă: „întrebările la sfârșit”, după ce examinez. Dar la ea am spus că acel diagnostic nu se pune pe loc. Și am examinat-o, am investigat-o. Am presupus că are o enndometrioză. Am operat-o, s-a confirmat endometrioză. Ea a rămas cu operația nemutilantă. Nu era cancer, era endometrioză. Și această pacientă a dat interviu în carte sau e coautor a povestit cum ea, când a ieșit de la profesorul respectiv s-a rugat la Sfântul Nectarie, care i-a dat ideea de a veni la mine… și îmi spune numele. Eu cred că sunt o norocoasă pentru că fac cu pasiune și profesia și îmi trăiesc cu pasiune și viața.

– Deși se spune că medicii aproape că nu au viață personală… Că nu au timp…
Acum, de când sunt în privat, timpul este organizat de mine. Nu mai fac gărzi. Atunci când ești la spital public este cu totul altă viață. În momentul acesta eu îmi organizez lucrurile așa cum le vreau. Și sunt foarte ordonată și eficientă în organizare. Luni și joi am zi de consultații, marți și miercuri operez – și pot să fac multe operații într-o zi, vinerea este dedicată doar urgențelor sau e zi specială de ginecologie estetică.

– Cum e privită ginecologia estetică de pacientele din România?
Nu e vorba de România – este o specialitate foarte nouă în lume. Eu, ca un chirurg convins am fost foarte sceptică, dar pentru că îmi place să fiu la zi am vrut să fac acest training să aflu ce oferă tehnologiile noi în această specialitate. Și mi-am dat seama că este extraordinar de benefică pentru calitatea vieții femeii. Pentru că avem proceduri care se adresează și femeii tinere, femeii care nu are plăcere sexuală, nu spune, îi e rușine, nu cere ajutor. Se adresează și femeii care a născut și care nu se mai simte confortabil în viața de cuplu după naștere pentru că vaginul e transformat, musculatura e hipotonă… Avem femeia la menopauză care este îngrozitor de chinuită de uscăciunea locală și de toată patologia pe care această atrofie a mucoaselor o atrage – infecțioasă, degenerativă, licheni și așa mai departe. Femeia care trebuie să se ducă repede-repede la toaletă… Sunt o mulțime de suferințe care, de obicei sunt trecute sub tăcere. Și femeia se resemnează, ca și cum ar fi ceva normal. Ei, nu este ceva normal! Putem să le rezolvăm. Dar, așa cum am spus, am fost sceptică. Și prima mea pacientă, după ce am făcut trainingul și am cumpărat tot ce am nevoie – procedurile sunt scumpe – pentru PRP. Prima mea pacientă era o pacientă foarte veche care trăiește la Londra și care venise la mine pentru că nu făcea copii. A născut, apoi mi-a vorbit despre lipsa de plăcere în cuplu și despre faptul că vedea o despărțire iminentă. I-am spus că poate e o lipsă de răbdare, ceva mai mult psihic.

– Apropo și de pasiunea pentru psihologie și psihitarie…
Da, vedeți, totul lasă o amprentă. Și chiar trebuie să fii deschis acestor amprente, că te fac mai bun și duc undeva. Și am încercat PRP cu această pacientă, eu fiind „supărată” că nu tratez un caz de menopauză ca să văd efectele imediate. Se spune că efectul de la PRP apare cam la o lună. Din acest motiv și spațierea ședințelor este la trei săptămâni – o lună. Și ea după o săptămână mi-a dat un mesaj, entuziasmată. M-am bucurat, dar tot nu i-am dat un credit mare. Au urmat paciente cu menopauză. Când am citit că PRP are efect și asupra urinării dese și imperioase, am zis că ei spun așa… pentru că nu operează rupturile de perineu. Sunt foarte sinceră! Dar pacientele mi-au confirmat eficiența!

– Schimbați viața femeilor, nu doar a celor care vor să devină mame. Și nu doar a femeilor…
A tuturor. Da, viața de cuplu… Calitatea vieții! O viață de cuplu împlinită înseamnă și o viață profesională tonică. Cred că atunci când faci din toată inima, tot ce faci are o aură energetică în plus care face să fie bine. De cand sunt în privat operez în multe spitale private și invariabil, indiferent de colectiv, când mă duc să văd histerectomiile, de exemplu, a doua zi când sunt nouă într-un spital aistentele mă întreabă ce le fac pacientelor, dacă le hipnotizez pentru că pacientele mele nu au dureri. În a doua zi după operație eu mă duc și le plimb. Pentru că am autoritate asupra lor și eu consider că nu îndrăznesc să refuze. Le spun ce o să simtă. Da, poate că am și o influență psihologică bună asupra lor – că vin cu încredere, că vin din partea altor paciente… dar cred că și acuratețea gestului chirurgical contează. Acele lucruri ignorate… „Chirurg mare, tăietură mare”. Sunt dictoanele acelea… Nu! Trebuie să faci maximum ce poți, din toate punctele de vedere. Pentru că femeia aceea… dacă îi faci o tăietură imensă și mai face și un cheloid va fi nefericită și complexată. Deci, faptul că eu mă chinui să fac orice operație grea și cos estetic aduce un plus pacientei respective. Pacientele sunt atât de bine a doua zi și pentru grija gestului, pentru că nu sunt brutală, nu fac gesturi inutile. Le fac întâi în cap, repede și apoi le transmit, nu bâjbâi. Sunt terorizatoare cu ajutoarele și cu rezidenții mei cărora le spun mereu „E vie!” – finețea gestului contează în evoluția postoperatorie. Acum zece ani am încheiat cu rezidenții, eu am fost foarte exigentă și nu am lucrat cu oricine. Inițial am avut rezidenți străini. Albanezi, în special. Am avut o serie de albanezi, care s-au trimis unii pe alții. Sunt exigentă în relațiile profesionale – nu am lucrat decât cu omul acela pe care l-am simțit iplicat și sufletește la caz. Ei toți au fost așa! Noi am devenit ca o familie. Nu o să uit… Când a murit mama mea rezidentul meu care era deja doctor în Albania și a auzit mi-a dat un mesaj atât de emoționant! Deci, vedeți, a rămas această legătură sufletească între noi, indiferent că geografia și viețile ne-au îndepărtat. Eu, dacă nu simt devotament, nu pot să lucrez cu omul respectiv. Sincer vă spun.

„Eu nu mă uit de zeci de ani la televizor”

– Oamenii se aleg…
Și pacientul are un rol în alegerea medicului. Tot Profesorul Luca, despre care v-am vorbit avea un dicton pe care atunci nu l-am înțeles, că n-aveam pacienți. Eram învățăcel. „Pacientul are doctorul pe care îl merită”. Deci… nu te duci oriunde. Te interesezi.

– Mai puțin în ceea ce înseamnă zona de spital public…
Acolo – e unde nimerești. Din păcate, dacă mai pot să mă plâng, au apărut foarte multe facultăți private, nici calitatea învățământului de stat în România la Medicină nu mai este cel care a fost. Sunt aceste promovări, ca în toate domeniile care sunt nu pe criterii competitive profesionale, ci pe criterii de conjunctură. În toate domeniile! Și televiziunile au un rol odios. Odată pentru că au făcut ca publicul să urască medicina în România prin cazurile exagerate pe care le expun din dorința de a face rating. Eu nu mă uit de zeci de ani la televizor – am o pace interioară foarte bună, și prin abordarea aceasta ieftină și de mahala, chiar și a lucrurilor din Medicină. A para-medicilor pe care îi prezintă ca vindecători și nu își dau seama că, de fapt, poate costa viața unui pacient. Că un pacent cu cancer, dacă se duce să ia ceaiuri și alte lucruri promovate… pierde momentul optim, pierde curabilitatea, practic. Vă dați seama că și cei care fac aceste emisiuni, în televiziuni mari, ce nivel de pregătire au, ce competență?! Am primit odată o invitație și când am întrebat despre ce urmează să vorbim, realizatoarea mi-a spus că despre ceaiuri.

– Dacă vă caută acum o pacientă, din oricare segment de vârstă, cu oricare problemă, ce-ați vrea să știe? Spuneți-i ceva celei pe care o veți întâlni. Poate mâine, poate peste o săptămână…
Că mi-e dragă și că fac cu drag totul, dau din mine maximum ce pot și am această trăire intensă a fiecărui caz, ca și cum aș fi la început. La mine nu există plictiseală sau rutină, sincer. Și chiar am un ritual de concentrare. Dimineața, soțul meu îmi face cafeaua și prima cafea o beau înainte să mă dau jos din pat, într-un moment de reculegere. Atunci mă gândesc la ce am de făcut în ziua respectivă și cred că această concentrare mă ajută. După aceea, când mă spăl chirurgical – știți că noi ne spălăm minute în șir… mă concentrez, cer un ajutor de Sus și apoi rememorez toate complicațiile posibile, ca să nu le fac. E forțat, poate, mai ales când povestesc, dar asta mă face să fiu în formă. Ca antrenamentul unui sportiv, e un antrenament mental. Și mă face să fiu promptă în decizie, când sunt în plagă.

– Și medicii n-au niciodată o zi proastă…
Nu. Nu am simțit nici când lucram la stat. Voiam să mă trezească noaptea. Adică noi făceam 5 linii de gardă, eu eram șef de gardă și erau din ce în ce mai mici doctorii. Erau în linia a doua specialiștii și apoi erau învățăceii. Și, de obicei, la spitalul de stat se duce cel mai mic, care cere ajutorul. Eu chiar le pretindeam să îmi ceară ajutorul, pentru că eu am făcut cu plăcere tot ce am făcut și nu a contat că femeia aceea era om al străzii. Au fost destule cazuri – țin minte că a venit odată un rezident care și-a cerut scuze că m-a chemat, dar că nu putea să o examineze. Era o femeie de pe stradă. Homeless. Eu m-am dus la ea și i-am explicat ce o să îi fac, am examinat-o și toată lumea era cu gura căscată că ea a stat. Deci probabil că abordarea mea a fost potrivită ei și că ea a simțit că poate avea încredere. Și oamenii simpli uneori sunt cu mai mult bun-simț decât un om cu pregătire școlară. N-am fost niciodată deranjată de nimic. Am făcut cu drag, orice. Nu am lăsat cazuri din gardă. Am rezolvat pe loc, tot. La mine nu există plictiseală sau rutină!

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed